Vibrația, amprenta termică și mirosul erau inconfundabile. Omul. Nu mai vânase până atunci om, dar pentru un prădător ca el mereu exista un început. Unele începuturi se transformaseră de-a dreptul în plăceri. Acum, că urmărise saturnianul până pe Terra, că se lungise cu vânătoarea, n-ar fi plecat cu un singur trofeu. Din câte știa, nici un camarad nu vânase omul. Preferați erau saturnienii, firesc, cozile lor erau cea mai căutată marfă pe Piața Coaliției Extreme. Și apoi, nici ochii nu erau de lepădat. Scăldați în alcool, erau prezenți în meniurile celor mai sofisticate restaurante. Trase aerul bine oxigenat în piept și deschise larg fosele nazale, inundându-le. Aștepta să simtă acel iz inconfundabil al lichidelor vitale care îi făcea să fiarbă sângele stârnit deja de începutul vânătorii. Se simțea saturnianul, dar mai intens, pe același traseu, era omul.
Și omul vâna. Era însă o mare diferență între un prădător și un vânător. Borr înțelegea la nivel profund obsesia suprimării și se simțea extrem de puternic de fiecare dată când o gusta. Extazul era cu atât mai mare cu cât rezistența era mai intensă. Nu cunoștea o specie mai rezistentă decât saturnienii. Acestuia pe care îl vâna acum îi retezase brațele, îi sfârtecase pieptul, îi despicase craniul până îi zărise circumvoluțiunile cerebrale și, totuși, scăldat în șiroaiele negre ale sângelui său puturos, avusese puterea de a se propulsa în spațiu și apoi de a se ascunde pe o planetă străină. Dacă își închipuia că Borr avea să renunțe la vânătoare se înșela cum nu se poate mai tare, căci, tânăr, puternic, în plină ascensiune în colonia sa, Borr avea o încăpățânare cu care nici cei mai mari prădători nu se puteau lăuda. Își cunoștea trupul, avea un control impecabil asupra lui, așa încât ar fi dus vânătoarea până la capăt indiferent de terenul ales de victimă, căci putea foarte bine să nu simtă foamea și setea pentru zile în șir. Omul era un element-surpriză, dar surprizele de acest gen nu-l descurajau pe Borr.
Își calcula fiecare pas așa încât nimic să nu îi trădeze prezența. Amprentele termice erau aproape suprapuse. Borr gândi că omul capturase saturnianul și urma să își însușească trofeul. Aspectul acesta îl înfuria peste măsură. Își simțea mușchii circulari dispuși sub cei radianți pe coapse înfierbântându-se, dar se controlă să nu o ia la fugă în direcția urmelor. Putea să fie foarte bine și el un element-surpriză. Vântul bătea ușor din față, așa că nu trebuia să își facă probleme din acest punct de vedere. Oricum omul nu avea să îl simtă. Pe scara evolutivă a speciilor era bine cunoscut că omul era, prin comparație, aproape orb, surd și lipsit de majoritatea simțurilor pe care toate celelalte specii le dezvoltaseră. Saturnianul, așa rănit cum era, putea totuși să facă probleme. Ar fi fost de-a dreptul interesant și incitant dacă saturnianul ar fi reușit să captureze omul. Rânjetul care i se născu la acest gând îi întinse pielea pe care vântul apucase să i-o usuce destul de tare.
Pas cu pas se apropie de locul din care veneau vibrațiile. Se opri în spatele trunchiurilor unor copaci pentru a analiza mai bine situația. Omul era mult mai mărunt decât își putuse închipui Borr. Saturnianul îl depășea în înălțime chiar stând în genunchi în fața lui. De ce stătea în genunchi? Omul nu avea arme, nu era ostil. Își trecea brațele în lungul corpului saturnianului și o lumină blândă îi aluneca printre degete închizând rănile în drumul ei. Borr fu cât pe ce să scoată un răget cumplit înțelegând ce făcea omul. Își roti cât putu de rapid membrele și se năpusti asupra lui. Lama dreaptă mușcă cu sete din carnea coapsei drepte, în timp ce lama stângă, zimțată, sfârtecă în lung spatele omului, dezvelindu-i coastele albe. Omul se prăbuși la picioarele saturnianului chiar în momentul în care acesta își împinse cu furie coada în față, înfășurând-o în jurul gâtului lui Borr. Sângele îi țâșni în ochi, orbindu-l și plămânii pompară în gol, arzând.
- Dă-i drumul, Marzurr!
Glasul omului șuieră în liniștea pădurii încremenite. Saturnianul scutură din cap refuzând să asculte. Borr se zbătu încercând să își folosească toți mușchii trunchiului și să apuce cu ghearele coada lungă și puternică ce se strângea tot mai tare.
- Pleacă, Marzurr! Dă-i drumul și pleacă!
Saturnianul îl smuci pe Borr cu coada, îl trânti de câțiva copaci zdrobindu-i coastele și abia după ce îl lăsă fără suflare părăsi pădurea aceea în care Borr sperase să obțină nu unul ci două trofee.
Cerul era roșu. Copacii erau roșii. Prin fosele nazale se scurgea în valuri calde mirosul sângelui. Când reuși să respire regulat, Borr își investigă trupul zdrobit în prima sa înfrângere. Furia îi pompa în tâmple o amețeală stranie. N-ar fi fost în stare să stea pe picioare acum nici susținut. Vibrația și amprenta termică ale omului arătau că acesta era încă prezent. Era în pericol. Căută armele, dar privirea refuza să îl ajute. Rațiunea îi reveni bucată cu bucată, așezându-se la locul ei cum ai pune o armă în tocul potrivit. Putea fi mort acum. Dacă saturnianul îl lăsase în viață fusese pentru că omul i-o ceruse. Dacă făcuse ce îi ceruse omul, înseamnă că omul îl controla. Cum putea să controleze un om mărunt un saturnian imens și puternic?
- Nu te mai mișca, îi ceru vocea șuierată, încerc să te repar!
Văzu lumina strecurându-se printre degetele omului și o fierbințeală lichidă îl moleși cu totul. Fiecare atingere îi schimba starea de spirit. Liniște. Împăcare. Armonie. Echilibru. Membrele îi zvâcniră scurt în momentul în care deveniră funcționale și, cu mușchii arzând încă, Borr sări în picioare. Omul zâmbea luminos, cu toate că sângele roșu, cu miros metalic, îi gâlgâia din rănile de pe spate și de pe coapsă.
- Acum ești bine!
Borr înțelegea că omul îi salvase viața, dar nu găsea motivul pentru care o făcuse. Îl salvase și pe saturnian. Borr nu avea să se poarte cum se purtase saturnianul. Pe el omul nu avea să îl controleze. Mai mult, el nu avea să se întoarcă fără trofeu. Nu voia să guste pe lângă amărăciunea înfrângerii și umilința întoarcerii fără trofeu. O văzuse de prea multe ori în ochii unor camarazi ca să își dorească să o guste și el. Locul în colonie pentru cei care se întorceau fără trofee nu era unul onorabil. De când plecase pentru prima dată la vânătoare, Borr nu mai călcase în suburbiile locuite de dezonorați, dar știa prea bine cum trăiesc aceștia căci poveștile din suburbii erau principala distracție la mesele onorabililor prădători. Și nu numai. Nu avea să uite niciodată ziua în care Linkarr, fratele lui, se întorsese fără trofeu și fusese alungat în suburbii. Fusese o zi victorioasă, Borr adusese un trofeu important, un venusian argintiu ale cărui gheare împodobeau acum gâtul Comandantului. Fusese așezat în capul mesei, alături de acesta și declarat onorabil. Privise cu mândrie șirurile de camarazi care se întorceau de la vânătoare, simțind că se va lupta crâncen să își păstreze acel loc. Linkarr intrase rănit în sala împodobită de trofee, cu scalpul pe jumătate desprins atârnându-i pe umărul stâng și cu membrele inferioare străpunse de săgeți otrăvite, abia susținând trupul fără platoșă. Borr se încruntase ușor, dar se controlase destul de bine pentru ca să poată să se alăture râsului zgomotos al Comandantului care scuipase gros la picioarele lui Linkarr poruncindu-i acestuia să lingă fluidul vâscos de pe podeaua de granit acoperită cu sângele stârvurilor clădite în fața lui. Linkarr se așezase în patru labe, măturase cu scalpul încălțările Comandantului și curățase cu limba tot locul de lângă picioarele lui.
Borr nu avea să se umilească, nu avea să ajungă în suburbii! Nu urma să se întoarcă cu două trofee, dar putea să ducă pentru prima dată în sala de trofee un om. Comandantul avea să declare că Borr avusese curaj să aducă un alt fel de trofeu. Poate că urma să descopere că una dintre părțile corpului uman putea fi folosită pentru vindecare, iar Borr avea să se umple din nou de onoruri.
- Nu știu ce mănânci, dar uite, cred că ți-e foame și sete!
Omul se întinse spre Borr fără nici o urmă de ostilitate. Borr simți mirosul și apucă rapid între fălci mâncarea. Înfulecă totul, apoi bău apa care îi răcori sângele. Simți un val puternic de energie năpustindu-se prin venele dilatate și își întinse membrele mulțumit. Durerea era suportabilă, aproape inexistentă, mai că îi venea să creadă că saturnianul nu-l vătămase atât de rău. Se știa puternic și, dacă nu ar fi fost starea scurtă de inconștiență pe care o asimilase exact așa cum fusese, ar fi spus că nu îi datora omului viața. Poate că nici nu i-o datora! Își văzu armele așezate una peste alta la picioarele omului.
- Bun, zise acesta, acum cred că ești și tu gata de plecare!
Îi întorsese spatele? Lui Borr îi veni să râdă. Niciodată nu întorci spatele dușmanului!
- Ar trebui să învățați să vă iubiți! Iubirea este un sentiment atât de copleșitor, curat, vindecător!
Borr apucă armele și dintr-un salt fu în fața omului. Acesta îl privi blând. Nu o luă la fugă, nu țipă, nu tremură.
- Dar tu nu cunoști iubirea, nu e așa?
Întinse mâinile spre cer, se învălui în lumină și așteptă. Borr făcu totul rapid. Lamele șuierară în prelungirea membrelor sale și trupul omului se așternu lin la picioarele lui, cu ochii deschiși. Nu simți gustul triumfului. Încercă să își spună că nu acest lucru conta. Până la urmă onorul din Sala Trofeelor era important.
Sentimentul întoarcerii era mereu și mereu același atunci când purtai cu tine un trofeu. Nerăbdarea de a-l arăta Comandantului și celorlalți, anticiparea uralelor și mândria onorurilor. Șirurile lungi de camarazi care își purtau pe umeri trofeele fără ca vreunul să arunce o privire celui din față sau celui din spate, încredințați că trofeul lor este într-un anume fel unic. Așteptarea era grea atunci când erai încredințat că locul tău este în capul mesei. Șirul înainta în ritmul impus de entuziasmul Comandantului și nimic nu ar fi putut să-i schimbe dinamica. De data aceasta, Borr nu simți apăsarea așteptării. În mintea lui era un alt șir, un șir de gânduri întortocheate. Omul îi atârna pe umeri din ce în ce mai greu. Îi dispăruse vibrația și amprenta termică, dar mirosul încă asalta fosele nazale ale lui Borr. Miros de pădure, de pământ, de copaci și de lumină.
- Borr! Onorabil camarad! Ce ai adus azi?
Strigătul Comandantului îl făcu să ridice capul. Îi venise rândul. Piramida stârvurilor se ridica îmbâcsită de fluide murdare în același loc din fața jilțului ornat cu două capete de plutonieni, în care se aflase și în ziua în care Linkarr fusese dezonorat. Urechile prinseră să-i țiuie, așa încât abia auzi ce i se spunea:
- Văd ceva nou? Ce trofeu ai adus?
Borr nu se putu controla într-atât încât să arunce omul în vârful piramidei, așa cum s-ar fi cuvenit. Trupul acestuia i se rostogoli de pe umeri direct la picioarele comandantului, oprindu-se pe spate, cu ochii sticlind spre cerul vizibil prin cupola Sălii Trofeelor.
- Un om, își auzi Borr glasul fără să și-l recunoască într-o primă fază.
Comandantul sări din jilț. Tălpile îi plescăiră pe podeaua inundată de sânge când se apropie de trupul omului. Îi ridică capul, își apropie ochii de ai omului și își apăsă fruntea strâns pe cea a acestuia.
- Niciodată omul nu a fost un trofeu pentru că omul urma să ne învețe iubirea!
Sala Trofeelor încremeni odată cu Comandantul. Borr căzu în genunchi și pe obraji simți cum alunecă un lichid cald care îi alimenta sentimentul că acest trofeu nu avea să îi aducă onoarea.