La stână

(Din volumul "Bucovina - plai de basm si dor")

Într-o zi de august, vecinii din vale, ai lui Polec, îi ziseră lui Ionuț că a doua zi urma să urce la stână, să ia caș și urdă pentru oile lor. Auzind asta, Ionuț începu să se roage de ei să-l ia și pe el la stână, ca să vadă oile cele multe-multe. Nu prea vroiau vecinii să-l ia, fiind prea mic pentru un drum așa de lung, și nici bunicii nu vroiau s-audă de treaba asta, dar copilul se tot ruga de ei, aproape plângând, încât se-îndurară de el și îi ziseră că a doua zi să fie gata, dis de dimineață, să coboare la vecini, dacă vrea să meargă.
Greu dormi băiatul cu nădejdea călătoriei de-a doua zi, care i se părea o minunăție. De cum se iviră zorile, făcu ochii mari și le reaminti bunicilor că-l așteaptă în vale vecinii, să coboare, să plece la stână dis de dimineață. Ce era să facă bunicul, se îmbrăcă și el, pregăti copilului toate cele de drum și porniră la vale, să vorbească cu nea Polec să aibă grijă de copil.
Aici, la Polec, pregătirile se făcuseră de cu seară, așa că nu zăboviră prea mult, deschiseră poarta cea mare, porniră cu căruța la vale, împreună cu nea Polec și cu băiatul lui cel mare, Mihăiță. Ionuț era în culmea fericirii. Drum foarte greu pe pârâu, până la școală, unde era drum larg, pietruit, pentru remorci. De cum se văzură la drum mare, de piatră, merseră mai cu spor. Dar drumul era plin de gropi, încât căruța era zgâlțâită întruna, până ajunseră în pădurile cele aproape de stână. Acolo lăsară căruța pe un tăpșan, aproape de drum, iar ei deshămară calul de la căruță și porniră la deal pe plaiul care tot urca anevoios până la stână.
Ionuț se ținu bine pe picioare o vreme, până obosi, picioarele i se înmuiară și rămase mult în urmă. Atunci ziseră să-l urce pe cal. Ionuț se cam temea de cal, dar îl ajutară să urce sus pe șa. Porniră înainte dar calul, urcând muntele, începu să-l încline pe Ionuț pe spate, de era să cadă de pe spinarea calului. Începu să țipe, încât trebui să-l dea jos de pe șa. Era mult mai bine pe jos, urcând la deal, pe plaiuri de pădure!
Spre prânz, iată că ajunseră la poiana cea mare de la Oseredoc, unde era stâna. Ce loc minunat! Pășuni largi cât vedeai cu ochii, unde umblau în voie multe-multe vaci și niște cai. Mai erau și destule oi din cele care erau șchioape și nu puteau să umble prin păduri la pășune, la un loc cu turma cea mare. Erau pe-acolo și vreo doi câini să păzească poiana, însă erau niște câini dintre cei mai mici, nu prea grozavi. Chiar și câinii ăștia se luară cam tare de noii sosiți, încât de-abia îi potoli un om de la stână.
În cele din urmă, iată, ajunseră la stână. Aici, baciul împreună cu un băiat care-l ajuta așteptau să vină oile la prânz, să fie mulse. Deși era august, pășunile fiind bogate la munte, oile încă trebuiau mulse la prânz. Dar, până una, alta, fură rugați să intre înăuntru în stână, să mănânce ceva; avea baciul pregătită niște urdă proaspăt fiartă, cu mămăliguță caldă, atunci răsturnată pe masă. Proaspeții sosiți nu stătură prea mult la tocmeală, se așezară la masă alături de baci și mâncară tot ce li se dădu, căci era deja la prânz și erau lihniți de foame.
Nici nu terminară bine de mâncat că de după coama muntelui apăru turma cea mare de la Oseredoc. Baciul și ajutorul lui luară căldări mari și porniră înspre staul, unde se mulgeau oile. Ciobanii mânară toate oile în largul staul, închiseră zăvoarele și începură să mulgă oile. Ionuț nu mai văzuse așa minune, se tot uita cu ochi mari la ce se-întâmplă. Îl uimiră niște băieți, un pic mai mari ca el, cărora li se zicea strungari, care mânau oile prin strungă, să fie mulse. Baciul tot lua de la ciobani căldările pline cu lapte, le ducea în stână și le aducea golite.
Ținu mult timp până mulseră toate oile. După aceea, în timp ce oile se odihneau în staul, ciobanii fură invitați înăuntru în stână, să mănânce. Nu dură mult ora de masă, căci trebuia să scoată iarăși oile din staul și să plece, până seara, cu turma la păscut, de unde mai veneau târziu, cu puțin timp înainte de apus.
După ce plecară iar oile la păscut, nenea Polec îi spuse baciului păsul pentru care venise la stână. Baciul era om de ispravă, îi cântări o parte din brânza cuvenită pentru oile sale, își notă într-un caiet cât a dat, urmând ca pentru restul să mai vină peste două săptămâni.
Ionuț văzuse ce avea de văzut la stână, acum era bucuros că urmau să plece acasă. Încărcară pe cal toată brânza primită și porniră la vale pe plai de pădure. De data asta, la vale, Ionuț era mai sprinten și fugea pe cărare înaintea lor. Dar se împiedică, căzu pe o rădăcină de molid și-și juli genunchiul, încât începu să plângă. De abia îl potoliră. Îi trecu durerea la genunchi când zări sărind de pe un copac pe altul o veveriță mare și stufoasă, cu coadă maro-închisă, care apoi sălta pe trunchiul bradului scoțând sunete ciudate: „clonc … clonc”. Încet, încet, după ceva timp, coborâră în vale, la drum de remorcă, unde lăsaseră căruța. Era acolo, n-o luase nimeni. Urcară cu toții în căruță și, hurducăind năprasnic, porniră anevoios spre sat.
Ajunseră târziu în sat, era deja noapte. Cu greu urcară cu căruța la casa lui Polec, iar de-acolo Ionuț ajunse într-o clipită acasă la bunici.
Văzându-se în casă, Ionuț era atât de obosit că nici mâncare nu-i mai trebuia. Mâncă ceva mai mult dormind apoi, de cum puse capul pe pernă, adormi buștean până a doua zi.

(penultimul episod)