agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2018-07-21 | |
În spatele timpului
Dragă Luminița, deși textul pe care l-ai publicat are o puternică amprentă personală, l-am receptat ca și cum te-ai fi adresat, exclusiv, mie! Nu-i așa că te surprinde? De mai multe zile am încercat să găsesc un răspuns la o întrebare care nu-mi mai dă pace. Întrebarea am pus-o într-un text "În spatele timpului", o frumoasă poveste de dragoste. Poate că tu, cu intuiția ta feminină vei găsi răspunsul. Iată de ce m-am hotărât să îți spun povestea! Cu zeci de ani în urmă, predam, în învățământul seral, la Liceul “Gh.Șincai” din București unde fusesem și eu elev. În timpul orelor, făceam scurte digresiuni, (să le spunem paranteze) vorbindu-le elevilor despre iubiri celebre, despre pasiunea care te face să nu simți povara timpului de lucru chiar când stai în picioare 14-16 ore pe zi. Pe atunci, periodic, se întrerupea lumina. Pentru unii profesori, minutele acelea reprezentau un coșmar, elevii țipau, (mai ales băieții care ciupeau fetele, le sărutau). La orele mele era o liniște desăvârșită, fiindcă le spuneam povești. În aceste împrejurări, Maria, cea mai bună elevă din clasă, s-a îndrăgostit de tov. profesor, adică de mine! N-o înțelegeam! Ce a găsit la un astfel de bărbat, mai ales că eram și mai în vârstă? Credeam că e o problemă pur hormonală, dar, spre stupefacția mea, am aflat că e căsătorită! Apoi, a venit cutremurul din 4 martie 1977 la ora 21 și 20 de minute ..., bineînțeles eram la ore. Atunci, în haosul creat, hornuri căzute, troznete și stâlpi de rezistență fisurați, incendii care brăzdau cerul, întuneric de nepătruns, (în noaptea aceea nu s-a mai aprins lumina) ca o sălbăticiune rănită, Maria s-a cuibărit în brațele mele, nu-i păsa ce-or să spună colegii, ce o să cred eu. Îi aud și acum vocea, puțin răgușită: "simt că mă topesc, poate pare o romanță de doi bani dar vreau cu toată ființa mea să mă ocrotești, ca într-o nirvană galbenă , ca într-o coborâre pe ape, la ceasul rătăcirii, al regăsirii, dincolo de el... numai noi doi... numai...". După ce m-am dezmeticit, mi-am dat seama că a fost un moment de nebunie, trăiam toți o frică ancestrală. Urmările cutremurului mi se amplificau haotic în minte întunecate de consecințele îmbrățișării, de fiorul pe care l-am simțit ținând-o în brațe, ce se va întâmpla cu mine, cu școala, ce a rezistat în tot Bucureștiul… Directoarea, doamna Felicia Haica, (fusesem elevul ei preferat) m-a trimis să văd, mai curând să strig, dacă la clasele din subsol sunt persoane rănite sub tencuiala prăbușită. M-am jenat că bătrîna doamnă mă surprinsese ținând o elevă în brațe... Maria s-a desprins din strânsoarea mea și mi-a pus mâinile pe umeri: Vreți să merg cu dumneavoastră? Pentru o fracțiune de secundă, poate mai mult, ne-am privit în ochi, dar ce puteam vedea în acel întuneric? Și ne-am despărțit fără să-i spun un cuvânt. Ce a urmat pentru noi toți, în acele zile, nu poate fi descris . Clădiri prăbușite, când și când, ca un triumf al vieții, era descoperit un trup viu sub dărămături, multă jale, multe familii îndoliate. Chiar vizavi de ”Intercontinental”, blocul unde locuia prietenul meu, Sandu Munteanu, se prăbușise. Totuși, deși fundalul era apocaliptic, mă gândeam uneori la Maria. Ce vrusese ea să-mi spună prin acel “dincolo de el… numai noi doi…numai…” De-a lungul timpului fusesem confidentul câtorva doamne! Ce găseau la mine de îmi destăinuiau cele mai intime trăiri, întâmplări de care eu însumi mă rușinam ascultându-le, nu pot să știu. Poate inspiram încredere cu figura mea bonomă, zâmbetul binevoitor și cuvintele calde, de îmbărbătare pe care le spuneam invariabil. Mi se părea dincolo de orice închipuire că una dintre aceste confidente s-ar putea îndrăgosti de mine. “Vaai, draga mea, îi spuneam, glumind fără ironie, uneia care se plângea că pe ea nimeni n-o place, ești una din cele mai rare flori ale pământului, ești fântâna cu apă vie, ești… începutul și sfârșitul tuturor bucuriilor noastre, ale bărbaților, ai încredere, vei găsi sufletul tău pereche!” În astfel de împrejurări mă gândeam că aș fi fost mai bun ca preot decât ca profesor și din când în când, psiholog amator. Se poate vorbi despre starea de tensiune de iritarea care plutea în aer, în zilele acelea? Era suficient să auzi o ușă trântită, un pahar care cade și se sparge, o pală de vânt mai puternică și toate simțurile intrau în alertă. Frica era generală. Și pentru prima oară analizam altfel ce este important în viață. Multe lacrimi s-au vărsat atunci. Am săpat și eu cu mâinile în moloz, acolo unde acceptau voluntari, doream să fiu o părtică din efortul general. Am predat atunci mai mult de opt ore pe zi. Unii profesori se îmbolnăviseră, alții părăsiseră Bucureștiul și catedrele duceau lipsa titularilor. Cursurile s-au mutat într-o clădire nouă din cartierul Berceni, în apropierea blocului meu. Până la consolidarea clădirii liceului era interzis accesul în vechea “locație”. Eu însă eram într-o activitate non stop, de dimineața până seara, în fiecare zi, inclusiv sâmbăta și duminica, trebuiau recuperate orele întrerupte o perioadă de timp. Într-o după amiază, la începutul lunii aprilie, în drumul meu spre noul amplasament al liceului, s-a urcat în același troleibus Maria. I-am zâmbit și mi-a răspuns la fel. Nu ne mai văzuserăm din seara cutremurului. Troleibusul se aglomera de la o stație la alta, astfel că fata s-a apropiat de mine, iar după un timp s-a abandonat cu totul în brațele mele. Sentimente contradictorii mă frământau. Eram conștient de responsabilitatea mea profesorală care nu admitea relații apropiate c-o elevă, fie ea și la seral. Maria, fără a-și face mustrări de conștiință, la despărțire, m-a sărutat pe frunte. În acel moment am înțeles că drumul este fără întoarcere, nu aveam puterea să-i rezist, am uitat de interdicții, de regulamente și am scos repede un pix și o hârtie din buzunar. Am notat în mare grabă numărul meu de telefon și i l-am dat: “Dacă vreodată ai nevoie de ceva, orice, caută-mă!” O singură dată pe săptămână aveam ore la clasa ei și, în ziua aceea nu a venit. Și nici data următoare. Apoi, într-o duminică dimineața, pe la ora nouă, a sunat telefonul!: - V-ați trezit? a întrebat un glas melodios, aproape cântat. Nu i- am recunoscut vocea la telefon. -Nu știu cine sunteți, am răspuns după un timp, încercând să ghicesc printre cunoștințele mele pe cea din capătul firului. -Eleva dumneavoastră preferată, și-a început să râdă. Vreau să vă fac o vizită, o scurtă vizită, mă primiți într-o jumătate de oră? Inima a început să-mi bată puternic, o auzeam cum îmi bubuie în urechi. -Adresa dumneavoastră vă rog, a insistat ea, blocul, scara, etajul, numărul apartamentului. I-am dictat aceste amănunte cu o voce schimbată. În 25 de minute am auzit soneria. Radia de prospețime, tinerețe, bucurie. Mă comportam ca un somnambul! Încercam să fiu protocolar, dar...mi-a sărit direct în brațe, îmi săruta ochii, urechile, gura. N-am mai făcut față acestei avalanșe, am luat-o pe sus și am trântit-o în pat, am alunecat pe covor, ne-am iubit cu atâta frenezie cum nu mi-am închipuit că este posibil. Poate fiindcă mușcam din fructul interzis! Făceam toate astea fără vorbe de prisos, fără întrebări, fără gânduri . Apoi a fugit la baie. S-a ferit s-o văd goală. Era atâta sfiiciune în gesturile ei care contrastau cu dăruirea totală, inexplicabil de voluptoasă din clipele abia scurse... S-a îmbrăcat repede, a vrut să plece imediat. -De ce te grăbești? am întrebat-o. -Am la dispoziție doar o oră și jumătate, poate nici atâta, oala cu supă este pe foc, am lăsat aragazul cu flacăra mică...Cam în două ore bărbatu-meu se întoarce, trebuie să-l întâpin cum se cuvine. -Chiar ești măritată? M-am arătat surprins. Nu purta verighetă. -Din nefericire! Cumva eram bucuros, n-o să am complicații dacă mă hotărăsc să mă despart de ea. Mi-a fulgerat și un gând de gelozie, cum s-o împart cu altul? -Nu înțeleg, dacă ești măritată... Nu am fost și nu sunt un bărbat după care să suspine fetele în taină. -Mi-a astupat gura cu un sărut lung. Ne-am iubit încă odată și încă o dată. -Alerg, zbor, taxiul mă așteaptă la colțul blocului. Mi-a cuprins fața între palmele ei. -Iubitul meu, copilul meu! Am privit-o zâmbind cum alerga pe scări în jos. Eram absolut stupefiat. Acum, că plecase, încercam să mă gândesc în liniște la tot ce se întâmplase. Să fie dragoste la prima vedere? Puțin probabil, nu puteam să inspir eu asemenea sentimente. Oare ce interes o fi având? S-o ajut la învățătură nu e cazul, n-are nevoie, să-i pun o pilă la alt profesor, iarăși nu avea rost, era cea mai bună din clasă la absolut toate obiectele înscrise în catalog. Bani nu mi-a cerut nici pentru taxi! Atunci? Orgoliul meu de bărbat era satisfăcut, totuși trăiam o oarecare îndoială. Am revăzut în minte cum s-a furișat goală spre baie, îi vedeam spatele alb ca laptele. Apoi m-am înfuriat, probabil nici nu e măritată, dorește doar să mă înhațe pentru amărâtul ăsta de apartament pentru care voi plăti la bancă o rată lunară timp de 25 de ani! Are ea un interes dacă a făcut acest gest...Cum să vină la mine, să mi se dăruiască și să nu-mi ceară nimic?! În duminica aceea n-am ieșit din apartament, îmi frământam mintea s-o înțeleg. Dacă va mai fi o altă întâlnire o s-o descos mai mult. Știam atât de puțin despre ea! Poate ... vrea să-i fac un bebe să... Gânduri de tot felul îmi împuiau capul, mă simțeam însă relaxat. Nu m-am mai speriat când ușa de la frigider s-a închis cu zgomot. Săptămâna mi s-a părut monotonă, așteptam duminica nerăbdător dar Maria n-a venit. Nici în duminicile următoare. Profesorii i-au încheiat mediile chiar dacă lipsise cam mult în ultima vreme. I-am încheiat-o și eu gândindu-mă puțin mai mult la ce s-ar fi putut întâmpla. N-aveam telefonul ei, n-aveam adresa și chiar dacă aș fi avut-o nu mă simțeam în stare s-o caut. Abia în iulie a sunat iar, deja eram în vacanță. Întâlnirea a fost mai nebunească decât prima oară. Am trântit-o pe covor, m-a mușcat de piept, de pulpe și-n loc să țip eu a țipat ea. M-am gândit că nu e zdravănă, comportamentul ei îmi părea straniu. Stam culcat lîngă ea, o priveam, o mângâiam, i-am spus vorbe deosebite. -Nu înțeleg de ce m-ai ales, ești atât de specială, unică, n-am întâlnit altă fată să-ți seamăne. -Dacă n-aș fi fost măritată și-n loc să fiu absolventa clasei a XI-a aș fi fost absolventa unei facultăți, te-ai fi căsătorit cu mine? Ai fi acceptat să-ți fiu soție? A urmat o foarte lungă pauză. -Nu sunt suficient de copt ca să-mi asum o asemenea responsabilitate. Dar ce-ți veni? Nu vreau să mă însor, încă, te rog să mă ierți, sincer nu știu cum să-ți răspund. Ne-am despărțit ținându-ne de mână și privindu-ne în ochi. Nu eram îngrijorat, faptul că era măritată mă scutea de orice implicație profundă. Totuși eram trist. Mai era puțin și începea luna august, îmi fixasem concediul în această lună, voiam să merg la mare dar nu singur. Ce bine ne-am fi simțit împreună! Oare o fi sinceră? Continuam să caut răspunsul la întrebarea pe care i-o pusesem la prima întâlnire. Dacă ar fi învățat prost m-aș fi gândit că vrea o notă bună, speră la un ajutor pentru alt profesor... Și-apoi Zăvoi Marian, profesorul de matematică, ar fi trebuit să aibă mai mult succes decât mine, era un tip atletic, cu mulți bani, avea turmă de oi în Vâlcea...Și ea mă alesese pe mine, de ce? Aproape se terminase vara și nu mă mai sunase. Abia așteptam să înceapă școala ca s-o întâlnesc la cursuri. Pe opt septembrie m-a sunat ea. M-a rugat să ne întâlnim pentru câteva minute la Cofetăria de la Universitate. Era tristă, palidă, cu ochii duși în orbite. -S-a întâmplat ceva rău, ai fost bolnavă? -În câteva zile ne mutăm la Cluj, soțul meu e militar și a fost transferat la Turda. N-am vrut să plec fără a te revedea... Ne-am privit fără patimă, peisajul de la fereastră era trist, continuam să visez că blocul s-a prăbușit peste mine, plecarea ei îmi accentua nostalgia. Mă gândeam s-o vizitez la Cluj, mi-a spus însă că lucrurile s-ar complica și mai mult. La despărțire mi-a mărturisit pe neașteptate că în ultima lună nu s-a culcat cu soțul ei, și dacă totuși va rămâne gravidă eu niciodată nu voi știi. Am rămas iarăși perplex, oare ce sentimente nutrea fata asta pentru mine? Am rugat-o totuși să-mi scrie, să-mi mai dea un telefon, poate găsim o cale să ne revedem. Au trecut zece ani fără să mai aud ceva despre ea. Era una din zilele acelea de primăvară, când simți nevoia să-ți desfaci aripile și să zbori. Stam fără nici un gând în stația Sfântul Gheorghe din Bucuresti și așteptam să vină tranvaiul nr.5. Dinspre biserică a apărut Maria! M-am bucurat nespus, ea însă s-a arătat rezervată. Avea aceiași ochi ca la despărțire, dar acum erau plini de strălucire, încredere, poftă de viață. -M-ai întrebat atunci, a zis ea de ce te-am ales, ce ai reprezentat pentru mine. Ai fost o oază în deșertul meu sufletesc. Dacă nu te-aș fi cunoscut nu știu ce aș fi fost azi. Obosisem să fiu doar amabilă, să zâmbesc înțelegător când ar fi trebuit să urlu, reprezentam pentru bărbatul meu sacul de box al tuturor mizeriilor pe care le vărsa peste mine. Eu chiar te-am iubit, mi-ai dăruit cea mai frumoasă amintire. Am vrut să-ți arăt că într-un ungher al inimii tale, ai primit un om cu dorințe adevărate pe care viața nu l-a înfrânt . -Maria, ce mult mă bucur! I-am luat mâinile într-ale mele. -Spune-mi cum te-ai descurcat, ce-ai mai făcut? -Sunt ingineră, mă ocup de instalațiile electrice la blocurile ce se construiesc în zona Iașului. -Felicitări, bravo, ce-ai absolvit? -Ca și tine... -Soțul te mai „iubește”? -Am divorțat după mutarea la Cluj și nu m-am recăsătorit. -Între timp eu m-am căsătorit, am aproape trei ani vechime...Te rog mai spune-mi câte ceva despre tine. M-a privit fără șovăială în ochi. -Ai fost un reper într-o perioadă când nimic nu mai avea sens pentru mine. M-am îndrăgostit când ai început să ne spui povestești în serile când se stingea lumina, eu nu mai eram în clasă, trăiam în lumea despre care ne vorbeai. Ne făceai să credem că viața este totuși frumoasă și trebuie trăită din plin. Ne vorbeai despre Tristan și Isolda și spuneai că iubirea nu este compatibilă cu trădarea. Romeo și Julieta, celebra poveste de iubire, o găseai inacceptabilă prin finalitatea ei, sinuciderea ca mijloc de ieșire din situații imposibile. În viață este la fel. Trebuie să ai curajul să-ți duci povara până la capăt, oricât de grea ar fi. Și eu încercam să scap dintr-o capcană care părea fără ieșire. Devenisem nevrotică, la început am crezut că e o problemă hormonală, din cauza soțului care se comporta execrabil, de foarte multe ori mimam boala ca să nu fac dragoste cu el. Mă numea „cavalerista”, că am picioare strâmbe, port ilicit de sex, ce caut în viața lui că proastă mai mare n-a întâlnit. Îmi crea repulsie și când lipsea, în timp ce pe tine te visam noaptea, nu mai voiam doar să te văd, să te ascult, doream să te ating. Uneori îmi venea să ies din bancă, să te iau de gât...am fost și la medic... Apoi nu știu cine, Dumnezeu, Sfânta Maria la care mă rugam în fiecare seară, diavolul... mi te-a scos în cale în acel troleibus. Crezusem că mi-ai înțeles sentimentele în noaptea cutremurului dar ai rămas indiferent. Apoi s-a întâmplat ceea ce s-a întâmplat... Mă bucur că te-ai căsătorit. Nu te întreb cum e, probabil nici nu mi-ai spune... Te rog doar să nu mă uiți, în gândurile și amintirile tale să găsești un locșor și pentru mine. Cred că vă închipuiți, această întâlnire m-a dat gata. Totuși am intrat în carapacea mea, a unui om sobru, echilibrat, fără ascunzișuri în viața personală. Povestea de dragoste cu Maria nu i-o ascunsesem nici soției după ce ne-am căsătorit. O vizita o prietenă, Valerica, avea aceiași impeziotate ca Maria, dar nu strălucise niciodată la învățătură. Nu obosea s-o întrebe pe soția mea, ce ai găsit la omul ăsta, atât de șters, insipid, de te-ai căsătorit cu el? Au trecut iarăși mulți ani, fără drame sentimentale în viața mea. Apoi, în 2004, a intervenit o problemă foarte gravă la seviciu. Ca să ies din atmosfera de stres am început să public povești pe un site literar. Chiar pe acel site am dat de numele de familie al Mariei. E un nume singular, nicăieri nu l-am mai întâlnit. Vă închipuiți ce surprins am fost încă odată. Domnișoara publică poezie, proză și scrie chiar foarte bine. E talentată. I-am comentat și eu un text. Mă bântuie o întrebare, deși nu cred că o să-i aflu vreodată răspunsul, mai ales că nici nu am curajul să o pun răspicat. Fata căreia îi admir poeziile nu își arată chipul, doar un spate la fel de alb cum îl avea odiniară și Maria. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate