În cele din urmă va trebui să mă recunosc învins, spune el privind pe furiș oceanul de sub streașina apăsătoare a pleoapelor. Nu înțeleg, se miră ea, explică-te, nu te cred, nu e omenește posibil ca un războinic ca tine să se predea. El își mută privirea de pe ocean pe zulufii ei ca smoala. Oftează ca și cum și-ar lua avânt să lase vorbele să se rostogolească. Uite... vezi, chiar și Hercule a fost învins până la urmă, chiar și Ahile, Gingis-Han și alții ca ei, care păreau indestructibili. Nu e o rușine să pierzi, rușine e să nu recunoști. În plus, eu am avut de luptat toată viața cu un inamic aprig, perfid, bine pregătit: propria mea naivitate și credință că binele, atunci când vine, e infinit. Că dragostea înflorește ușor și nu se ofilește niciodată, că promisiunile există și că oamenii maturi pe dinafară sunt asemenea și pe dinauntru. Hai, du-te în casă, îi mai spune purtătoarei de zulufi și se îndepărtează. De la geamul ei, unsprezece minute mai târziu, îl vede cum se face una cu apusul acolo, în larg, unde cerul întâlnește oceanul și, uneori, chiar și visuri minunate dar imposibil de trăit aievea.