Gretel își privi o clipă buzunarele ei de ciocolată și se uită, temătoare, înspre nori. Avea să plouă în curând în Saphora, își spuse. Desigur, drumul de caramel o să fie atunci mai lipicios. Dar pietricele pe care le așezase, cu înțelepciune, Hansel, se vor simți cu tălpile de la picioare, desigur, mai bine. Și asta pentru că se va mai fi topit măcar puțin din caramelul de pe drum. Desigur, nu avea să le mai simtă chiar atât de bine ca spre dimineață, cu picioarele ei acum obosite. Adică cu tălpile ei de ciocolată albă, foarte micuțe. Însă, totuși, nu era chiar atât de rău cum fusese pe când Gretel nu știa nici dacă era zi, sau noapte, în Saphora. Și chiar nu era atât de rău, dacă ar fi putut acum să deslușească, mijindu-și foarte tare ochii, dacă afară era mai întunecat sau că urma să plouă, sau poate că, din fericire, răsărise soarele. Totuși, nu era chiar atât de rău ca atunci când oarba Gretel nu putea să vadă chiar nimic. Nu era atât de rău ca atunci. Când Saphora părea doar o bucată imensă de ciocolată cu foarte, foarte multă cacao, în care nu ai fi deslușit nici măcar un strop de vanilie… Oricum, Gretel nu credea că își recăpătase din vedere din cauză că i se întâmplase și ei dragostea, din cauză că îl iubea atât de mult pe Hansel. „Nu, dragostea nu poate face minuni. Numai Dumnezeu poate.”, își spunea Gretel, privind tăcută înspre copacul înnegrit din grădina ei. Și a trecut astfel timp. Gretel a deprins, astfel, cum să râdă, cum să găsească un sens vieții ei teșite, mergând de una singură pe drumul de caramel, pe care abia îl zărea. Dar nici lacrimile nu i-au lipsit fetiței din ciocolată albă, cum încă nu vedea încă foarte bine și nu înțelegea cum ar fi trebuit de fapt să pășească… Oricum era bine, avea încă drumul de pietricele lăsat de Hansel, pe care învăța, zi de zi, să îl simtă și mai mult cu tălpile. Aproape îl învățase de fapt pe de rost, așezarea aceea de pietre. Însă Hansel era mult prea ocupat acum cu ale lui, desigur, fagurii de miere și reginele coloniilor de albine, care trebuiau hrănite cu nectar, apoi tartinele cu fructe și casa lui de ciocolată cu scorțișoară, toate erau de fapt în grija atentă a lui Hansel… Și nici Hansel, nici Gretel nu știau prea bine cum să păstreze din mierea dragostei cu atâta trudă astrânsă.

Într-o zi, pășind încă cu tălpile ei descuțe pe drumul de caramel, fata începu să vadă cele din jurul ei tot mai bine, până când începu, din mila cerului, să deslușească foarte bine păsările de ciocolată, sau frunzele de zahăr verde, sau fulgii de ciocolată albă, care aveau să se cearnă (nu foarte târziu) pe acolo. Și chiar așa era. Acum Gretel vedea din nou la fel ca toți ceilalți oamenii Saphorei, Gretel își redobândise, cu adevărat, prețioasa vedere. Ochii ei frumoși îi erau la fel de sănătoși ca înainte. Iar Gretel i-a mulțumit atunci, din inima ei sfioasă, lui Dumnezeu. (…) Oricum, ar fi vrut din toată inima să povestească ce văzuse, prin ce epopei o trecuse destinul, până să își recapete, cu bine, vederea, în tăcuta Saphora. Ar fi vrut să le povestească oamenilor despre copacul ei de ciocolată amară, care plânsese în întuneric. „Voi nu știți ce am văzut eu, de oarbă, citiți aici!”, spunea Gretel, văzând că oamenii de ciocolată nu luau seama la scrierile ei nițel cam fantastice. „Doar Hansel crede în mine. Înțeleptul băiat o să înțeleagă toate cele câte le-am scris cu creionul acesta de turtă dulce!”, își spunea fata, aducându-și aminte de iubirea pe care i-o purtase tânărul de ciocolată. „De aceea mi-a lăsat Hansel pietricele. Să pot merge, să pot vedea chiar și atunci când ochii nu păreau să mă mai ajute defel.”, își zise fata, cu o determinare fermecătoare. „Și am văzut așa cum doar orbii pot să vadă, am văzut cu picioarele mele desculțe. Așa am văzut, cu rănile de la picioarele mele. Apoi își spuse, cu nițică teamă. „Mă duc la Hansel, să văd ce o să-mi spună. Acum că pot vedea frunzele de chihmilbar ale copacilor, dintr-un copac înnegrit am zărit cum țâșnea o pasăre foarte albă, am început, de fapt, …să am sentimente gingașe pentru Hansel, pentru pietricelele lui caramelizate. Dar mai ales pentru inima lui de mentă sfioasă.”, își zise așadar Gretel.

„Hansel, tu ce crezi despre mine?”, îl întrebă pe tânăr, după ce ajunse cu bine în fața căsuței de ciocolată cu scorțișoară unde locuia tânărul de ciocolată nespus de arătos și înțelept, și care făcuse pentru ea o cărăruie de pietricele.

„Că te iubesc, asta cred, Gretel. Cum era, de fapt, întunericul acela, Gretel?”

„Apăsător… Mă apăsa peste tot. Pe ochii mei de zahăr, pe mâini… Îmi era frică… Nu vedeam nimic, nimic, și îmi era frică!”

„Acum îți mai e, Gretel?”

„Nu. Citește aici. Pe mâinile mele, caietul acela.”

„Despre cum a văzut, de fapt, oarba Gretel. …Mai crezi în întuneric, Gretel? Crezi că el există? Crezi că noapte e, de fapt, reală, or ba?”

„Nu, nu am crezut de fapt niciodată, Hansel. Știi? Întunericul este greu de purtat pentru cei care nu au ochi, așa ca mine, dar totuși, adică, dacă orbii îl pot ghici cu mâinile... Întunericul. El există, atunci, nu?”

„Există?”

„Poate e chiar acolo, undeva foarte aproape. Dar e mai bine așa, ce nu cunoști nu te sperie niciodată, adică tu, care privești, nu ști nimic. Nu e nimic mai înfricoșător decât o noapte ca o prăjitură Boema.”

„Da... În ce crezi tu, atunci, Gretel?”

„Doar în dragoste, Hansel. Orbii nu văd niciodată nimic, ei doar visează. Realitatea lor e un vis.”

„Un vis?”

„Cel mai aprig. Însă dragostea te salvează mereu.”

„Omul trebuie să privească mereu spre lumină. Vrei să mergi în lumina mea, Gretel?”

„Dacă e dulce…”

„Musai că e!”

„Acum pot să văd, Hansel. Ochii mei sunt la fel de sănătoși ca și înainte. Iar drumul de pietricele pe care l-ai așezat tu pare, de fapt, minunat!”

„Draga mea…”

„Ochii mei frumoși îl deslușesc și se bucură!”

„Știu asta, draga mea! Ești atât de dulce, de fapt, încât o secundă aș fi crezut că ești o zână frumoasă de zahăr… Iar părul tău îmi părea preaumbrit de arome străine… Poate zmeură sau caise, oricum ceva de nedefinit…”

„Hansel…”

„Doar știi că ești mai frumoasă decât zânele, Gretel!”

„Cred doar în dragoste Hansel, nu o să mă mai așez niciodată în întuneric, când soarele bate prea tare, îți trebuie, desigur, umbrela de caramel!

„Eu m-am agățat de umbrela de caramel de mai bine de o viață… Știu, de fapt, cum arată toate umbrelele dulci. Fie că sunt ele din ciocolată, din zahăr sau din caramel, cum or fi ele!”

„Știu asta, Hansel.”

„Știi, Gretel?”

„Doar eu am fost cea necugetată!”

„Atunci, înțelegi că pentru mine, oarecum, tu ai rămas la fel de vulnerabilă ca și până acum...”

„Da, acum am înțeles, în sfârșit, asta. Cred că vreau să plec din Saphora. E multă durere aici, o durere albă, cum dragostea parcă ar vrea să fugă de peste tot…”

„O să mă doară, să știi!”

„De fapt, o să îți lipsesc foarte puțin.”

„O să mă doară, Gretel!”

„Fetițele care au fost, odată, oarbe, nu mai pot vedea niciodată cum arată fericirea. Oamenii țin minte, despre ele, doar că, odată, ochii lor frumoși zăceau în întunericul de confitură. Asta crezi de fapt, și tu, Hansel. Nu mai poți crede, de fapt, în ochii mei verzi…”

„Îmi pare târziu, de fapt asta simt eu. Când erai singură și plângeai, eu nu te-am văzut. Dar acum e târziu…”

„Da…”

„Și ce mai îmi spui, Gretel?”

„Asta îți spun, cu ochii mei verzi, care văd. Că a rămas doar povestea… Și un punct de zahăr ars, pe care chiar tu l-ai așezat.”

„Îmi pare așa de rău, Gretel…”

„Dar te-am iubit, Hansel! Cu toată povestea aceasta de scorțișoară, extrem de dulce, ca buzele zânelor când se așază pe flori…”

„Dragă Gretel…”

„În inima mea ți-ai construit, chiar tu, demult, un templu de marțipan. Nu știam că templul era chiar acolo, Hansel!”

„Un templu, Gretel?”

„Doar dragostea este sfântă. Nimic altceva… Dragostea este licoarea care se așază în suflet, de asta… Nimic nu se așază de-a dreptul în suflet mai frumos decât dragostea…”

„O să îmi pară pustie Saphora…”

„Să nu te păzești decât de dragoste, Hansel, pentru că dragostea schimbă sufletul omului… Doar dragostea îl apropie de cer… Chiar nu cunosc pedeapsă mai dulce! Pe cer s-au așezat din nou luminițe, în curând se vor vedea și luceferii… Mai rămân un ceas în Saphora!”

„Au ieșit stelele…”

„Da, în Saphora râd acum stelele…”

”Râd, se țin cu mânuțele de burtică!”