Într-o zi am urmărit un om pe stradă de dimineața până seara. De fapt câteva ore l-am pierdut, atâta cât a intrat în trei-patru case, una dintre ele probabil find a lui. L-am ales așa cum alegi un loz în plic, din grămadă, fără vreun motiv anume. Era un domn de vârstă medie, de înălțime medie și înfățișare medie, mai mult ca sigur și de clasă medie. Tipica persoană pe care, dacă nu-ți propui sau n-o cunoști, n-o vei remarca niciodată pe stradă. O ființă ștearsă, perfect gri. Dincolo de gesturile normale pe care le-a făcut cât l-am urmărit, cum ar fi un scobit în nas, un scărpinat în cap și un pipăit de ouă, victima mea n-a făcut nimic special. A băut o cafea pe o terasă, a dat vreo trei telefoane, a mâncat o pizza după prânz și s-a uitat după fundurile a câtorva trecătoare. Cât mi-a scăpat din priviri intrând în trei-patru case am băut și eu o cafea, am mâncat chiar o pizza. Spre seară m-a apucat dezamăgirea realizând că am ales să urmăresc toată ziua cel mai plictisitor om din lume, de la care n-am învățat absolut nimic. Am mers acasă și am încercat să adorm fără succes. După miezul nopții am aprins televizorul pe BBC exact la o știre despre cel mai căutat traficant de droguri de pe fața pământului scăpat de CIA și Interpol nu se știe unde în lume. Din portretul robot arătat mare la televizor am constatat că omul anost pe care-l urmărisem toată ziua era traficantul căutat de jumătate de planetă. Și dezamăgirea mi-a pierit, la fel și insomnia. Eram sigur că mă pricep la oameni!