agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2018-12-09 | |
Stătea rezemată in coate pe pervazul ferestrei și privea răsăritul. Un răsărit ca oricare altul, dar mereu altfel. Globul acela de lumină ce se ridica din mare precum un felinar din adâncul unei mine, îi dădea o stare de bine, dar în același timp o cuprindea o nostalgie dureroasă. Curând avea să părăsească marea, să revină la rutina zilnică așteptând zi de zi ziua reîntoarcerii. Acum parca mai mult că oricând. Aici, pe malul mării, în miros de sare, mângâiată de briza ei, cu picioarele goale înfipte în nisipul fierbinte primi ceea ce își dorise, chiar dacă atunci nu era așa sigură, primul sărut de la el. Un sărut început suav, cu mișcări lente și finalizat într-o pasiune feroce. Zâmbi. Încă îi mai simțea gustul pe buze. Fiecărui răsărit îi dădu un nume pentru ca mintea ei să-l poarte într-o imagine pentru totdeauna. Acel răsărit era încă în căutarea acelui nume când, pe plaja pustie aprilie silueta lui. Îmbrăcat în pantaloni scurți înflorați și un tricou alb. Își târâia picioarele prin nisipul proaspăt curățat. Ochii lui se îndreptară fugitiv spre fereastră parcă ghicindu-i prezența. Inima îi tresări. „Umbra celui ce caută”. Da. Ăsta e.
- Neața! Dar ce faci acolo? Vocea soțului ei veni parcă dintr-o altă lume. Dintr-o lume ce nu-i mai aparținea, așa, parcă într-adins spre a-i spulbera gândul, visul, însăși lumea în care se afla. Își întoarse privirea spre el cumva reproșându-i îndrăzneala de a-i vorbi. Soțul ei o privea ridicat în capul oaselor cu ochii umflați de somn. - Nimic, spuse. Ies la o plimbare pe plajă. - Așa devreme? Ce oră e? - Nu știu, dar pentru mine nu-i devreme. Pentru tine poate, cum ești obișnuit să dormi ca ursul. O privi bosumflat. - Bine, bine, du-te și lasă-mă să dorm. Ieși. Urma cafeaua, plimbarea, sărutul și planuri. Radia de fericire. Asta trebuie sa fie viața, își spuse în timp ce pășea grăbită spre plaja acoperită de pașii lui. Atunci când era cu el, simțea că vara aceia nu va sfârși vreodată. Îi plăceau plimbările de dimineață și seară. În timpul zilei era foarte cald, iar după banalul timp de plajă, se refugia în vre-un restaurant unde lua masa împreună cu soțul, Dan și soția acestuia. Acele momente o plictiseau la culme. Discuții ce nu aveau nicio atracție pentru ea in care intervenea când și când doar de dragul lui. Singura satisfacție în astfel de cazuri era prezența lui. Acolo, pe plajă, dimineața, sau seara erau cele mai frumoase momente din viața ei. Știa că mai era puțin și de aceia incerca din toți porii sa profite cât mai mult. - Bună dimineața! Vocea ei răsună cristalin in spatele lui acoperind țipetele ascuțite ale pescărușilor ce se doreau deasupra mării. Bărbatul se întoarse zâmbindu-i. - Bună să-ți fie, frumoaso! Se apropie de ea și o sărută pe colțul gurii, scurt și tandru.. îi simți brațele vânjoase incolacindu-i-se in jurul taliei ei subțiri și tragand-o spre el. - Mi-a fost dor! - Și mie, dragule! Tăcură pentru câteva clipe, apoi ea sparse momentul de vis. - Diseară ne putem vedea, nu? El o privi pătimaș. Ochi-i mici de culoarea mahonului o fixară parcă certand-o. - Te-am dezamăgit eu!? - Nu! - O cafea? - Sigur. Îl prinse de braț și porniră cu pași mărunți și rari spre faleza înțesată de terase. La ora aceia doar una mai era deschisă, știau asta că de o săptămână își beau cafeaua acolo. Restul erau închise pentru curățenie. Vuietul valurilor îi urmări până se pierdură printre ultimile grupuri de tineri care întârziară peste noapte pe la discotecile din zonă. Îl privea cum stătea în fața ei, pe scaunul alb din plastic sorbind din cafeaua fierbinte. Ochii aceia mici luceau de fericire. Cât va mai dura această aventură? După mare, ce va urma? Probabil dorul. Telefoane și mesaje, dar, se vor mai putea vedea? Mintea ei începu să creeze scenarii, unele cu întâlniri, renunțări, clipe de iubire, altele de o tristețe copleșitoare. Nici nu opservator când el se așezase cu coatele pe masă și bărbia în palme. O privea în ochii aceia albaștrii care, în semiîntuneric păreau un cer de noapte văratec in care luceau stelele celor câteva picături de lacrimi ce-i apărură fără să-și de-a seama. - Plângi!? Vocea lui, caldă, i se păru așa departe, și totuși atât de adâncită in sufletul ei! - Mă gândeam, doar... De fapt... Mă gândesc... O pauză de câteva secunde, timp in care cei doi se priviră nostalgic. - La ce? Șopti. - La noi, La ce se va întâmpla cu noi, Dan?... Chiar? Ce se va întâmpla cu noi? Se rezemă de spătar și o privi un moment ce ei i se păru o veșnicie. - Nu știu, Maria. Încă nu știu. Hai să trăim. Pur și simplu să trăim. Să lăsăm ziua de mâine să vină ea singură cu surprizele ei, cu întâmplările și frumusețea ei. Azi, acum să profităm doar. - Ai dreptate. El îi apucă mâna și i-o duse la gură. O sărută in podul palmei, apoi și-o lipise de obraz. Obrazul lui era cald. Îi dădu fiori și stare de bine. Își lasă mana în voia lui. El i-o întoarse și o sărută. - Ști că te iubesc, Maria. - Știu, șopti ea, și își lăsă capul într-o parte, aproape atingandu-si umărul. Îl privi aproape scufundându-l in marea ochilor ei. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate