Îmi iau pe umeri pardesiul subțire și cobor, foarte speriată, înfricoșată, scările, simt că ar trebui să ajung în cele din urmă, la tine la ușă, nu îți spun, nu o să îți spun, jur, dar miroase foarte tare a iasomie, e părul care se lasă pe umeri, drumul de la mine de-acasă până la tine e o beție, se varsă în cupele moleculelor aproape delirant, se poate dormi în parfum ca și cum ai îngriji pinguinii, și scoicile, roz de carne și mare, zgomotul mării îți aduce aminte de bebeluși și de mamele lor pistruiate, talpa a iasomie se-aude, frumos, dacă parfumul acela năucitor poate fi numit așa, în hamacuri s-a făcut liniște, presimt că ești singur, că acum nu ai pe nimeni și mai presimt că umărul tău miroase ca marea înghiocată a vrăjitoarelor, în care va cădea iasomia în nas, și din care se va naște o dragoste nouă, că tu tocmai ai născut-o, ți-ai dat seama poate de ea, dragostea este zbuciumată, o vie înverzită, dar caldă, plină de struguri, ca și cum te-ai îmbăia în Someș, și ar fi dulce, ești ca un arici care tocmai a dat în bas cu aripile albastre ale vieții, și mă întind, dincolo de lepra lumii, și a luminii, care se amestecă haotic în tot felul de griuri, pentru că așa e lumea, dintotdeauna, cam gri, până la cea din urmă învingere, cea mare, a răului, atunci când se vor sfârși poate toate. Și în luptele acelea ale dragostei, în care am învins, pentru că voi sta la tine în brațe, ne vom ascunde amândoi între bine și rău, așa cum e lumea, desigur, o potecă dezlânată a contrastelor, nu ne vom mai gândi la vorbitori, ci doar la hamacul acela, dintre copaci, și trilurile se vor auzi, desigur, și focul arde în vânt, și e cald încă, totuși, avem voie să prăjim și ciuperci, așa va fi, ori focul nu se face la pădure când e cald, sau când e frig, butelia de apă va fi deșertată cu un gest greșit și noi doi ne vom culca lângă izvorul acela până când va veni pădurarul să curețe sfințenia care s-a dezlegat de lume și de păcat, desigur lumea e frumoasă și blândă, eu sunt molcomă, iubindu-te, dincolo de pădure, în ochiul de verde care ne-a mai rămas, căprioara s-a speriat, vântul sperie potârnichile, însă de dincolo de inelele planetelor saturniene și de tot felul de stringuri cuantice, nu se mai aude niciun zvon de pușcă a vănătoriilor, căprioarele au fugit între stele, nasc pui,

într-un fel de univers arlechin, care se aude, imaginarium, iasomia din noi nu este prea evidentă, plâng stelele, căprioarele mele, cu pui, se răscoală, dar asta pe cine să intereseze, imaginaria, mi-au coborât scările până am dat de ceea pe care trebuia să o parcurg eu însămi, făcută din stea de căprioară prea molocomă, în jurul meu doar ceață, și mașini delirante, și urme de zăpadă din tot felul de anotimpuri amestecate, culoare, culoare, of, pentru că nu știu, din cămașa mea udă, când te voi întâlni, ori cât va mai dura căutarea aceea, cerul este o cămașă de dragoste, și tu știi, sau nu știi, ca un fel de funie este cerul pentru proști, și pentru iedera nopții, cum desigur cerul nu poate fi văduvit de înțelegerea binelui, dar răul e totuși acolo, până când dragostea va izbăvi, nouă, înfloritoare, nacelă, usturime a ochiului, cum în cer, cum pe pământ, pretutindeni, și parcă porumbeii și grânele găsitu-s-au lângă pereche, zvăpăiată ori nu-i, cum nu e prostire mai mare decât dragostea, și desigur timpul până la tine s-a întins ca hamacul, dau drumul la apă și îmi spăl în ea durerea și căutarea, și sângele din rănile de pe picioare, mi le-a uns viața cu unt de păpădie și flori, ți-am spălat și cămașa, mirosul de pădure, abia apoi chem taxiul, taxiurile, mașinile, claxoanele, în fața blocului, toate, dragostea mea față de viitor care se va arăta până ajung cu bine la tine, ori nu, bursucule, bărbatule. Japița norilor s-a ascuns după flori și nu plouă. Ci mâine, se-ndură. Să ne iubim pe sub pânze, albatrosul nu va privi până-n noi, o să îți întind trandafiri, iasomii. Și un braț. Peste pânzele fecioarelor se va așeza binele mâine, o să le-auzim. Apoi o să așteptăm luna.
O să învingem făcându-ne pas, dragostea este pas și barcă de apă, de trecut mai departe, dintotdeauna. Un vis fără lalele prea roșii, până mi le dăruiești tu.