Mă întrebam iar “de ce?”. De ce să fac ceea ce o să fac? De ce nu vede lumea prin ochii mei lumea așa cum o văd eu? Nu e așa de imposibil.
Am aflat că există iubiri imposibile. Ceva nou nu am avut parte în ultimul timp, poate decât de noroc.
Pe cer era Noaptea, și Noaptea avea o pată albă și frumoasă pe rochia ei plină de sterlici și stele. În locul acela a fost un trandafir roșu și mare, dar i-a picat o picătură de lapte din voalul ei Calea Lactee. Roșul din trandafir a cedat loc suferinței, si a înghețat petalele în chipul rotund al Lunii. Pe o petală era un chip de suflet tânăr, hăituit de vise și ideale imagini. Suferința l-a încarcerat acolo, fără să îl întrebe nimic, fără să îl lase să riposteze.
Un fluture mic și naiv își încearcă primul zbor printre stele. E fericit de transformarea lui și se avântă fără ezitare printre mii și mii de lumini care ar trebui să îl atragă. Bucuria de a zbura îl face neatent la instincte, la atracții. Iubirea primului zbor îl face să fie unic. Dar timpul trece repede printre aripile lui, și îi face dâre adânci. A obosit repede de zbor și a aterizat în pata de lapte, pe brânci, pe picioarele slabe și mic. Își căuta o oglindă să vadă dacă are sau nu aripile rănite. De ce oare avea curiozitate asta? O bucată de lună fără gravitație strălucea. A ridicat-o și s-a privit în ea. Ochii îi deveniseră mici, nasul se transformase în botic, aripile se uscaseră și se ofiliseră. Luna părea o bucată imensă de cașcaval apetisant și fără vechime. Doar nu devenise un șoarece? Se mai uită o dată în oglinda de lună, și nu mai văzu chipul acela, ci doar o bucată de brânză aruncată de imaginația ei plină de foame.
Noaptea își mișcă rochia, și cu un colț acoperi jumătate de lună, cu sufletul unui șoarece fericit că se oglindește în mâncarea care îi va da aripi să alerge la lumină, să caute noi aripi, să zboare spre lapte, spre stele.