Întoarcerea, toamna, la București

(Din volumul "Bucovina plai de basm si dor" )

Și iată așa, zi după zi, vara se apropia de sfârșit, iar Ionuț trebuia să plece la București, deoarece mai erau doar două săptămâni și începea școala. Copilul de-abia aștepta să meargă la școală, i se părea ceva grozav să se vadă în mijlocul atâtor copii de-o seamă cu el, cu ghiozdane pe spate și cu cărțile cele noi în ghiozdan.
Nu-i mai tihneau zilele pe dealul bunicilor. Nu mai știa cum să piardă fiecare zi, să vină mai repede ziua plecării.
Mama lui Ionuț dădu telefon bunicilor, că Ștefan, tatăl băiatului, va veni el însuși la Moldovița să-l ia pe Ionuț la București. Acea zi sosi. Într-o după amiază, înainte de apusul soarelui veni tata aducând în rucsac multe bunătăți, la care Ionuț se repezi de cum intrase tata în odaie.
Mai rămaseră la bunici încă doua zile, căci Ștefan vru să-i ajute pe bunici la strâns niște prepeleci de otavă, să le urce în podul grajdului. A doua zi colindară prin pădure să caute mure și găsiră chiar destul de multe, mâncară pe săturate, iar bunica făcu două borcane de dulceață de mure.
Borcane de dulceață le pregătise bunica destule, și de fragi, și de zmeură, iar acum și de mure. Pe lângă astea, bunica mai pregăti hribi uscați, tăiați subțire și uscați la soare, pe cerdac. Rând pe rând începură să se umple bagajele cu care Ionuț și tatăl său urma să plece la București.
În ziua dinaintea plecării, copiii din vecini parcă presimțiră că Ionuț urma să plece. Veniră și ei la casa bunicilor, prilej cu care se încinseră niște jocuri de pomină în ograda din fața casei.
Iată, ziua plecării, dimineața. Toate erau pregătite, și hribii, și borcanele cu miere și dulceață. De asemenea, multe brânzeturi, unt, smântână. Oare cine va căra toate astea la gară?
Ca de obicei, la ajutat de dus bagaje la gară, era bunicul. Și-au făcut un plan, fiecare ce are de dus. Ionuț crescuse măricel vara asta, parcă se făcuse mai înalt, mai vânjos, mai roz la față. Se vede că-i priise șederea la munte, la bunici.

*

Și, după ce toate bagajele fuseseră pregătite, după ce se rugară Domnului la despărțire, se îmbrățișară cu bunica, cu lacrimi aproape, apoi trebuiau să plece.
- Puiul meu, Ionuț, când o să te văd iarăși? zicea bunica, cu lacrimi în ochi.
- Nu plânge, buni! O să vin la iarnă, în vacanță, să mă dau cu săniuța.
- Hai să mergem, zicea Ștefan, drumul e lung și avem o mulțime de bagaje. Să nu pierdem trenul!
Și ieșiră pe poartă, pe uliță, și tot așa, la vale, spre satul Demacușa, apoi spre gara din Moldovița. Bunica merse mult în urma lor, până mai jos, pe panta dealului, unde se zicea popas. Apoi se întoarse acasă, unde toată gospodăria rămăsese pe seama ei, până venea bunicul de la gară.

*

În fiecare an, Ionuț venea vara, dar și iarna, la bunici, să se bucure de frumusețea locurilor. La una din compunerile pe care le ceruse învățătoarea copiilor în clasa a treia, Ionuț scrise:

„Compunere
Vara, cel mai mult îmi place la bunici. Sunt copaci așa de mulți, iarbă cu multe-multe flori, cât vezi cu ochii. Cel mai mult îmi place să mă joc cu motanul nostru, Motocel, care a crescut acum, nu mai e mic cum l-am adus în casă la început. Să vedeți câte năzdrăvănii știe să facă: se suie în copaci după pui mici de vrabie. El și cu vicleanul de iepurilă au intrat în casă și-au mâncat toată smântâna din laptele pus de bunica în odaia cea mare. Mare hoțoman! În pădure îmi place să merg, dar numai cu bunica sau bunicul, căci mi-e frică de mistreț sau de urs. La joacă mă cheamă toți copiii din vale, dar eu mă duc la ei doar când merg la prins pești în pârâu. Dacă vor să se joace cu mine, să urce până pe izlazul nostru de lângă uliță. Oh, ce m-au durut picioarele când m-au luat departe, departe, la stână. Nu m-aș mai duce a doua oară decât cu bicicleta. Lasă, vă mai povestesc eu altădată cum e la bunici. Cel mai mult îmi place să mănânc turte făcute de bunica pe plită, cu lapte și cu miere. Ce bine e vara la bunici!”