Prințul adâncurilor
(mezinei mele, Ștefania, profund impresionată de lumea apelor)

Povestea pe care am să v-o spun acum, am găsit-o scrisă pe o bucată de hârtie îngălbenită şi închisă într-o sticlă veche aruncată de valuri pe ţărmul Mării Negre. Era o hârtie scrisă în limba peştilor, dar, aşa cum mă cunoaşteţi prea bine, eu ştiu toate limbile acestui pământ, astfel că nu a fost greu pentru mine să o citesc.
Pe vremea când Împăratul Mărilor era în aprigă duşmănie cu oamenii şi prea puţini se încumetau să pornească cu corăbiile în larg, trăia un pescar curajos nevoie mare. Acest pescar construise împreună cu nevasta lui o căsuţă de piatră pe stâncile de la malul mării şi îşi ducea traiul liniştit din pescuit. Nu ieşea foarte departe în larg, aşa încât Împăratul Mărilor nu reuşise să îl înhaţe ca să îi scufunde barca iute cu şapte pânze pe care şi-o construise singur.
Scăpă o zi, încă una şi tot aşa, că Împăratul Mărilor se obişnuise deja cu acest pescar, admirând de departe iscusinţa cu care îşi întindea năvodul, respectul şi cumpătarea cu care pescuia, căci nici o zi nu scotea din mare mai mult de un năvod, fie că era el plin ochi sau deloc. Obişnuia să îi spună unicului său fiu, care mai urca uneori cu el la suprafaţă:
- Oamenii nu sunt aşa cum este acest pescar! Trebuie să te fereşti de ei! Miros urât, sunt lipsiţi de înţelegere, bunătate şi mai ales le lipseşte orice măsură.
Asculta Prinţul Mărilor cele spuse de tatăl său, dar curiozitatea nu-i dădea pace. Ar fi vrut să vadă mai de aproape cum era viaţa pe uscat, iar cel mai bine ar fi putut să-şi domolească pornirile urmărindu-l pe pescar. Nu era foarte greu acest lucru, căci casa de pe stânci se vedea bine în timpul fluxului. Noaptea, pescarul aprindea câte un felinar la colţul casei, iar lumina acestuia se scălda în apa întunecată ca o stea căzută în mare. Seară de seară, călăuzit de lumina felinarului, fiul Împăratului Mărilor se apropia de casa pescarului pentru a o vedea pe nevasta acestuia gătind şi aşezând masa, pe pescar pregătindu-şi năvodul pentru a doua zi, dar mai ales pentru a o privi în neştire pe fata pescarului, care înşira scoici cântând. Cântecul ei nu semăna cu cântecul sirenelor, pe care el îl cunoştea foarte bine şi care ademenea oamenii, dar era atât de dulce şi de plin de dor, încât el chiar începu să tânjească după acea poiană plină de flori în care te puteai scălda în soare şi iarba îţi mângâia tălpile, despre care era vorba în cântec.
Dar nu numai după poiană începu să tânjească prinţul. În fiecare sirenă care îi dădea târcoale parcă o vedea pe fata pescarului, cu pletele ei lungi, de culoarea castanelor coapte, ochii aproape aurii, ca bronzul armurii cu solzi pe care el o purta lipită de trup şi cu buzele aprinse ca şiragurile de corali în amurg. Văzându-şi feciorul tânjind, Împăratul Mărilor socoti că acestuia îi venise vremea de însurătoare şi trimise soli în toate mările şi oceanele anunţând mare bal la palatul său pentru ca prinţul să-şi aleagă mireasa. Află despre petrecere şi prinţul, dar vestea nu-l bucură defel. Copleşit de mâhnire, într-o zi, aproape fără să-şi dea seama, călare pe focosul său cal de mare, se trezi în apropierea stâncilor pe care era ridicată casa pescarului. În micul golf de lângă stânci, barca pescarului se legăna uşor cu toate cele şapte pânze fluturând în briza de seară, iar fata pescarului, aşezată în nisip, împletea un năvod cântând-şi cântecul despre poiana însorită şi plină de flori strălucitoare.
Prinţul descălecă şi se lăsă să plutească pe lângă barcă. De aproape, fata pescarului era şi mai frumoasă. Mâinile ei treceau cu îndemnare firele năvodului unele peste altele, iar tălpile îi atingeau apa, ca nişte nuferi gata să se deschidă. Fermecat de-a dreptul, fiul Împăratului Mărilor trimise pe un val cald o scoică sidefie care i se lovi uşor fetei de piciorul drept.
- Oh, strigă încântată fata pescarului, ce minunată!
Ridică scoica în lumină, iar când o mângâie uşor privind-o mai bine, aceasta se deschise dezvăluind o perlă atât de netedă şi de rotundă, încât fata închise ochii de plăcere, crezând că e doar un vis. Privi apoi mai bine şi văzu că prin perlă era trecut lanţ argintiu atât de fin şi de măiastru împletit încât părea vrăjit.
- Este pentru tine, auzi fata un glas aproape de ea şi scăpă scoica din mână.
Prinţul Mărilor ieşi din apă pentru prima dată în viaţa lui. Nisipul uscat era fin şi i se strecura printre degetele de la picioare mângâindu-le. Fata pescarului nu o luă la fugă din faţa lui. Nu mai văzuse în viaţa ei un tânăr atât de frumos. Avea părul argintiu, lung, împletit pe lângă tâmple şi prins în creştet cu o stea de mare, ochii albaştri umezi de emoţie şi trupul mlădios acoperit cu solzi strălucitori. Îi zâmbi fără teamă şi acceptă darul lui, iar din acea clipă, el îşi dărui inima fetei pescarului odată cu perla pe care i-o prinse la gât.
Se întâlneau în fiecare zi în golf, uneori dimineaţa după ce pescarul pleca în larg cu barca, alteori seara după ce pescarul se retrăgea în casă şi nu era nimeni mai fericit decât ei. Într-o zi, fata pescarului îl duse pe prinţ în poiana cu flori scânteietoare despre care cânta mereu. În iarba înaltă, moale şi parfumată, presărată cu petalele multicolore ale florilor care se scuturau în vânt, ei îşi jurară credinţă unul altuia promiţându-şi că nimic şi nimeni nu îi va despărţi.
Însă balul la care Prinţul Mărilor trebuia să îşi aleagă soaţă se apropia cu paşi repezi. Adâncit în iubirea lui neţărmurită pentru Ada, fata pescarului, prinţul uitase cu desăvârşire de acea zi. Se trezi doar într-o dimineaţă cu tatăl său în faţă, spunându-i:
- Azi e ziua cea mare! Îţi vei alege împărăteasa, căci eu mă retrag de pe tron pentru a-ţi lăsa ţie stăpânirea. În numele tău, am propus o alianţă Împăratului Oceanelor. De te vei cununa cu fiica lui, vei stăpâni nu numai mările ci şi oceanele.
Din acel moment, prinţul nu mai reuşi să se strecoare în golf pentru a o întâlni pe Ada. Împăratul Oceanelor şi fiica lui sosiră în palatul Împăratului Mărilor la puţin timp după discuţia cu tatăl său, iar el fu nevoit să o însoţească pe prinţesa oceanelor peste tot. Noaptea, visele îi erau bântuite de imagini ale clipelor petrecute cu fata pescarului, iar ziua i se părea că vântul aducea în larg un cântec trist:
„Stele luminoase, mi-aţi văzut iubitul?
Luminaţi-i calea să îl întâlnesc,
Iar tu, Soare blând, mergi de roagă vântul
Să-i şoptească-n taină ce mult îl iubesc”
Ascultând vântul, prinţul se simţea pustiit şi nefericit. În ziua în care ar fi trebuit să aibă loc nunta, fiul Împăratului Mărilor hotărî să fugă din palatul tatălui său. Îşi luă calul de mare şi porni spre golf, fără să îşi dea seama că Împăratul Oceanelor îl urmărea. Îl observase de ceva vreme pe prinţ şi înţelesese că acesta avea un secret. Când prinţul descălecă şi ieşi în apropierea casei pescarului, Împăratul Oceanelor îi ieşi în cale cu tridentul său ridicat ameninţător.
- Nu cred că fugi de nunta cu fiica mea!
Pe stânci, lângă casa pescarului apăruse Ada. Îl văzuse de departe pe prinţ şi acum alerga înspre golf, gata să-şi cuprindă în braţe iubitul. Dintr-o privire, Împăratul Oceanelor înţelese.
- Alegerea este a ta! Nunta sau această fată va sfârşi înecată!
Cu sufletul sfâşiat de durere, prinţul îl urmă pe împărat înapoi la palat fără să poată să privească spre iubita lui care începuse să îl strige cu disperare de-a lungul ţărmului. O ură adâncă îi întunecă pe loc privirea, mintea şi sufletul. Se cunună cu fata Împăratului Oceanelor, dar nimeni şi nimic nu îi mai intră în voie din acea zi. Uragane zdrenţuiră multă vreme ţărmurile, furtuni copleşitoare înecară mii de corăbii în larg şi toată lumea apelor se adânci într-o viaţă vitregă, distrugătoare a tot ceea ce era bun şi frumos în adâncuri şi pe ţărmurile scăldate de ape.
În acest timp, în casa pescarului, Ada dădu naştere unui fecioraş zdravăn şi sănătos, care fu botezat Pescăruş. Pescarul şi nevasta lui nu puseră prea multe întrebări fetei, căci îşi iubeau copila ca pe ochii din cap şi o vedeau cum îi pierise toată bucuria de a trăi. O ajutau să-şi crească fecioraşul care se dovedea pe cât de sprinten la minte pe atât de priceput în toate cele. De cum se înălţă puţin, Pescăruş învăţă să cârmească barca cu şapte pânze a bunicului său alături de care ieşea pe mare cu o bucurie care amintea de mama lui în vremurile ei bune. Pescarul îl pierdea din ochi de drag pe fecioraş, cu toate că uneori simţea o spaimă adâncă privindu-l cum înota pe sub apă, cum se zbenguia cu delfinii, parcă înţelegându-se cu ei şi cum i se luminau ochii aceia azurii privind în adâncurile misterioase ale mării. Cu toate că semăna izbitor cu Ada, copilul avea pletele argintii şi ochii albaştri, iar trupul mlădios şi din ce în ce mai lung, părea făcut să despice valurile ca un peşte şi nu ca un simplu om.
Într-o zi însorită, pescarul o văzu pe fata lui scoţându-şi de la gât lănţişorul cu perlă de care nu se despărţea şi petrecându-l la gâtul fiului ei.
- Acest colier te va feri de rele, puiule! L-am primit de la tatăl tău!
- Cine era el, mamă?
Ea privi în largul mării şi ochii i se umplură de lacrimi. Târziu, îşi găsi vocea şi îi şopti la ureche, ca şi cum ar fi avut un secret:
- El era totul pentru mine, aşa cum eşti tu acum!
Îi sărută pe frunte şi se depărtă spre poiana cu flori în care obişnuia să se retragă de una singură cu gândurile ei. Pescarul se întristă şi mai mult, ca şi când povara fetei sale îi apăsa şi lui pe suflet. Dacă ar fi ştiut cine era tatăl lui Pescăruş, l-ar fi înfruntat. Aşa, însă, nu putea face nimic pentru a uşura viaţa copilei sale.
Nu multă vreme trecu până când Pescăruş nu mai avu nevoie de bunicul său pentru a ieşi în larg. Barca cu şapte pânze îi fusese dăruită de către acesta, aşa încât pleca şi se întorcea după pofta inimii la casa de pe stânci. Cutreiera marea fără grijă şi deseori se scufunda în adâncuri minunându-se cum de putea respira pe sub apă aşa cum pescarul nu o putea face.
Într-o astfel de zi în care se scufundase în zona unei minunate peşteri în care vieţuiau mulţime de peşti multicolori, o furtună ciudată porni să ridice nisipul de pe fundul mării, cât pe ce să îl orbească. Dând să se ridice la suprafaţă, fu apucat de nişte braţe puternice şi legat într-o plasă de alge ca un peşte în năvod. Când apa se mai limpezi, văzu un bărbat cu părul lung, argintiu, care-i plutea în jurul trupului acoperit cu o platoşă de solzi aurii. Acesta îl fixa cu o privire cruntă. Pescăruş nu era un flăcăiaş sperios de felul său, dar acum îşi simţea inima tremurându-i ca frunza-n vântul toamnei, mai ales că bărbatul părea să nu-şi poată lua privirea de la perla pe care el o avea la gât. Întinse braţul să o apuce, dar nepotul pescarului îşi acoperi pieptul cu ambele palme:
- Nu te atinge de ea!
Bărbatul se apropie încruntat:
- De unde ai această perlă? Cum copilandrul nu scoase nici un cuvânt, bărbatul îl împinse cu tridentul imens pe care îl purta în braţul drept, până ce îl lipi de peretele peşterii. Răspunde!
Pescăruş se zbătu în plasa care îl ţinea strâns:
- Dă-mi drumul! Dă-mi drumul! Bunicul meu te va spinteca ca pe un peşte dacă nu mă laşi să plec!
- Ştii cine sunt eu? Sunt Stăpânul Mărilor şi Oceanelor!
- Nu mi-e teamă de tine!
- Pot face să-ţi fie teamă!
Un vârtej de apă îl răsuci imediat pe băiat până ce, ameţit, acesta căzu la picioarele bărbatului, care îl împunse cu tridentul în gât.
- Şi acum vreau să aud de unde ai perla!
- Mi-a dat-o mama mea, strigă băiatul, o are de la tatăl meu şi nu am să te las să mi-o iei!
Atunci, o furtună cumplită răscoli fundul mării, iar la suprafaţă valurile se ridicară negre până la cer. Mii de peşti se treziră aruncaţi pe uscat, sute de corăbii fură trase la fundul apelor şi vulcani stinşi demult pe fundul mărilor şi oceanelor prinseră să-şi scuipe lava otrăvitoare în jur. Împăratul Oceanelor, care se plimba pe un câmp de corali cu trăsura sa trasă de şase cai, se repezi mânios la Împăratul Mărilor care îl însoţea:
- Potoleşte-ţi feciorul, Măria-Ta, ajunge!
- Vorbeşti despre Stăpânul Mărilor şi Oceanelor ca despre un copil care poate fi strunit, îi atrase atenţia Împăratul Mărilor.
- Ani în şir supuşii mei au suportat purtarea lui fără să poată să i se împotrivească!
- Puterea lui a venit odată cu alianţa noastră. Nu e nimic de făcut!
- Am sperat ca fiica mea să nască un moştenitor care să devină Stăpânul Mărilor şi Oceanelor, dar nici un copil nu s-a născut din această alianţă!
Împăratul Mărilor îşi înfipse tridentul în nisip:
- Acum înţeleg planul tău! Nu mi-ai dorit fiul ca stăpânitor al mărilor şi oceanelor cât ai dorit ca un urmaş al tău să fie cel care va stăpâni lumea adâncurilor!
- Atunci când avea să se nască acest urmaş, fiul tău ar fi fost înlăturat, recunoscu mânios Stăpânul Oceanelor, un biet prinţ al mărilor nu poate ajunge stăpân peste oceane!
- Ei bine, rânji Împăratul Mărilor, acest biet prinţ al mărilor este tocmai Stăpânul Mărilor şi al Oceanelor şi nu e nimic de făcut!
Împăratul Oceanelor, însă, era de altă părere. Era ceva de făcut! Dacă scăpa de acest stăpân al mărilor şi oceanelor, fiica lui ar fi fost liberă să facă o altă alianţă şi, poate, un moştenitor care să aibă toată puterea. Pentru aceasta, însă, trebuia să fie foarte atent şi viclean, ceea ce era un lucru obişnuit pentru Împăratul Oceanelor. Chemă la sine o caracatiţă bătrână şi credincioasă şi o puse pe urmele Stăpânului Mărilor şi Oceanelor. Află astfel când acesta începu să se întâlnească zi de zi cu nepotul pescarului, căruia îi arăta secretele mărilor şi tainele luptelor din adâncuri. Nu fu greu pentru bătrânul împărat să facă legătura între flăcăiaş şi ginerele său atâta timp cât el descoperise iubirea dintre Fiica pescarului şi fiul Împăratului Mărilor. Hotărî deci să scape de cei doi aşa încât puterea să rămână de partea lui, fără prea multă zarvă.
Ce să vedeţi, însă? În apă copilul era de neatins datorită tatălui său, iar pe uscat era de neatins datorită pescarului. Viaţa apelor se liniştise dintr-odată, supuşii adâncurilor erau din ce mai mulţumiţi, iar unii dintre ei chiar contribuiau la pregătirea noului Prinţ al adâncurilor, în mare taină, fericiţi că stăpânul lor îşi regăsise pofta de viaţă. Singurul lucru care îl ţinea pe Împăratul Mărilor şi Oceanelor departe de fiica pescarului era teama de a o pune în pericol, căci Împăratul Oceanelor nu ştia multe când era vorba să se răzbune. Cu toate acestea, uneori, când Ada ieşea să îşi aştepte băiatul în golf, o privea de departe sfâşiat de dorul de a-i cuprinde în braţe trupul cu miros de flori şi de a-i mângâia părul de culoarea castanelor,.care flutura în vântul înserării.
- Să nu îi vorbeşti mamei tale despre mine şi despre întâlnirile noastre, îi ceruse lui Pescăruş.
Copilul nu vorbise acasă, dar nici Împăratului Mărilor şi Oceanelor nu îi povestea despre mama lui sau despre viaţa din coliba pescarului. Simţise că acela era tatăl său, aşa cum simt delfinii când le sunt puii în preajmă şi voia să îşi păstreze în viaţa lui atât mama cât şi tatăl. Nu se grăbea să înţeleagă separarea lor, se bucura doar de fiecare zi, iar Ada nu îl certa niciodată când întârzia.
- A fost o zi bună pentru tine? Îl întreba doar. Apoi îl îmbrăţişa până aproape îl lăsa fără suflare, îl săruta pe frunte, îl mângâia şi îi spunea cât de mult îl iubeşte.
Dacă întârzia la întâlnirea cu tatăl său, acesta îl lua mereu la întrebări:
- Te-a reţinut mama ta? A aflat ceva bunicul tău?
Pescăruş nu răspundea niciodată. Zâmbea larg şi se lipea strâns de platoşa cu solzi aurii ai bărbatului, nerăbdător să pornească într-o nouă aventură în adâncuri. Devenea din ce în ce mai iute şi mai puternic şi reuşise chiar să îşi aleagă un cal de mare pe potrivă, aşa încât nu mulţi peşti îl mai întreceau. Toate acestea le afla şi Împăratul Oceanelor aşa că nu trecu cine ştie ce vreme până când pregăti o capcană în care să îi prindă pe amândoi odată. Într-o zi special aleasă, două pisici de mare otrăvitoare, care să îi înţepe în inimă pe fiecare fură trimise să îi aştepte lângă locul lor de întâlnire.
Cum se face cum nu, Pescăruş întârzie şi în acea zi, iar Stăpânul Mărilor şi Oceanelor, învârtindu-se nerăbdător pe lângă peştera din adâncuri, dădu peste cele două pisici de mare otrăvitoare. Atacat fiind, se luptă cu ele, dar fu grav rănit. Prin armura străpunsă, otrava uneia dintre pisici se răspândea repede în rană. Pescăruş îl găsi aproape inconştient. Fără să se piardă cu firea, îl duse repede la barca cu şapte pânze şi vâsli spre golf cât de repede era în stare. Pentru a ţine barca departe de ţărm, Împăratul Oceanelor porni o furtună cumplită, cu valuri până la cer. Pescăruş începu să îl strige pe pescar. Acesta îşi văzu nepotul în pericol şi se aruncă în valuri cu un harpon imens legat la brâu. Concentrat pe barcă şi pe cei din ea, Împăratul Oceanelor nici nu îl văzu pe pescar. Se ridicase deasupra valurilor şi, agitându-şi tridentul, le ridica tot mai groase şi mai înalte, aşteptând ca otrava să îşi facă efectul, fiul Împăratului Mărilor să moară iar băiatul să se înece.
Ei, dar pescarul cel curajos ajunse cât ai clipi lângă el şi îi înfipse harponul direct în inima lui neagră. Tridentul căzu şi odată cu el căzură şi valurile. În liniştea de după furtună pescarul trase barca în golf.
- Ajută-l pe tata! Striga Pescăruş plângând.
Pescarul îşi chemă nevasta şi fata. Fără prea multe cuvinte, cei trei îl duseră pe Stăpânul Mărilor şi Oceanelor în casa de pe stânci. Îi curăţară rănile, îl îngrijiră aşa cum nu fusese niciodată în viaţa lui îngrijit, iar când acesta reuşi să deschidă în sfârşit ochii, îi zări pe Ada şi pe Pescăruş la căpătâiul lui.
Acum nu trebuie să vă mai spun cum a fost revederea celor doi părinţi ai lui Pescăruş. Vă imaginaţi bucuria care a cuprins nu numai casa pescarului ci şi lumea apelor. În mesajul din sticla mea mai scria doar că Pescăruş a devenit cu adevărat un prinţ al adâncurilor şi a bucurat deopotrivă bătrâneţea pescarului şi a Împăratului Mărilor. Eu atât mai am să vă spun. Dacă ajungeţi pe ţărmul Mării Negre să fiţi cu ochii în patru după mesaje în sticlă, poate reuşim să aflăm şi continuarea poveştii.