Ne-am întâlnit la Cannes. Ziua în care am cunoscut-o printr-o împrejurare fericită, a fost momentul în care totul pentru mine s-a transformat într-un regret. Regretul că nu eram mai tânăr. Fusesem cu FashionTV într-o acțiune de prezentare a unor produse noi, eu fiind inginerul de sunet și lumini, răspunzător de show-ul care din punct de vedere tehnic trebuia să iasă impecabil. Și chiar a ieșit, motiv pentru care la sfârșit, producătorul mulțumit de prestația tuturor ne-a solicitat să facem ca amintire câteva poze de grup cu toată echipa implicată, deci nu numai cu fetele, dar și echipa tehnică, mai ales că avusesem printre noi și un invitat de seamă în persoana lui Jean-Claude.V.D. cu care de altfel cred că toate fetele ar fi vrut să se pozeze. Eram destul de mulți, așa încât noi, cei din echipa tehnică ne-am croit drum prin mulțime undeva spre rândurile mai din spate, lăsând bineînțeles fotomodelele și pe cei obișnuiți cu lumina reflectoarelor în rândurile din față într-un evantai superb în jurul lui J.C.V.D. care fusese vedeta serii la after-party-ul care a urmat show-ului. Cei din spate eram deja pe primele trepte ale podiumului care fusese amenajat pentru prezentare, iar eu, fiind destul de înalt, m-am înghesuit chiar în ultimul rând. În fața mea, cu o treaptă mai jos a podiumului, vedeam aproape în întregime de la înălțimea mea o superbă coamă brunetă, lungă, cu niște reflexe de smarald, un păr perfect întins, cu niște fire ce sfidau și umileau în același timp paralelismul și lumina. Aș fi vrut să mă uit în altă parte, eram înconjurat de multă frumusețe, dar pur și simplu nu-mi puteam dezlipi privirea de la părul ăla, o cometă efectiv. Posesoarea, cred că a simțit cumva presiunea undei, pentru că a avut nefericita inspirație să se întoarcă cu fața spre mine, iar contactul privirilor a fost devastator de ambele părți. După momentele de panică și uimire împietrită care au urmat, absolut involuntar, ca un robot căruia i s-a stricat telecomanda, un fel de ”out of order”, am strâns-o la piept și am simțit cum un curent de care habar nu aveam că încă mai există mi-a străbătut și ultima rotiță a unui mecanism obosit, trezit instantaneu dintr-un somn letargic mult prea lung. A fost ca o ieșire din comă. Așa am și fost imortalizați în toate pozele din shooting-ul care a urmat. Devenisem un mim instant, fragment al propriei mele existențe împachetate într-un păr ce parcă nu se mai termina, cocoon înconjurat de două mâini puternice, distorsionate și contrastante, ce nu ar fi lăsat nicicând comoara găsită să-i fie luată, sau pierdută. Reacția ei a fost una similară, numai că simțeam în jurul trupului fragilitatea și delicatețea unor mâini ce aveau un ușor tremurat care-mi inducea simultan o stare de emoție maximă și siguranță. Eram amândoi într-o priză a unor curenți slabi, calzi și plăcuți și chiar dacă aș fi știut că excesul ar duce la pieire, tot nu i-aș fi dat drumul. Îmi venea să o sărut, dar nu îndrăzneam. Mă cufundasem în doi ochi negri ce parcă ascundeau un abis al trăirilor intense ce nu așteptau decât să fie explorate de către aventurierul suficient de curajos să facă asta. Primele vorbe, ale ei, rostite cu naturalețe și un ton cât se poate de familiar pe care parcă l-aș fi cunoscut dintotdeauna au fost șoptite, ca și când nimeni altcineva n-ar fi trebuit să le audă: ”ești neras...”. ”Știu..., n-am avut timp”, i-am răspuns zâmbind. Ne-am retras de la petrecere discret, ținându-ne de mână ca doi adolescenți, deși numai ea putea aspira la titulatura asta, plimbându-ne pe faleza care-și etala cu generozitate toate splendorile sub o lună ce făcea aproape totul să pară ireal. Aveam atâtea s-o întreb, dar vorbele mi se opreau în gât de frică ca nu cumva însăși auzul lor să mă trezească din visul ăsta frumos. Aș fi intrat în comă iar, numai să nu se termine...