agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2018-03-20 | |
Mătușa Anița
(Din volumul Bucovina - plai de basm și dor ) Veniseră câteva zile călduroase din cale-afară, încât toată lumea dădea zor cu cositul și strânsul fânului în stoguri, știind că după asemenea zile calde ar putea veni zile ploioase, care, uneori, țineau două-trei săptămâni. Chiar de dimineață, soarele începu să dogorească puternic iar cerul părea să spună de asemenea că va fi o zi frumoasă, senină, liniștită, tocmai prielnică livezilor și țarinilor de pe dealurile din jurul casei bunicilor. Păsările erau și ele de aceeași părere, ziua trebuia să fie una foarte frumoasă, de dimineața până seara. Bunica, de vreo două zile, îi tot spunea lui Ionuț că de-acum trebuia să vină, să cosească iarba din grădina vecină, unchiul Iacob împreună cu mătușa Anița, iar el ar trebui să se aștepte să-i aducă ceva bomboane, cum le era obiceiul dintotdeauna. Așa că Ionuț rămăsese cu gândul la bomboane, așteptând să vină odată unchii. În acea zi senină parcă presimțise venirea lor, căci se așeză sub pomul cel mai rămuros din livadă, să cerceteze lung cu privirea ce se-întâmplă pe țarina de pe Checera, așteptând să apară, din clipă în clipă, mult așteptații - mătușa și unchiul. Nu-i cunoștea, nici pe unchiul Iacob, nici pe mătușa Anița, era prima vară pe deal la bunici. Însă, de cum văzu pe Checera doi inși, un bărbat și o femeie în straie din portul țărănesc, ca la munte, cu ceva greble pe spinare, deja i se înfiripă speranța că aceștia trebuiau să fie unchiul și mătușa. Îi vedea cum coboară în vale, spre pârâu, încet-încet să nu alunece, apoi cum trec pârleazurile gardurilor, până se pierdură în pârâu. Dar după puțin timp răsăriră dincoace de pârâu, mai aproape, urcând dealul bunicilor. Îi vedea cum urcă anevoios cu bagaje și cu greblele pe spinare, apropiindu-se din ce în ce. Da, ei sunt, își zise Ionuț, și speranțele îi sporiră mult de tot. N-avu curaj să se repeadă în întâmpinarea lor, pentru că nu-i cunoștea, așa că era mai bine să-i aștepte. Unchiul și mătușa urcară mult, până aproape de livada unde aștepta Ionuț. Trecură și pârleazul spre livadă și-l zăriră pe copil, care stătea cuminte, ca un pui de pisică. Văzându-l, unchiul Iacov îi zise cu glas mirat: - Buna dimineața, băiete, al cui ești? - Ionuț ... de la București, răspunse acesta, sfios ca o fată. - A! Nu cumva ești băiețelul lui Ștefan de la București? - Da, eu … - Ce ești așa de rușinos? interveni mătușa Anița. Ești mereu așa de rușinos? Hai la mătușa, să-ți dea bomboane. Copilul prinse curaj, se apropie de mătușă, luă punguța cu bomboane și se uita vesel la amândoi unchi. - Spune „mulțumesc”! Așa se spune când îți dă cineva ceva, îl povățui mătușa. - Mulțumesc se auzi un glas timid de-al copilului. Dar unchiul și mătușa nu veniseră atâta drum, tocmai din satul Putna, să stea de vorbă, când ziua era așa de minunată pentru coasă. Așa că intrară doar un pic în casa bunicilor să schimbe vreo două vorbe, apoi să plece la treabă. Și, în timp ce Ionuț rodea la bomboane, bunica îi îmbia pe noii sosiți să mănânce ceva, dar ei nu voiau să mănânce, că-i aștepta multă treabă. Unchiul Iacob își ascuți coasa bătând-o cu ciocanul de nicovală, apoi o netezi cu o cutie de gresie înmuiată în apă rece din cușca ce o ținea la brâu și începu să tragă brazde de iarbă, iar mătușa, în urma lui, împrăștia brazdele mari să se usuce cât mai bine. Muncind cu sârg până spre prânz, unchiul Iacob cosi o bună parte din iarba care era a lui. Ionuț se tot învârtea în jurul lor, ba căuta niște floricele mai răsărite, ba prindea lăcuste mari care săreau din brazdele proaspăt cosite. Dar, cum sunt copiii, se cam plictisi, voia să facă și el ceva. - Tu n-ai o greblă mai mică, să ne ajuți la împrăștiat brazde? zise mătușa. - Mă duc s-o întreb pe bunica, poate știe unde e grebla mea aia mică de tot, zise Ionuț, entuziasmat de chemarea mătușii. Se duse în casă, la bunica, iar ea îi găsi grebla acea mică a lui, dar acum grebla avea doi dinți lipsă. Era bună și-așa la împrăștiat brazde. Nu prea era treabă de copil mic munca cu grebla. Se plictisi, lăsă grebla jos și se duse să răscolească un mușunoi de furnici, proaspăt dat la iveală unde cosise unchiul. De aceea îl trimiseră să ia căldărușa cea mică, de plastic, și s-aducă niște apă rece de la știubei. Știubeiul era un trunchi gros de brad, lung de vreo doi metri, scobit înăuntru, și pus în pământ în locul unde ieșea apa din pământ. Este ca o mică fântână de lemn îngropată în pământ. Băiatul lăsă greblatul și plecă încetișor să ia căldărușa de sub umbra pomului unde-și pusese mătușa bagajele, și-apoi porni să aducă apă. Pe drum se încurcă întâlnind alte mușuroaie, să cerceteze traiul poporului de furnici care mișunau vioaie în mușuroi. Era foarte curios să vadă ce cară furnicile spre cuib. Unele cărau niște gângănii mici, altele bucățele de frunze de iarbă, iar altele niște mici săculeți albi, pe spinare. Oare ce era cu acei săculeți? De aceea Ionuț cam zăbovea cu apa pe care trebuia s-o aducă unchilor. Mătușa ieși un pic pe dâmb să vadă unde dispăruse băiatul cu căldărușa cu tot, de nu mai vine. Să nu fi pățit ceva. - Hei, Ionuț! Nu ne aduci apă? De când te așteptăm. Credeam că ai căzut în știubei... Ni s-a uscat gura de sete... Copilul își aminti pentru ce a fost trimis, așa că dădu fuga la știubeiul cel cu apa rece ca gheața. Deschise capacul de deasupra, și căzu în admirație văzând niște gâze plutind căzute pe apa lucioasă. Luă cumva dintr-o margine niște apă cu găletușa, apoi porni anevoie la deal spre mătușa Anița, care aștepta apă rece. Pe cărare se poticni, vărsă jumătate din găletușă. Cu cea mai rămas, ajunse, în sfârșit, la mătușă, care-i luă găletușă din mâini, bău cu nesaț din apă rece apoi îi zise: - Atâta mare să crească băiatul, că ai adus apă. Du-te și la unchiul Iacob să bea apă, că-i e tare sete! Ionuț se duse la unchi, care luă căldărușa în mâini, și bău toată apa, apoi îl lăudă și el: - Să crești mare, băiete! Vai... ce bună apă … dar cam puțină. Mai du-te și adu o găletușă, dar să nu mai verși apă prin iarbă, s-aduci găletușa plină… Ajutați de Ionuț, unchii își terminară treaba cu cositul și împrăștiatul brazdelor. Soarele era dogorâtor. La prânz, în timp ce „pologul” se usca, mătușa Anița se duse sub un cireș, dezlegă traista cu mâncarea pe care o adusese de-acasă, chemând pe toată lumea la mâncare: - Hai, omule, și tu, Ionuț, hai la masă! C-apoi ne-așteaptă greblatul, chiar mai îndată. După ce luară prânzul, care era cât se poate de simplu, și după ce se odihniră sub cireș și povestiră de toate, îl mai întrebară pe Ionuț ce e nou la București. Dar nu era timp, nu era ziua potrivită de povești, așa că se ridicară de sub umbrar, mulțumiră Domnului pentru hrană și vreme bună, apoi plecară din nou la treabă. Unchiul tot aducea prepeleci de sub o șură, unde erau așezați în rânduială încă de toamnă. El bătea prepelecii în pământ și greblau toți în căpițe. Mai pe la mijlocul greblatului, veniseră să ajute, cu greblele lor, și bunicii. Cu ajutorul bunicilor terminară repede tot greblatul, chiar mult mai devreme de a veni o ploaie care amenința dinspre munte, apropiindu-se încet. Mătușa, bucuroasă că s-a terminat toată treaba, îl chemă pe Ionuț lângă ea și-i dădu cinci lei: - Uite, ai fost harnic azi, ne-ai ajutat. Poftim cinci lei, să-ți ia bunica biscuiți de le cooperativă. (va urma) |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate