~ Început de an ~

E prima zi din an și mă trezesc cu un efort colosal, abia pe la amiază, după o petrecere ca cea de ieri nici nu mă miră. Cu toate că mi-am promis că voi petrece ultima zi din an uitându-mă la serialul meu preferat pe Netflix și cu o sticlă de vin roșu demisec, uite că am fost convinsă, iarăși, de către prietenii mei să facem chef la Horea acasă, care tocmai se mutase în casă nouă. Era oarecum o petrecere de casă nouă slash revelion. Cu o zi înainte mă frământam oare ce cadou să le cumpăr, căci nu puteam să mă prezint așa cu mâna goală. Mă gândeam că un set de oale de teflon ar prinde bine oricui, mai ales că soția lui era o gospodină pricepută. Uite așa, frumos împachetate, abia mi-au încăput în beetel-ul galben, care avea mereu portbagajul plin cu de toate, începând de la adidași sport, palete de tenis, până la mâncarea pisicii, pe care am uitat-o acolo de 3 zile. Așa, m-am văzut bătând la ușa casei lor, de culoare cărămizie, cu doi brăduleți pitici la intrare, încărcați cu prea multe luminițe. Am bătut o dată, de două ori, dar nimic, cu muzica la maxim era imposibil să mă audă, iar așa cu tupeu, ca cineva de al casei am îndrăznit să intru.

- Ana, ai sosit? Credeam că nu mai vii. Ți-am spus că petrecerea începe la ora 20:00 și tu vii după 2 ore! Mi-a spus Horea pe un ton puțin mustrător, dar doar așa din dragoste, căci zâmbea cu gura până la urechi de bucurie că am sosit.

Horea era prietenul meu din copilărie cu care împărțeam toate evenimentele importante din viață. Casa lui era chiar peste de drum de a noastră. În liceu, o dată când am plecat pe furiș la discotecă, fără să știe părinții noștri, m-a sărutat și mi-a spus că e îndrăgostit de mine. În seara aceea i-am explicat că nu puteam strica o prietenie de-o viață, așa din cauza hormonilor lui și că o să-i treacă. Uite că i-a trecut. Acum era căsătorit cu 2 copii, Laura de 4 ani și Vlăduț de 2 ani, era un tătic model, își adora copiii. Pășind în casa nouă ce încă mirosea a vopsea proaspăt uscată admiram pozele de familie de pe holul cu tavan înalt. M-am bucurat pentru el, s-a realizat și era împlinit. Petrecerea era în toi, cum m-a văzut gașca, au venit la mine și m-au pupat. Erau tare pupăcioși mereu și mie nu prea îmi plăcea. Cu toții ne știam încă din clasele primare. Toți aveau soți și soții din orașul în care am crescut, păream ca o mare familie. Depănam amintiri de fiecare dată când ne întâlneam. Aproape la fiecare petrecere se pomeneau peripețiile din Munții Bucegi când am rămas blocați trei zile pe vârful Omu, fără prea multă mâncare la noi, și-am jucat cruce la o lampă de petrol, și-am băut vin fiert cu scorțișoară. Dacă au existat până atunci secrete încă nedezvăluite, cu siguranță au văzut lumina zilei după cât vin am băut, că nu aveau altceva la cabană doar vin fiert cu 2 lei cana si ceai. Într-adevăr amintiri frumoase ne legau, dar de multe ori simțeam că tot ce aveam în comun era trecutul. Aveam nevoie să port conversații care să mă stimuleze din punct de vedere intelectual. Conversații înverșunate, constructive, care să scoată din mine ce-i mai bun și să se întindă pe meleaguri nedescoperite, încă, dar nu prea aveam cu cine. Eu eram singura din gașcă necăsătorită la 34 de ani ai mei, ce nu înțeleg de ce era considerată o vârstă înaintată, de parcă ar fi existat undeva niște reguli nescrise dar știute de toți ce spuneau că până în 30 de ani trebuie să fii măritată și cu copii. Munca și elevii mei îmi ocupau mai tot timpul, dacă nu mă aflam la școală, dădeam ore în particular, încercam să îmi umplu ziua, să nu am prea mult timp de autocompătimire.
Acum stăteam în apartamentul cumpărat în rate cu două camere într-o zona centrală a orașului în care am copilărit. Făceam doar 15 minute pe jos până la școala gimnazială, George Coșbuc, care era considerată ca fiind una dintre cele mai prestigioase școli din județ cu rezultate foarte bune la nivel de țară. Îmi plăcea să predau foarte mult, poate eram singura dintre toți colegii mei care eram întristată atunci când venea vacanța de vară. Tot mă-ntrebam “ce voi face cu atâta timp liber?”
De data aceasta petrecerea m-a plictist la maxim, schițam câte un zâmbet la aceleiași glume și tot îmi turnam vin de casă, de ăla bun de la bunicul lui Horea. Îmi amintesc cum furam vin din pivnița bunicului său, în sticle de 2 litri de plastic și înlocuiam cu apă să nu se observe. Și acum îmi amintesc beciul imens ce mirosea a pământ ud și struguri.
La al 3-lea pahar amețisem puțin și parcă tolerasem mai cu ușurință prezența celor din jur, ambianța a devenit mai îngăduitoare pentru sufletul meu încărcat cu sentimente neclare, uneori prea cenușii. Îmi amintesc vag câteva momente superficiale, zgomotul artificiilor, și paharele de șampanie cu semințe de rodie. Cu siguranță, soția lui Horea avea în plan să ne impreisoneze iarăși. Apoi m-am trezit la mine în apartament. Am făcut un ultim efort să îmi amintesc cum am ajuns acasă, dar nimic. Mi-am verificat telefonul și printre zecile de mesaje cu urări de “La mulți ani”, pe care nici nu le-am deschis, am găsit un mesaj de la Horea. “ Sper că ești bine, ți-am chemat un taxi, aș fi vrut să te duc eu, dar nu puteam să o las pe Moni singură cu atâtea. La mulți ani! Un an nou mai bun, că meriți:).” Uneori îmi pare rău că nu i-am dat o șansă lui Horea, era un băiat bun, mă cunoștea atât de bine.
Cu toată lenea din mine, m-am ridicat din pat să beau niște apă și să pornesc televizorul. Pe Național Geograhic, în prima zi din an, un documentar despre “Apocalipsă”. Ăsta da început de an, și eu care speram prostește că anul acesta o să fie diferit, era un an cu cifre pare, care se spune că aduce noroc. Am închis televizorul, și așa, stând în picioare cu telecomanda în mână mă vedeam în ecranul plat, dreptunghiular. Deslușeam un corp ce îmi era necunoscut, în ultimii câțiva ani pusesem vreo 15 kg pe mine, ce acum mă făceau să mă simt ca o sarma umplută, simțeam cum toate hainele mă strâng. Diminețile erau pentru mine un calvar până îmi găseam haine potrivite. Tot țineam hainele în dulap și nu mă despărțeam de ele. În fiecare an, înainte de sezonul rece, îmi sortam hainele cu intenția să mai scap de cele vechi nepurtate, dar ajungeau toate în două valize mari ce erau puse în dulapul de pe hol. Roteam aceleiași haine, din valiză în dulap și vice-versa în funcție de sezon, fără să arunc nici măcar o bucată. În această primă zi din noul an, foarte frustrată, m-am ambiționat, și hotărâtă, cu pași mari am înaintat spre dulapul din dormitor. Selecționarea, de data aceasta, a fost crâncenă, zburau hainele deasupra capului într-o grămadă, ce tot prindea proporții. Sortând hainele, mai verificam buzunarele, că aveam obiceiul să mai las bani, chitanțe, strugurine și cine știe mai ce în ele. Într-una din vechile perechi de blugi, nepurtate de mai bine de 14 ani am găsit o poză.
M-am uitat surpinsă la poza color puțin zbârcită cu mine și Vasi, prietenul meu din facultate și încercam să îmi amintesc când a fost făcută. Spre surprinderea mea, el a fost singurul băiat care a reușit să mă țină lângă el mai bine de doi ani de zile. Nu știu ce i-a plăcut la mine, că-l respingeam mereu și i-am dat numeroase motive de despărțire, dar el era înnebunit după mine, și încăpățânat, nu a renunțat chiar așa de ușor. Aveam acest obicei să resping toți bărbații din viața mea, Horea era singurul care și-a făcut loc în inima mea, dar pentru mine era mai mult un frate sau poate toate la un loc, frate, tată și iubit. Relațiile mele amoroase au fost foarte puține la număr și de durată scurtă, pe când să devină ceva mai serios, făceam cumva să-i îndepărtez de mine. Nu îmi plăcea ideea să aparțin unui bărbat, mă sufoca doar gândul la căsnicie. Vasi a fost singura mea relație serioasă, el a fost primul care m-a învățat să dansez, el a fost primul cu care am fumat o țigară, primul cu care am tras o beție și primul cu care…
Acum, ținând poza în mână, m-a cuprins puțin melancolia și mă întrebam ce-o fi cu el. Precis s-a făcut stomatolog, așa cum plănuise și are trei copii. Îmi spunea că el vrea trei copii și că eu aș fi o mamă foarte bună, îi plăcea cum mă comportam cu copiii. Am pus poza pe raftul cu cărți și am continuat procesul de sortare al hainelor de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic. Au rămas doar patru bluze, o pereche de blugi și una de pantaloni de catifea. Am fugit în bucătărie să iau niște saci menajeri, așa fără prea mult timp de gândire. Îmi spuneam:

- Nu cumva să dea Domnul să te răzgândești. Toate, toate merg la tomberon!

Așa repede, din câteva mișcări, le-am îngrămădit pe toate în doi saci mari și am coborât cu ele pe scara întunecată a blocului, țintă sper tomberoane. Le-am pus lângă tomberon, totuși mă gândeam că pentru cineva poate vor fi de folos. Am scris pe o foaie mare “ HAINE GRATIS”
M-am întors în casă extrem de mândră de mine că mi-am dus planul până la capăt. Am pus muzică, îmi plăcea s-o ascult pe Adele, aveam un mix cu piesele mele preferate de care nu mă puteam sătura niciodată și mi-am făcut un ceai verde. Nu obișnuiam să beau cafea doar foarte rar când nu aveau ceai verde la vreo cafenea sau când mergeam în vizită la cineva. Cu ceaiul în mână, priveam liniștită pe geam oamenii ce se plimbau înfofoliți cu fulare și căciuli, cu toate că nu era foarte frig afară. Așa, dintr-o dată mi-am amintit că nu mi-am scris rezoluțiile pentru anul acesta. O mare pierdere de timp, știu, dar o făceam în fiecare an, căci studiile arată atunci când le pui pe foaie, cică le conștientizezi și universul te ajută să le îndeplinești. De data aceasta mi-am zis că nu are rost să încep cu aceleiași lucruri ”să slăbesc 10 kg”, că din momentul cum am scris aceste cuvinte pe foaie, mi se făcea o foame de lup, conștientizam acest lucru și oarecum universul mă ducea direct cu nasul în frigider. Nici nu am să înșir o listă lungă de o pagină că atunci universul nu va ști care este o prioritate și toate nu au cum să se împlinească. Mi-am pus doar trei rezoluții.
Rezoluția nr. 1: Atunci când merg pe jos să nu mai vorbesc la telefon. Deoarece de nenumărate ori mă trezeam că merg în direcția greșită și trebuia să mă întorc din drum, mintea mea nu era prea bună la multitasking.
Rezoluția nr. 2: Atunci când iau masa să nu mă mai uit la televizor. Evident, mâncam de fiecare dată mult prea mult și nici nu realizam că mâncasem, iar după câteva minute mi se făcea iarăși foame.
Am zâmbit înainte de a scrie următoarea rezoluție, deoarece îmi amintisem de ce am citit cu câteva zile în urmă, un interviu cu scriitoarea Diana Athill, cunoscută pentru viața ei amoroasă foarte tumultoasă descrise și în romanele sale. La întrebarea ce fel de sfat ar oferi la o femeie de peste 30 de ani a răspuns "Ar trebui să o sfătuiesc să aibă o aventură sirupoasă cu un bărbat, dacă nu a avut deja una".
Rezoluția nr 3: O aventură sirupoasă. Lângă care am adăugat un smiley face mare și am lipit foaia pe frigider, rânjind satisfăcută, crezând că am făcut tot ce depindea de mine pentru un început de an senzațional.
Am zărit ceasul de pe frigider, era trecut bine de ora 18:00, mi-am amintit că nu o sunasem pe mama să-i spun urările convenționale de Anul Nou. Știu că ea întâi aștepta să o sune fratele meu. Mama era foarte superstițioasă spunea că „Bărbații trebuie să facă primele urări de Anul Nou, deoarece aduc noroc, și nu femeile”. Cine o fi inventat și prostia asta? Cu siguranță ceva rege misogin care prostea omenirea prin Evul Mediu. Toate aceste urări la început de an mi se păreau atât de false și învechite. Aș fi preferat să-i spun fiecărui om pe care l-aș fi întâlnit în primele zile ale anului ceva personalizat, ceva sincer. Dar oamenilor nu le place sinceritatea, preferă micile minciuni care devin atât de naturale și la locul lor încât cred toți că sunt adevărate. Spre exemplu aș fi vrut să-i spun vecinei de pe scară că anul acesta să-și vopsească peretele din living în altă culoare că îmi țipă ochii de durere când mă cheamă să-i dau ore fiicei sale, și plecam mereu cu dureri de cap. Aș fi vrut să-i spun colegului meu, Bogdan, că miroase a transpirație mereu și ar trebui să facă ceva anul acesta să nu-l mai ocolim pe coridor. Aș fi vrut să-i spun băiatului de la cafeneaua mea preferată, că are ochi frumoși și anul acesta să îmi pună mai puțin zahăr în cappuccino.
Pe mama am sunat-o într-un final și i-am spus:

- An nou fericit mami, să sapi mai puțin anul acesta florile în grădină și să nu te uiți atâta la televizor.
- Da, că o să-mi spui tu mie ce să fac. Mai bine ai face să vii să mă vezi?

Mama, acum stătea la țară, mereu și-a dorit o grădină mare. Casa de la oraș unde am copilărit, mostenire de la bunica a vândut-o ca să mă poată intreține la facultatea de litere din Cluj Napoca iar din o parte din bani si-a cumpărat o casuță mică cu o gradină la țară. Făceam aproximativ 40 de minute cu mașina până la ea. De când s-a pensionat, grădina și treburile în jurul casei erau cele mai importante din viața ei, nu puteai să o scoți din casă.
Mi-am luat singura pereche de blugi ce-i aveam cu gândul că mâine voi merge la cumpărături să îmi reînnoiesc garderoba. Mi-am pus puloverul preferat, de care nu m-am putut despărți, îl aveam doar de 3 ani și paltonul crem cu căciula croșetată ce o adoram. Cizmele maro, cu aceeași poșetă de piele, primite de la gașcă, de ziua mea, acum 5 ani, și așa m-am îndreptat spre parcare. În oglinda din mașină mi-am pus niște luciu de buze să par și eu mai frumoasă în prima zi din an și am pornit spre casa mamei. Trebuia să o vizitez, cum fratele meu era plecat prin țări străine, eu am rămas singură să-i port de grijă.
Ajunsă la ea, deschid ușa și o văd în bucătărie cu ochelarii de citit, pe masă cu foi, chitanțe, carnețele, calendarul din anul precedent pe care-și nota zilnic câte ouă se ouau găinile. Făcea contabilitatea să vadă dacă a ieșit pe profit sau pe deficit.

- Na, mami, anul acesta câte ouă s-au ouat găinile? Am întrebat puțin sarcastic.
- Lua-le-ar uliu de găini, că nu mai țin niciuna anul ăsta, toate le tai, am ieșit în pierdere cu 260 de lei.

Spunea același lucru la fiecare început de ianuarie, apoi la începutul lunii aprilie își cumpăra 10 curcani și 20 de găini ouătoare. Pe lângă pensia ei mică mai vindea câteva ouă, câte un curcan, mai legume și fructe vara din grădină. Se descurca cum putea. Îmi plăcea de ea că la aproape cei 70 de ani ce-i avea, era plină de energie și foarte ambițioasă. Păcat că nu-i semănam prea mult, am dat poate spre tatăl meu la fire, dar nu aveam cum să știu, căci ne-a părăsit când am avut doi ani, iar mama nu vorbea despre el niciodată. Eu și fratele meu nu puneam prea multe întrebări, văzând clar că este un subiect tabu pentru ea. Mai aflasem câte ceva de la mătușa mea, care spunea că-i plăceau femeile și era mare jucător de pariuri.

- Bine că a scăpat mama ta de el, un escroc ce mai, ăsta era om? Să îți lași tu nevasta cu doi copii și în datorii, că a trebuit să scoată mama ta bani din bancă să le plătească? Un nemernic și jumătate! Dă-i dracului de bărbați că și pe al meu îmi vine să-l strâng de gât câteodată.

Încă o dovadă că era mai bine să fiu singură și bărbații îți aduc mai mult necaz și bătaie de cap din exemplele clare ce le aveam în familie. Dar, totusi, parcă în ultima vreme mă simțeam putin singuratică, poate, eram pregatită de o relație, problema era că acum am devenit foarte pretențioasă. Bărbatul la care visam eu nu exista decât în filme. Am stat cu mama câteva ore și așa, făcându-mi datoria de fetiță cuminte, am plecat cu sufletul împăcat spre apartamentul meu. Pe drum ascultam radio cultural, conduceam cu grijă, căci începuse să ningă tare și nu vedeam bine drumul, dar îl știam și cu ochii închiși, nu era de ce să îmi fac griji. Așa, dintr-o dată, două faruri puternice m-au orbit și un zgomot mare de tot ca și când se ciocnesc două trenuri e tot ce îmi amintesc…
M-am trezit într-un salon alb cu multă lumină, ce mirosea a prea mult clor, înconjurată de aparaturi ce nu mai văzusem până atunci. Am încercat să mă mișc, dar aveam perfuzii prin vene, un tub în gură și chiar m-am simțit de parcă m-ar fi lovit un tren. Mă simțeam foarte slăbită, aș fi vrut să scot un sunet dar nu puteam.
Dar înainte de a face orice efort prea mare, o asistentă tânără, subțirică cu ochii albaștri, mari ca Sandy Bell din desenele animate, ce le urmăream când eram mică, a strigat speriată.
- S-a trezit. D-na Ana s-a trezit!
- Bună! Mi-a zâmbit. Vă aflați la Spitalul Județean din Cluj Napoca.

În câteva secunde au mai apărut două asistente și se uitau fericite la mine.
Una dintre ele era mai în vârstă, probabil că era asistena șefă, a zis fetei cu ochi albaștri:

- Du-te și cheamă-l pe domnul doctor.

Toate stăteau în jurul patului meu, verificau monitoarele și mă tot întrebam de ce nu am nici o putere în mine.

- S-a trezit Ana?
- Da, dl doctor, veniți repede! Se auzea de pe hol.

Copleșită de tot ce se întâmplă în jurul meu, încercam să deslușesc un chip atât de familiar.

- Bună, Ana, sunt Vasi, mă recunoști? Vasi din facultate. Ana, ai suferit un accident foarte grav acum cinci luni. Ai avut două coaste rupte, piciorul stâng fracturat. Din cauza impactului mare ai suferit o comoție cerebrală cu leziune axonală difusă, a fost necesar ventilație mecanică, suport vasoactiv și tratament timp de multe săptămâni. Acum că ți-ai recuperat nivelul de conștiință urmează o perioadă lungă de recuperare, în care organismul trebuie să își revină. Corpul tău acum este foarte slăbit și vei avea nevoie să iei lucrurile foarte încet după care să faci multă fizioterapie. Este un mare miracol că te-ai trezit și ne bucurăm cu toții, enorm. Scoateți-i vă rog ventilația să poată vorbi, se pare că poate respira singură acum.

Asistenta șefă mi-a scos un tub din gât care era foarte neplăcut, simțeam gâtul uscat și durea îngrozitor.

- Vasi al meu? Am exclamat din toate puterile dar abia s-a auzit.
- Da, Vasi al tău. A râs d-nul doctor puțin stânjenit, asistentele zâmbind și ele pe furiș.

Cu capătul ochiului, am deslușit pe singurul geam mic din salon, cu jaluzelele acum trase, un copac cu frunze bogate. Poate o fi un castan îmi spuneam, iar mintea mea a procesat foarte încet cuvintele rostite de Vasi doar pe jumatate înțelese.

- Vai de mine, cinci luni? Am încercat să spun și am tușit sec.
Sandy Bell mi-a adus un pahar cu apă și am luat o înghițitură mică cu un pai.
- Liniștește-te, acum ai nevoie de odihnă. Mi-a spus Vasi. Recuperarea va dura puțin mai mult, important e că ești printre noi din nou. Mi-a zâmbit. Vă rog să o sunați pe mama ei, revin peste câteva minute. A ieșit, iar eu am rămas mută, fără să pot să spun un cuvânt, parcă toate se învârteau în mine, aveam atâtea întrebări?
- Liniștiți-vă, încercați să vă odihniți, pulsul dumneavoastră crește semnificativ, nu vă agitați, totul o să fie bine, o sunăm pe mama dumneavoastră să-i spunem că v-ați trezit.

După patru săptămâni de recuperare, am aflat toate detaliile accidentului. Am aflat că am fost lovită de un tir care a derapat, noroc ca nu avea foarte mare viteză, dar totuși impactul a fost foarte mare și a fost o minune că am supraviețuit. Am aflat că Vasi acum era doctor la secția de medicină intesivă din Cluj. Și eu care credeam că s-a făcut dentist. Asistentele mi-au povestit că toți de pe secție știau că am fost prietena lui din facultate iar primele zile nici nu s-a mișcat de la patul meu. I-a pus mamei mele la dispoziție o cameră liberă dintr-un salon din apropiere să poată sta cu mine, dar dupa cateva zile a fost nevoită să se intoarcă la casa ei. Nu avea cum să mă ajute. După ce era diagnosticul clar și șansele mele de a mă trezi s-au redus pe zi ce trecea venea zilnic să mă vadă și îmi citea cărți, îmi punea muzică. Din vizitele făcute după ce m-am trezit, am aflat că era necăsătorit și single. Mi-a povestit, în mare, ce s-a întâmplat în cei 16 ani de când nu ne-am văzut. Ne-am apropiat foarte mult, cu toate că nu mai eram aceiași oameni. Eu, cu siguranță, m-am simțit o persoană diferită după accident, eram mult mai sensibilă. Vasi mi-a cerut să ieșim la o primă întâlnire și am acceptat. Așa a început noul an pentru mine, am trecut din ianuarie direct în luna mai, eram fără haine, fără mașină, dar ce era bine din toate astea, aveam o întâlnire serioasă în calendar. Măcar una din rezoluțiile mele a început să prindă contur.
La prima noastră întâlnire, am râs foarte mult, ne-am reconectat, spre marea mea surprindere, m-am îndrăgostit de el. Am început să vorbim de o posibilă relație. N-am să uit nicodată cuvintele lui:

- Eu nu sunt tatăl tău, ți-am mai spus asta și acum 14 ani. Eu nu am să te părăsesc niciodată. Te iubesc și te-am iubit în tăcere în toți acești ani.

După câteva zile m-am mutat la Cluj, la Vasi, iar din toamnă mi-am găsit un job la o școală gimnazială la periferia orașului.

Niciodată nu se știe ce iți aduce noul an!