A unspezecea minune din București

Motto: “Istoria poate fi privită ca ficțiune dar și ficțiunea ar putea fi istorie”
Sunt multe curiozități în București pe care ar trebui să le cunoaștem. Sau să le vizităm. Înșir doar câteva: Casa Poporului, Casa Scânteii, Biserica Sfântul Gheorghe, Caru’ cu Bere, Capșa, Palatul Bragadiru, Hanul lui Manuc, Atheneul, Muzeul Antipa, Parcul Cișmigiu, Parcul Carol și câte altele.
Fiecare din cele de mai sus are povestea ei. De cele mai multe ori aceasta nu e cunoscută de marele public. În mod sigur n-ați auzit nici de cazanul Backok Wilcox! Este cât o vilă cu două etaje, adăpostit într-o hală industrială care ea însăși reprezintă o curiozitate.
Recent visam, pentru a nu știu câta oară, că mă plimbam printre antichități, obiecte mai mari sau mai mici, strânse cu nesfârșită trudă în mai mult de o sută de ani. Totul îmi părea străin, oamenii pe care îi întâlneam, utilajele din atelierul mecanic dispăruseră, la fel cele din atelierul de tâmplărie. Nu a contat că însuși Dimitrie Leonida le adusese și fuseseră montate sub supravegherea lui. Oare și acestea fuseseră date la fier vechi??? mă întrebam…Doar cazanul Backok Wilcox rămăsese intact deși ar fi putut avea aceiași soartă …și m-am trezit. Surprinzător, mintea a rămas în preajma acelui colos care domina hala, de ori unde îl priveai.
Probabil, virtualul cititor s-ar plictisi dacă aș începe o descriere tehnică a acestei relicve. Televiziunile care au făcut documentare în diverse ocazii, au filmat cazanul în fel și chip, imaginea lui e păstrată în fotografii, în clipuri publicitare, în amintirile unor oameni după ce l-au vizitat!
Cele spuse mai sus reprezintă o informație nesemnificativă pe lângă faptul că acel cazan a fost martorul multor întâmplări petrecute de-a lungul timpului. A fost admirat de personalități artistice, științifice, politice, din țară și străinătate: președintele Companiei Edison, cosmonauți americani și ruși, președintele parlamentului suedez, regele Mihai, președintele Ion Iliescu, ... Dintre toate somitățile care au admirat obiectul despre care vorbim, niciuna nu a dorit să urce pe scărița cazanului pentru a ajunge pe platform situată aproape de acoperișul în formă de cupolă.
Fac o scurtă paranteză. Fiecare om are aspirația să ocupe un loc anume, profesional, administrativ, social și de aceea face tot felul de compromisuri pentru a urca pe un postament. Ați remarcat cât de impozant devine dirijorul unei orchestra când mișcă bagheta pe un podium? Sau ce importanți arată mimii de pe papainoage din piața orașului Munchen? Că tot acolo este, poate, cea mai importantă instituție culturală din Germania, “Deuches Museum”, unde se află un cazan, dar nu la fel de mare ca acela din București! Vă închipuiți, așadar, ce se întâmplă când postamentul devine chiar cazanul Backok Wilcox?! Lumea se vede cu totul altfel, de acolo, de sus!
Prin anii 1950-1951 se ducea o luptă crâncenă pe scena politică a României. În 1953 când s-a permis vizitarea cazanului, după o reorganizare care a durat câțiva ani, ministrul Gaston Marin s-a arătat impresionat de splendoarea exponatului. Însuși Petru Groza, privindu-l, a exclamat: “Ãsta face toți banii!”
Ana Pauker, femeia comisar, nu s-a lăsat mai prejos. A venit să vadă minunea. I-a dat de mai multe ori ocol și, când a zărit scărița, că era cam ascunsă, spre deosebire de toți vizitatorii, a urcat sus pe platformă, nu mai largă de un metru pătrat. De acolo, din apropierea tavanului, privirea ei pătrunzătoare cuprindea ca pe o panoramă mulțimea strânsă pentru a o ovaționa. Ceea ce a spus poate fi o metaforă, sau doar o născocire.
-Tovarăși, voi și numai voi reprezentați viitorul!
-Uraaa! Uraaa! Uraaaa! s-a entuziasmat mulțimea.
- Până azi ați fost o turmă. Lucrurile s-au schimbat, noi am instalat democrația. Puterea este în mâinile voastre! Nu vom mai permite celor din guvern să vă fure. Vom restructura din temelii, totul! Specialiștii din această instituție mi-au explicat că acolo jos, la subsol, în cuptor, mai précis în focar, ardea cărbunele. Flacăra încălzea apa, aburul circula prin toată țevăraia și alimenta o turbină care mișca un generator, iar acesta producea lumină.
Tovarăși, dacă până acum ați trăit în întuneric, se datorează faptului că niciun cazan, oricât ar fi de mare, ca de exemplu acesta pe care eu însămi stau, nu ar putea produce destul de multă lumină. Guvernul a cumpărat această relicvă din vest, dar occidentul nu a vrut să vă ajute, să vă învețe să faceți un cazan la fel. A dorit să vă țină în întuneric. Astăzi avem o șansă nesperată, lumina vine de la răsărit. Dar și Soarele cât este el de Soare nu încălzește pe toată lumea la fel. Așadar votați Soarele! A trecut vremea cazanului Backok Wilcox!
-Trăiască, trăiască, trăiască! a stigat mulțimea deslănțuită.
Anii au trecut, cazanul a rămas pe loc și a reprezentat, poate, principalul motiv pentru care instituția nu s-a mutat în alt spațiu sau clădirea nu a fost demolată. Obiectul a continuat să fie martorul și a altor evenimente. În 2009, o mulțime de gură cască, la prestigioasa manifestare numită pompos “Noaptea muzeelor”, s-a înghesuit să vadă a 11-a minune a Bucureștilor, cazanul cum l-o chema. Circa 6400 de curioși l-au înconjurat, l-au fotografiat, au exclamat satisfăcuți: țțț, țțț, țțț!
În 19 mai 2012, alți curioși, la aceiași prestigioasă manifestare,” Noaptea Muzeelor”, după ce mai întâi s-au plimbat printre cavourile din Cimitirul Bellu, unii rătăcindu-se pe acolo, fapt ce a micșorat substanțial numărul noctambulilor, circa 3000, au ajuns , în sfârșit, la Cazanul cu pricina.
Urmând sugestia strănepoatei Anei Pauker, omul de încredere al acestia, burduhănos, bun la cârcă, dar fără carte multă, s-a urcat, pentru a doua oară în istorie, pe scărița cazanului, până sus la cupolă. Cum totul se desfășura sub genericul “Știința o ia razna la miezul nopții”, individul a luat o tingire (folosită pe vremuri de însăși tovarășa Leana din Petrești și donată de rapsodul popular Ciubuc!) și a bătut gongul de trei ori: “Șefa mea, o artistă c-o viziune planetară, aflată în acest momemt la cel mai înalt nivel al turnului Eifel, la Paris adică, mi-a încredințat mie nobila misiune să vă salut, pe dumneavoastră, dragi vizitatori, de la această înălțime! Ea însăși a scris cuvântul. Îi dau citire: ”privindu-vă cum vă înghesuiți aș putea spune, sunteți o turmă, oițe necuvâtătoare, de aceea ne urmărește blestemul din balada Miorița. Eu, pentru documentare, mă aflu în acest moment la Paris și admir lumea de la înățimea turnului Eifel. Ne-am câștigat libertatea și fiecare dintre dumneavoastră puteți veni la Paris. Este minunat!
Dragilor, acest obiectiv a funcționat îndelung și a produs electricitate pentru iluminatul stradal. Din fericire azi nu mai avem nevoie de asemenea fosile, sunt niște fiare vechi! Trebuie să facem loc noului, obiectele sunt îmbâcsite, poate vom păstra câte ceva din ceea ce este pe aici, ca de exemplu prima mașină cu reacție din lume care are două ajustaje dispuse la 360 de grade”. Din mulțime se aud râsete, chicoteli. ” Vă rog, vă rog, nu vă mai hliziți, dau citire textului pregătit de șefa mea, o personalitate în lumea artei, temporar numită șefa cazanului Ba-Boc, ca recunoaștere a meritelor sale.”
Așadar iată ce vă transmite șefa mea:
“Dragilori, dacă vreți să ne bucurăm de o adevărată democrație, votați cuptorul Ba-Boc!”
Au urmat aplauze și râsete.
Oare din ce sămânță adusă de vânt au răsărit specialiștii care ne dau asemenea lecții?
Va urma ...