Avionul a aterizat, a oprit motoarele și s-a stins semnalul care ne obliga să ținem puse centurile de siguranță. Și totuși nimeni nu se ridică de pe scaune, nu înțeleg cum lumea nu are chef să abandoneze acest spațiu închis după ce a trecut prin experiența unui zbor îngrozitor, plin de foc, fum, zdruncinături, bubuieli și panică. Dar eu mă ridic, deschid compartimentul bagajelor, îmi scot lucrurile de acolo și dau să plec. Descopăr că toată lumea mă privește. Toți colegii mei de zbor, pasagerii acestui avion de noapte mă arată cu degetul și bufnesc în râs, un râs care sună fals, sună mai degrabă a durere, a consternare. Împing stewardesa ce-mi stă în cale și efectiv sar pe scară fără să-mi dau seama pe de-a-ntregul ce naiba se întâmplă în acest avion prăbușit acum aproape o oră desupra Atlanticului.