agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2299 .



Poveștile din ciorapul tricotat al bunicii
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Camy Traitly ]

2018-06-23  |     | 



Când am intrat în camera bunicii am gasit-o tricotând. Aceiași ochi senini și calzi m-au întâmpinat cu dragoste din spatele ochelarilor cu ramă maronie sprijiniți pe rădăcina nasului. Șnurul argintiu agățat în jurul brațelor ramelor se legăna ușor la fiecare mișcare a capului. Când mă văzu chipul i se lumină dintr-odată oferindu-mi un zâmbet larg. Dincolo de fereastra deschisă razele soarelui se jucau vesele, ca niște spiriduși năzdravani în grădina parfumată de flori trecând de la una, la alta. Trandafirii albi, florile preferate ale bunicii se unduiau în bătaia delicată a vântului. Mie îmi plăceau garofițele colorate de lângă gardul de lemn vopsit în alb. Părul din mijlocul grădinii cu crengile pline până la pământ, cu bogatele poame cărnoase, zemoase și dulci, parcă mă îmbiau să le culeg. Abia așteptam să mă urc pe scara sprijinită de trunchi, dar ciorapul tricotat în culori vii din poala bunicii mi-a atras atenția făcându-mă să uit cu desăvârșire de grădină. Dinăuntru se ridicau în pași cadențați, de parcă o fanfară le coordona ritmul, o mulțime de litere. Se strânseră într-un șir lung și ordonat plutind peste șalul cenușiu îndreptându-se către umărul bunicii. Am dat să mă apropii de ea, să le ating cu mâna. Din neatenție am călcat pe ghemul de lână al cărui fir se desfășura până în mijlocul odăii. Literele s-au oprit dintr-odată, apoi au căzut pe jos, speriate, risipindu-se pe podea, la picioarele bunicii.
Am văzut-o cum le privea neliniștită căutându-le ca pe niște copii pierduți pe sub poalele rochiei de pânză, pe lângă șalul de lână. Ridică apoi privirea către mine, parcă voia să mă mustre pentru gestul meu, dar ochii mei uimiți și gura uitată întredeschisă a mirare a făcut-o să zâmbească larg. Atunci și-a descoperit cel mai minunat zâmbet pe care îl văzusem la ea. Am râs puțin forțat așteptând să-mi spună ceva.
-Ia o foaie de hârtie de pe dulap! îmi spuse râzând acum cu gura până la urechi.
Într-o clipă îmi reveni în minte imaginea aceea uitată în timp, de pe vremea când eram numai o copilă și abia reușeam să fac câteva adunări la aritmetică numărând bețișoarele de plastic pe care abia le țineam cu stângăcie în palmele mele mici. Cât despre cercurile și liniile scrise pe caietul de citire, abia căpătau cu greutate forma corectă a cuvintelor. Atunci bunica mișca cu multă pricepere andrelele lungi până la coate tricotând litere, punându-mi-le pe masă, înaintea mea, aranjându-le cu grijă până ce reușeam să umplu jumătate din foaia caietului cu scrisul meu mic, tremurat și dezordonat. De fiecare dată când plecam de la ea, temele mele erau corecte, iar notele mă făceau să fiu mândră de mine.
M-am repezit să iau coala de hârtie de pe dulap, tocmai când acestea se ridicară de pe podea mișcându-se cu zgomot de clopoțel. Păreau încă temătoare retrăgându-se într-un colț al odăii, de parcă nu-și doreau să le adun pe foaia albă. M-am oprit un moment neștiind ce să fac. Mi-a făcut semn cu capul să mă reped și să le prind iute. Asta am și făcut, însă ele se porniră să fugă de mine. Am înconjurat canapeaua bunicii de vreo două ori urmărindu-le până ce bunica a ridicat iute o mână, oprindu-le dintr-odată. În același ritm cadențat porniră și se îngrămădiră pe coala deja mototolită din mâinile mele.
-Vino! îmi spuse invitându-mă să mă așez pe canapea, lângă ea. Aș fi vrut să îi pun o mulțime de întrebări, dar mă opri cu un gest scurt. Își puse iute ochelarii despăturind cu grijă hârtia cu literele încă rămase în mijlocul paginii. Între timp se ordonară pe rânduri, se întinseră larg până când cuvintele luară o formă caligrafică. Și iată ce începu să-mi citească:



Alin și vioara fermecată


A fost odată ca niciodată un băiat pe nume Alin. Locuia cu bunicul într-o casă modestă la poalele unui munte, în apropierea Pădurii de Argint. Bătrânii satului spuneau că fusese lăsat de Spiridușul Pădurii la poarta bunicului într-o zi de vară cu lună plină, dar acesta nu recunoscuse niciodată că așa se întâmplase.
Astăzi Alin se trezise dis-de-dimineață și, pe când se pregătea să hrănească orătăniile din curte, auzi din depărtare niște pași târșâiți venind de pe drum până ce se opriră în dreptul porții lor. Întoarse iute capul ridicându-se în vârful picioarelor privind curios la cel ce poposise acolo sprijinit de un toiag noduros.
-Sunt om bun, nu-ți fie teamă! auzi glasul blând al moșneagului de dincolo de poartă zâmbind copilului care rămase cu gura întredeschisă și cu mâna de grăunțe uitată în aer. Vino! Vreau să îți dăruiesc ceva!
Alin își răsuci capul către fereastra de la bucătăria din curte urmărindu-l pentru câteva clipe pe bunicul care încă mai pregătea micul dejun. Veni iute la poartă uitându-se atent prin crăpătura gardului la bătrânul cu părul alb, câlțos și cu ochii mici, albaștri, de parcă se oglindeau în ei două lacuri limpezi. Barba lungă până la brâu îi acoperea aproape în întregime buzele mici. Între timp dădu la iveală de sub haina ponosită o vioară și un arcuș întinzându-i-le peste lemnul vechi al porții.
-Nu pot să le iau, spuse Alin îndepărtându-se nehotărât. Bunicul nu-mi dă voie să primesc nimic de la străini.
Privi peste umăr în spate parcă dorindu-și ca bunicul să-și facă apariția și să îl scoată din încurcătură. Discul de aur al soarelui se ridica incet pe cer mângâindu-i obrajii trandafirii. Moșneagul rămase cu mâna întinsă îndemnându-l să primească darul. O dorință arzătoare îl împinse pe băiat să le ia.
-Aș vrea să îți spun un secret, însă trebuie să îl cunoști numai tu, spuse bătrânul luând un aer misterios. Această vioară este fermecată, mi-a fost dăruită de o zână. Dacă vei dezvălui cuiva acest secret va deveni una obișnuită, crezi asta? îl întrebă în șoaptă. Băiatul își lipi mai mult fața de crăpătura gardului. Numai tu poți să scoți din lemnul ăsta cele mai frumoase sunete, mă înțelegi? continuă moșneagul la urechea băiatului. Să nu sufli nicio vorbuliță, nimănui! Nimănui, auzi?
Puse un deget în dreptul buzelor în semn că trebuia nepărat să țină acest secret.
Alin încuvință dând din cap mărindu-și ochii de uimire. O învârti pe toate părțile în mâinile lui mici. Când își ridică privirea să îl întrebe cum să le folosească, moșneagul dispăruse.
Deși era nerăbdător să ajungă cât mai repede la bunicul să-i povestească cele întâmplate, pașii copilului se porniră cu greutate către mica bucătărie. Bunicul apăru tocmai atunci în fața ușii. Alin îi arătă vioara povestindu-i despre cel de la care primise darul așteptând să fie mustrat, dar spre surprinderea lui bunicul porni în tăcere cu pași tărăgănați către pivnița din spatele curții adunând câteva lemne pe care le aduse și le răsturnă în fața cuptorului din bucătărie, apoi se scotoci în buzunarul de la haină și scoase un pumn de dulciuri luminând privirea băiatului sărutându-l cu zgomot pe obrajii împurpurați. Abia atunci află Alin că este ziua lui de naștere.
Își sărbători cei opt ani în după-amiaza aceea de vară în compania codrului alături de micile gâze și vietăți ascunse sub iarbă, răcorindu-se cu apa de izvor, adunând frunzele de la poalele copacilor, ținând strâns în brațele lui mici cadoul primit de la bătrânul cu barba până la brâu, întrebându-se dacă nu cumva era Spiridușul Pădurii, pentru că nu îl mai văzuse până atunci în satul lor.
Zadarnic se străduise în următoarele zile să facă vioara să cânte, auzea numai țipătul sunetelor scârțiitoare, și, când tocmai se hotărâse să renunțe, într-o altă zi, o privighetoare se așeză pe arcușul lui și îl îndemnă să cânte cu ea. Căprioarele, iepurii și celelalte vietăți din pădure veniră și i se așezară la picioare ascultând glasul dulce al viorii. Crengile copacilor se lăsară până la pământ scuturându-și frunzele, iar cerul se însenină mai mult.
De atunci venea și poposea în fiecare zi lângă trunchiul aceluiași bătrân copac și cânta. Nu-i păsa dacă îl dureau tălpile de la parful uscat al drumului, de la cel năclăit după ploaie sau de la cel al spinilor care îi răneau pielea crudă. Nu-i păsa nici dacă îngheța din pricina gerului și a zăpezii în lungile zile de iarnă. Cânta mereu și mereu, cu aceeași bucurie cu care îi răspundea și ecoul pădurii.
Anii trecură astfel fără să bage de seamă că devenise un flăcău cu mustăcioară, ochii albaștri ca cerul și părul ca spicul grâului răsfirat peste umerii, și, deși plăpând ca înfățișare, curajul nu-l părăsise niciodată.
Într-o seară de septembrie bunicul se duse să doarmă și nu se mai trezise. Flăcăul luă în grabă vioara de pe dulap și fugi de acasă. Până seara plânse odată cu crângul.
În duminica următoare luă decizia de a părăsi satul în care crescuse. Închise cu grijă poarta, apoi porni cu pași domoli pe drumul ce ducea dincolo de munte. După câteva zile în care nu mâncase nimic, dormise la umbra pomilor de la marginea drumului potolindu-și setea cu apa din fântânile întâlnite în cale, ajunse într-un târg. Vânzoleala târgoveților îl sperie și se ascunse după o căruță. După un timp începu să cânte. Acordurile tânguitoare de vioară se făcură auzite până departe adunându-i pe toți în jurul lui. Oamenii se opriră să-l asculte sorbindu-i fiecare sunet aruncându-i din când în când câte un bănuț lângă picioarele desculțe. Când se încheie și ultimul acord Alin deschise ochii. Rămase uimit când îi văzu strânși pe toți în jurul lui. După un timp se împrăștiară la casele lor. În timp ce își aduna bănuții de pe jos preotul acestui meleag se apropie de el.
- Vino cu mine! Știu că nu mă cunoști, dar ai nevoie de mine.
Flăcăul urcă timid în căruță strângându-și vioara la piept. Porniră degrabă pe drumul prăfuit lăsând în urmă case cu acoperișuri portocalii, grădini cu flori și arbori de liliac și magnolie. Corpul i se mișca în ritmul hurducăielii căruței, însă un zâmbet de speranță îi înflori în colțul buzelor. Se opriră curând în fața unei biserici. Preotul îl chemă înăuntru și-l rugă să aștepte. Alin rămase în fața crucifixului care îl reprezenta pe Isus, Mântuitorul lumii. Îi privi ochii triști, îndurerați de umilință și durere. I se strânse inima. Între timp preotul se reântoarse însoțit de un flăcău.
-El este Cosmin, fiul meu.Vei locui cu noi! spuse simplu, invitându-l să meargă cu acesta.
Casa simplă de cărămidă cu trandafiri la ferestre îi reaminti lui Alin de bunicul. Înăuntru îi așteptau mama și sora lui Cosmin, o doamnă îmbrăcată în straie negre cu părul strâns în coc și o fată uscățivă ale căror plete roșcate se revărsau peste umerii mici. Fata nu părea să aibă mai mult de cincisprezece ani. Primi camera de oaspeți, cea de lângă verandă și rămase acolo timp de cinci ani în care fusese îndrumat să studieze școala de muzică din acele locuri.

... -În curând se apropie Crăciunul, spuse Cosmin într-o dimineață membrilor familiei strânși în jurul mesei la micul dejun. În parohia noastră există datina ca cel mai bun cântăreț să deschidă sărbătoarea cu un colind. Îl propun pe Alin, ce spuneți?
-Vă rog, nu începeți cu mine! îi rugă flăcăul lăsând privirea în jos, cu timiditate.
-Bine, continuă Cosmin râzând, vei cânta ultimul!
Ridică o mână în aer luând cu cealaltă o felie de pâine din coșul aflat în fața Elizei. Întinse apoi untul peste pâine și sorbi cu zgomot ceaiul din ceașca de ceai. Eliza ridică din sprâncene strâmbând ușor din nas.
-Eu trebuie să recit o poezie, sper să nu mă bâlbâi din pricina emoțiilor. Domnișoara Delina va pufni cu siguranță în râs dacă se va întâmpla asta, continuă fata răsucindu-și capul, privind când la mama ei, când la Cosmin, mișcându-și codițele împletite.
-Nu se va întâmpla asta, draga mea! spuse mama încurajator privind-o cu drag ridicându-se de pe scaun cu farfuria în mână.
După micul dejun continuară pregătirile de Crăciun, astfel că ziua cea mare îi găsiră pe toți în haine de sărbătoare.
Biserica primise enoriașii bucuroși să participe la slujbă. Eliza venise alături de fratele ei și de Alin. Mama și cu bunica rămaseră în urmă. Fiecare își ocupase locurile obișnuite. După slujbă o parte din cei prezenți cântară colinde, iar copiii recitară poezii.
Alin se foia emoționat pe scaun trecându-și mereu degetele prin păr. Când Eliza îl anunță că urmează să cânte, inima începu să îi bată cu putere. Rămase nemișcat câteva clipe în fața auditoriului care aștepta în tăcere, apoi duse vioara sub bărbie. Arcușul alunecă blând peste corzi. Brusc își reaminti momentul în care începuse să cânte pentru prima dată, acolo, în codrul copilăriei lui. Acordurile viorii răsunau în biserică de parcă micuța privighetoare cânta cu el. Casa bunicului cu florile din fereastră, fântâna de la marginea satului, câmpurile cu maci, covorul verde al ierbii, alunecau peste corzi aducându-l mai aproape de ele. Când ultimile sunete se sfârșiră, toți tăcură vrăjiți. În cele din urmă aplauzele răsunară cu bucurie în lăcașul Domnului.
Dintr-odată privirea lui Alin se opri pe chipul celui care îi dăruise vioara. Era în spatele tuturor. Se sprijinea în același toiag noduros. Flăcăul îi zâmbi cu bucurie. Moșneagul dădu din cap aprobator, apoi râse ridicând o clipă din sprâncenele stufoase și albe, de parcă voia să îi spună: „Vezi, nu ți-am spus că vioara este fermecata?”.
Lui Alin îi căzu de sub pleoape o lacrimă de recunoștință care se prelinse peste obraz înnodându-se în bărbie. A lăsat capul în jos, dar când l-a ridicat să îi mulțumească, moșneagul dispăruse.
După ce plecară cu toții la casele lor Alin se hotărâse să se întoarcă în satul lui, la casa unde locuise cu bunicul. De data aceasta voia să o ia cu el și pe Eliza, fata cea mai frumoasă de pe pământ, așa cum îi plăcea lui să-i spună. O ceru în căsătorie în seara aceea de la părinți ei și făcură în scurt timp o nuntă simplă, dar frumoasă, la care participă tot ținutul.
Se spune că vioara fermecată a lui Alin se mai aude și astăzi. Codrul poate mărturisi toate acestea căci încă mai ascultă glasul vrăjit și minunat al viorii.

Când bunica termină de citit această povestire, literele se furișară tăcute pe lângă colțul foii de hârtie și porniră în același șir către ciorapul tricotat. Se lăsară să cadă înăuntru ca niște furnicuțe care se scufundă în adâncul pământului, până ce ultima literă dispăru din fața privirilor mele uimite.
-Merele din vârf sunt mult mai dulci decât celelalte, spuse parcă ghicindu-mi gândurile. Promit să nu suflu nicio vorbuliță mamei tale despre asta, continuă râzând lăsându-se pe spate cu capul spijinit de canapea. Adormi imediat. Nările îi fremătau jucăușe lăsând aerul să șuiere discret peste buzele pline. Bărbia îi mai tremura uneori, iar pleoapele se mișcau încet. Am privit-o lung.
-Poate că bunica descoperă acum alte povești pe care să le tricoteze și să le ascundă în ciorapul fermecat, mi-am spus ieșind din cameră zbughind-o pe lângă mama, direct în grădină. Am urcat iute treptele scării care se sprijinea de trunchi oprindu-mă în vârful copacului, chiar lângă o creangă groasă lăsată de greutatea poamelor cărnoase și dulci.

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!