Sfârşit de cuptor. Strict calendaristic. Altfel, prognozele Tv și cele interioare prelungesc expirul saharic cu mult peste graniţele proprii. Zile, ore, minute, secunde, toate sunt drămuite sever. Programul, mai dur decât al trudnicilor salahori în mină. Începe la 8 dimineaţa. Se termină după miezul nopţii [Câteodată, continuă, în stare de semiconştienţă, şi după. Atunci, visul are consistenţă atât de palpabilă, că te îndoieşti de realitatea zilei următoare. În oglinzi uriaşe, cuiva îi arde de joacă. Pune în loc de tine o mască penibilă cu cearcăne prelungindu-se-n mandibule. Fruntea teşită, îngustându-se văzând cu ochii, lansează provocări sferei turtite la poli. Din nas nu au rămas decât 2 orificii. Din alură, un cerc bălăngănindu-se. Înserarea începe dintr-o privire mioapă. Noaptea întinde capcane lucidității. Pentru o clipă, tinzi să-i dai dreptate lui Darwin. Teoriei lui evoluţioniste-involuționiste: „Măi să fie, da’ bine mai semănăm!” Te scuturi. Apele se tulbură. Se limpezesc. Iar se tulbură... Iar se... Vezi aluniţa din bărbie, grain de beauté, cum inspirat au denumit-o francezii, unul dintre semnele tale distinctive, identificatoare la o adică. Vezi, simţi mai exact, şi felul acela al tău – numai al tău! – de a zâmbi şi de a fi tristă în acelaşi timp, de a fi tristă şi de a zâmbi simultan; îţi spui: „Da, cu certitudine sunt eu! Eu suuunt!”]. 3 ture de câte 5 ore. Toate, cu unul şi acelaşi personal. Calificat. Sonia însăşi. Cu 15-20 de minute pentru mese, 10 minute pentru „altele”. În astfel de circumstanţe, salopeta este de departe cea mai indicată vestimentație. De preferat verde. Să poţi face corp comun cu un fotoliu verde. Cu o pastă verde. Cu un vis la fel de verde. Odată simbioza instituită, orice sentiment al nonnecesarului este abolit în mod oficial: cucerirea necunoscutului poate începe! [„Sonia, tu o să iubeşti soldăţeşte!” – îi tot repetă în ultima vreme Bunica cea Bună. Nu, nu o mustră! Bunica doar se redescoperă pe ea... cândva! Şi Sonia ştie foarte bine asta! Îşi zâmbesc complice! Nu, nu o să se schimbe vreodată! Cum să-ţi treacă, Bunică, prin cap aşa ceva?!] Respiraţia este limitată la strictul necesar. Clișeul Nu am timp nici să respir! străbate calea inversă, anume de la figurat(iv) la denotativ: Nu am timp, (deci) nu respir! [Descartes spusese și, după el, se îngrămădiseră toți adepții cartezianismului: « Je pense, donc j’existe ! »] ... adică o fac, dar cu măsură! [Nu, nu te sufoci! Vezi-ţi de treabă! Timpul trebuie folosit, mai exact reciclat, recondiţionat, refolosit, cu înţelepciune / eficienţă maximă! Mai abitir decât o resursă naturală pe cale de a se epuiza în secunda imediat următoare! Mai dihai decât curentul electric! Apa! Hârtiaaaa... aaaa, pardon, ba-nii! Iubirea aceea! Nu, nuuu, asta nu înseamnă musai că ești un zgârcit! Nici un mizantrop! Nici un... ] La fel şi partidele verbale. Uneori, gestul şi mimica o iau înaintea cuvântului. Din aceleaşi motive-obsesii de brevilocvenţă absolută. De pildă, îţi trezești arătătorul din încremenirea-i leneşă pe muntele venusian. Împingi cu el autoritar spre interlocutor. [... şi... interlocutorul se întâmplă adesea să fie poziţionat chiar în dreptul uşii...] El va înţelege, fără doar şi poate, că prezenţa sa este superfluă. Se va retrage. Pe vârfuri. Fără să ceară vreo lămurire. Aşa cu Sora. Are prostul obicei de a intra în laboratorul spartan al Soniei fără să bată la uşă. Pe motiv [sub pretext, n.n.] că acolo, dar exact acolo, şi-au petrecut cândva împreună o parte din copilărie, fiind proprietare cu drepturi egale asupra ariei respective. În această ordine de idei, trecutul se repercutează inevitabil asupra prezentului. Pentru fiecare în alt fel. Mult prea sentimentală, puţin cam uitucă, poate prea ancorată, până la împotmolire, în simţul proprietăţii sau, pur şi simplu, indiscretă la culme, Sora are mereu „câte ceva” de luat de aici: caietul cu foaie velină şi miros de scorțișoară, acul ăla de siguranţă... știi tu... garantul securității maxime, ah, da... și centimetrul..., neapărat centimetrul... (nu, nuuu... cel galben, știu, este în sufragerie, îmi trebuie cel roz, mă rog, roz cu picățele), o privire în plină uliţă care „numai de aici se prinde ca la carte, ce... ai uitat...?!”, ba chiar şi amprentele lăsate pe un disc sau, opțional, pe o ramă [„Ţi-am spus de atâtea ori, apucă discul de margini, în curând o să umplem mormane-mormane de recycle bin-uri...”]. Da, dar nu mai ţine! O fi ţinut o vreme. Când pe fruntea Soniei începuseră să se autoîntipărească mesaje fosforescente mai ceva decât pe panourile inscripţionabile ale firmelor: MATER DOLOROSA – consultaţii gratuite; servicii online non-stop; îndelungă-răbdare (Nicio insistență nu este îndeajuns de stăruitoare; zăboviți, vă rooog! Uitați aici o... bubă. La discreția Dvs.: scurmați cu încredere! Nu vă opriți până nu... Înțelegeți Dvs.,... nuuuu?! Să vă aduc și un ceai?! Poate o cafea?! Niște reviste?! Un program eficient de omorâre a bubei... aaaa, pardon, a... timpului?!); milostenie maximă (prin absolutizarea circumstanțelor atenuante, a indulgenţelor, astfel încât...); garanţii absolute (Încercați, nu veți regreta nicio clipă! Cine nu riscă nu câștigă!); nirvane (Așezați-vă cât mai comod... în poziția aceea a cugetătorului neolitic! Împietriți! Uitați odată de ușă! Autosugestionați-vă, ce naiba!) ş.a.m.d.). A şters zile. Săptămâni. În şir. La litere. Sonia devenise o umbră. Umbra devenise Sonia-în-persoană. Dar umbra adevărată o căuta. A dat de o altă umbră. N-avea carne, n-avea oase, nici gând să mai miroasă a Elizabeth Arden! Ași! Ce ți-e și cu umbrele astea! Anemice de parcă toată viața nu s-ar fi hrănit decât cu neant! Și ce pot face 2 umbre?! Cel mai probabil, ar putea să se ia la ceartă. Pe verbul a se umbri. Pe spațiul (cât de comun?!) nedefinit al zidului-gazdă crescând, în întunericul luminat, din aruncătura terifiată a privirii în gol. O nimica toată în ochii novicelui într-ale realității, expert în schimb în reverie, maestru în pierderea capului în nori; așadar, un pur efect estetic ce, cu puțin noroc, la rându-i s-ar putea solda cu nebănuite consecințe în evoluția ulterioară a genului (mai mult sau mai puțin artistic). Umbra2 sau Soniaînpersoană și-a prins Umbra primordială între degetul mare și o înjurătură tipic feminină:
– Îmi violezi teritoriul! Tu, efectiv, nu exiști! Sau, în orice caz, exiști prin mine! Eu pot fi fără tine, tu nu fără mine!...
– ... dar... – articulă firav cealaltă – într-un fel e firesc să fie așa. Când devii deodată altfel, când renunți la răbdare, la înțelegere, la milă, la generozitate,... musai te subțiezi până când din tine nu mai rămâne decât o umbră, de fapt o umbră de rang secund, zămislită, contra naturii, cu prețul disoluției persoanei respective... [„Se spune: e-pa-vă!” – o corectă mental Soniaînpersoană. „Desigur, dacă mai cunoști și altceva în afară de sensul propriu al termenilor!”]. Or, umbra adevărată niciodată nu se afirmă prin moartea Persoanei, ba dimpotrivă! De aici și până la... neant nu mai e mult. De fapt, eu însămi, în absența Persoanei, nu voi mai fi (căci nu cunosc încă o umbră care să fi reflectat o altă umbră, dar... cine poate ști?!). Totuși, unica mea consolare ar putea fi – nu, nu râde, au și umbrele dramele lor! – aceea că nu aș mai auzi pe nimeni spunând: ‛Faci umbră pământului degeaba!ʼ și e cât se poate de dureros și de înjositor, chiar și pentru o umbră, să aibă certitudinea că nu oferă nimic (salutar) în schimbul actului de umbrire, se pare, nu întotdeauna cel mai fericit / înălțător dintre acte. Or, pământul se poate lăsa umbrit, galaxia se poate lăsa umbrită, un întreg univers o poate face... în schimbul a ceva, opus lui „degeaba”. Acel CEVA care dă un SENS. Iar Sensul nu se poate naște prin negație, mai exact prin nihilism. Pentru că, de fapt, atunci când tu te absolutizezi pe tine însuți / însăți, când tinzi să devii axis mundi, nimic nu contează mai mult decât propria persoană, propriul eu, propriile probleme, propriile victorii, propriile eșecuri etc., ceilalți fiind doar jivinele insignifiante care te încurcă, îți stau în cale şi care trebuie, prin urmare, puse la perete / la punct / la zid, neutralizate, anihilate. Poate nu-ți dai seama, dar, astfel, tu comiți un hybris, dovadă în acest sens dezumanizarea cu care te poți „lăuda”!
– Ași! Hybris?! Dezumanizare?! Vorbe mari! Simple teorii, ridicole prin lipsa de susținere în realitatea imediată, generate fără îndoială de complexele unei entități minuscule, atât de ștearsă, aproape invizibilă, mereu la (înde)mâna altcuiva... Cred în mine, în visul acela de a învinge și de a poseda necunoscutul, de a mi-l subjuga! Pentru asta am tot dreptul să fiu autoritară, să pun piciorul în prag, chiar să alung dacă trebuie! Eul meu nu poate cuceri Infinitul decât în anumite condiții! Iar aceste condiții trebuie să aibă, cel puțin, prestanța unor articole legislative...
În timp ce Umbra1 își poartă înțeleaptă și resemnată agonia în spate („E așa de tânără, e încă prea tânără...!”), Soniaînpersoană încearcă gestul de a se bate cu pumnul în piept. Anxietatea o sugrumă atunci când nici instrumentul, nici destinația nu se lasă prea ușor reperate. Vidul pare a se înstăpâni. Iar gustul golului nu este deloc unul dintre cele mai plăcute. Imaginați-vă, de pildă, o senzație-sentiment de cocleală sau una de mormane de termite în cerul gurii. Și nu sunt – credeți-mă pe cuvânt! – decât imagini foarte aproximative, absolut eufemistice. Uneori, conceptul nu-și găsește cu niciun chip acoperire în universul lingvistic. Așa se naște aproximația, mai exact învăluirea realității în măști perfide în polisemia lor. Într-un anume sens, așa a apărut și Turnul Babel, mai plastic și mai terestru vorbind, ba-bi-lo-ni-a!
Ceva foiește. Undeva. În dreapta. Ba nu, în stânga! Și-n dreapta, și-n stânga! Peste tot! Prea mult zgomot. Lume neorânduită! A haosului! Și câinii au început să latre. Găinile să cucurigească! O căruță... Convoaie întregi pe uliță. Și ce praaaafff! Îhî, îhî, îhîîî! Mai că se îneacă. O țigancă tocmai acum și-a găsit să-și strige obiectul propriei ontologii: „Spoi’tingiri, spoi’ tingirii..., pretinoooo!!!” A-jun-ge!!! Sonia se repede la fereastră. O s-o-nchidă și închisă o va ține până în ajunul examenului! Să nu mai suporte atâtea intruziuni din exteriorul barbar! Curiozitatea însă îi reprimă gândul radical. O Cristină mică-mică, la o poartă mare-mare, reclamă insistent prin șoapte și priviri prezența, foarte probabil, a Surorii. Înfiorată, o reperează, până una-alta, pe Soniaînpersoană:
– ... eu... vroiam... adică... de fapt, tocmai că nu vroiam să deranjez... O căutam pe Flori.
– Ce tot spui acolo?! Nu înțeleg nimic – se ițește Soniaînpersoană, rara avis... Vorbește mai tare că doar nu monologhezi!
Cealaltă se intimidează complet. Dă să plece. Generoasă, „ițita” o încurajează să renunțe la plecare:
– Hei, haide, repetă, dar repetă tare și cu dicție! – își arată Sò-ni-a maxima disponibilitate de care era aptă în după-amiaza aceea.
Cristina iese un centimetru din văgăună, face eforturi vădite de a se situa pe o lungime de undă mai puțin îndepărtată. Panicată, aproape țipă:
– Ziceam de Flori... O căutam pe Flori... Rămăsese să ne vedem în seara asta...
Cristina nu măsoară mai mult de 143 de cm. Are sânii foarte mari pentru vârsta ei. Părul aproximativ castaniu. Mânile aspre miros mereu frumos. Ca și pielea în totalitatea ei. Se spală pe cap cu săpun de casă. Pe corp, cu un săpun păstrat anume de „mamaie”, un fel de săpun de lux. Nările Soniei adulmecă. Cristina păstrează mereu câteva dâre alb-prăfoase pe fețele mâinilor, dovadă clară a ritualului înstăpânit. În caniculă, mireasma săpunului se simte și mai pregnant: exercită efecte garantate de igienizare a mediului, te pune în gardă asupra curăţeniei individuale. Sonia nu știe dacă entitatea cu pricina este conștientă de toate acestea, căci ea cel puţin nu i le-a dezvăluit vreodată: s-a mulțumit constant să adulmece.
– ... ai putea să o chemi tu?! – se stinse din nou speriat glasul celei de la poartă.
Cristina nu avea însă de unde ști că Sonia se adâncinse din nou în meditații. De la poartă, înfiptă-n fereastră, părea un tablou despre răzvrătirea semidomolită. Cristina o simțea puternică, impozantă, o furtună ieșită – de data aceasta, cine știe din ce motive?! – doar parțial din matcă. Nu s-a mai sfiit. A făcut câțiva pași spre grădinița cu flori din fața casei. Sonia a încurajat-o din priviri. Sora o poreclise Butucea. De bună seamă, din pricina staturii ei îndesate. Dar și a alurii aceleia imperturbabile, care n-ar fi reacţionat la nimic, nici măcar la propria dispariţie. Pe Sonia o apuca mereu căscatul în preajma acestui exemplar cafeniu, mult prea calm, al naturii despătimite. Și i se zbârlea pielea. Asta înseamnă că o relaxa?! Cristina dansa cu Snep ca drogata dându-şi ochii peste cap şi răsucindu-şi degetele. Sonia o privea masochist, nu-i cerea să se oprească: simţea o nevoie stranie să fie enervată. Şi se lăsa. Călcată pe nervi. Până în punctul acela problematic. Brusc, părăsea încăperea spre stupefacţia celeilalte. Acum, aceiași ochi implorau îndurare și semidomolita s-a înduioșat foarte:
– Cristina (... Butucea! – se auzi lăuntric ecoul), intră, te rog, în curte și așază-te pe bancă! Uite-aici, sub castani!
Ca un cățel recunoscător, cealaltă o zbughi în curte... Pe trotuar venea agale de tot Nana, o altă prietenă, căci Sora nu se juca! Nana este blondă, cu părul ondulat, aproape cârlionțat, și fața plină de pistrui. Are idei ciudate – după spusele Surorii. Așa se întâmplă adesea în familiile dezmembrate, în care copiii sunt nevoiți să crească în absența unuia dintre Părinți – explicase cândva Bunica cea Rea. Pe lângă idei – mai mult sau mai puțin fixe –, Nana are și nenumărate sticluţe cu ojă. Și accesorii foarte elegante, îndeosebi curele. Reviste de modă. Aduse de mama vitregă. Tocmai de la București. Și casă cu etaj! Este o fericită! Şi, totuși, Sonia nu și-o poate imagina vreodată altfel decât acum. Este genul de fată care, oricât s-ar strădui, efectiv nu va reuşi să crească odată mai mult de atât. De vină o fi mimica mult prea copilăroasă, vocea de-abia ieşită din embrion, în sfârşit, apucăturile de fetiță care o apucă şi nu o mai lasă?!
– Ai ajuns și tu, Nanaaa?! – simulă surpriza plăcută micuțul butuc, dezamăgit că acum va trebui s-o împartă pe Sora cu altcineva... Și aveau atâtea de vorbit... Uite, Coadă a venit iar de la Cluj, deja o recidivă în toată regula. Şi ce e cel mai important este că mâine seară – a aflat ea din surse sigure – va veni la discotecă. Și Lili... ce ochi frumoşi are Lili! Şi ce curte i-a mai făcut! Inclusiv cadou: un inel cu pietricică turcoaz... Şi l-a văzut și mama... și mamei i-a plăcut rău de tot de el... și Florinel a spus că se potrivesc... și... și... și...
– ...mmmda, păăăi așa ne înțeleseserăm de ieri... – își justifică cealaltă prezența deloc clandestină pe aici. Aaa, bună, Sonia! Iartă-mă, te rog, nu te văzusem! Tot așa frumoasă, tot așa...?!
Măăi: 1) Nan-asta ori o place cu adevărat pe Sonia (mai mult decât pe Sora?!), 2) ori vrea să o flateze (din ce motive, oare?!), 3) ori simte o nevoie imperioasă de a se auzi articulând (te pomenești că e îndrăgostită de propria voce...?!),.... n) ori....?!
– Bună-bună! – scurtă cealaltă interacțiunea şi redefini direcţia: Merg să o caut pe soră-mea! Eu nu pot rămâne, am mult de lucru și timp deloc!
Sora nu se lasă chemată. Iese intuitiv pe o ușă. Zâmbetul îi lărgește fața: cele 2 sunt acum la discreția ei absolută. Se bucură și Sonia: așa, măcar o oră-două, o să fie scutită de a-și sâcâi arătătorul. Mai ales, nu va fi ispitită să-și reia interminabilele procese-digresiuni despre umanitate / dezumanizare, justa măsură / hybris, mea culpa / tua culpa, Umbra1 și Umbra2... Fotoliul verde o înhață. Sânzienele uscate sunt atât de vii. Iar ei chiar îi place cum iubesc personajele lui Camil Petrescu: totul sau nimic! Ăsta este și principiul („E periculos, Sonia, e periculos!” – o avertizase Mama) după care ea se ghidează. Și-l asumă, așa că nu ezită să cadă în capcana ielelor și să exclame odată ce antecesorii: „Eu sunt dintre acei / Cu ochi halucinați și mistuiți lăuntric, / Cu sufletul mărit / Căci am văzut idei”. Dar e cald, muuuult prea cald. Supraomul cedează. Sonia vede în apa oglinzii uriașe un chip de îndrăgostită fleșcăită, una cu pleoapele strident colorate în verde sidefat, care tinde să renunțe la orice principii carteziene, la toate problematizările care nu fac altceva decât să te cufunde în infinitul necunoscutului și al angoasei. Semnează regia, scenariul, costumele, decorurile, interpretarea... pentru love story-ul care musai trebuie să se petreacă în primul an de facultate... El o să fie blond. Înalt. Cu voce groasă-groasă. Strigător la toate cerurile de sentimental. Iremediabil dependent de ea! Şi nu ar strica să fie... Săgetător! Va fi, desigur, coup de foudre, survenit în virtutea acelui colosal déjà vu. Zi de zi vor rememora, în detalii estetice și revelatoare, nenumăratele lor povești, încoronate de Poveste... Dar să nu anticipăm prea mult. Destinul s-ar putea simți provocat! Iată, aici, mult mai aproape, la îndemână, pepenele mare roșu, a cărui sacrificare în miez de noapte a devenit deja o tradiție în familie. Atunci, și știrile pe Radio România Actualități au o savoare remarcabilă. Craincii au voci ireal de frumoase, de pătrunzătoare. Iar noutățile sunt numai una și una. Nu e nimic mai incitant decât, într-un sfârșit de cuptor – calendaristic vorbind –, să te așezi la masa din inima bătăturii imense, sub farurile unui Moskwicz de culoare incertă, să te înfrupți din pepenele roșu rece ca gheața și, ca om adânc înfipt în realitate, să asculți jurnalul de la miezul nopții. Astfel, trecerea se face lin. Și nu doar spre concretul zilei de mâine... Sare de pe fotoliu. Împinge maldărul de conspecte spre o margine de birou. Imaginea din oglindă se tulbură. Cu o alură nouă, de bun samaritean, se înfățișează celor 3 adepte fervente ale carpe diem-ului...:
– ... și... unde rămăseserăm?!
Celelalte o privesc stupefiate. Sonia este de-a lor. Mereu au știut asta. Nu este deloc un căpcăun. Nici un zbir. Nici măcar o ciudată. O ființă prea matură pentru anii ei! Iat-o! E doar o fetiță. Chiar ieri Sora, pândind-o, a auzit-o cum vorbea cu păpușile, mai exact cu Adelina, veșnica ei preferată... Face pe dura. În realitate, e mai dulce și mai răcoritoare chiar şi decât o felie de pepene în plin cuptor, la miez de noapte. Și are obrajii îmbujorați. Părul împletit în codițe de școlăriță, prinse în funde albastru-deschis. Și parcă miroase a zmeură. Îşi poartă mâinile catifelate, vocea și mai și... Nu, nuuu! Povestea aia cu arătătorul a fost doar așa... o invenție. Și-apoi, umbra, pardon umbrele, niște digresiuni puerile! Ca să nu mai pomenim de iele, de jocul lor! Toate astea au rămas acolo, într-o carte. De fapt, mereu au fost într-o carte.
– ... nu, totuși, nuu! Nu voi merge la discoteca asta a voastră, dar aștept cu nerăbdare să-mi povestiți de-a fir a păr! Știți, soră-mea rupe vreo trei perechi de încălțări pe vară... Niciodată nu are îndeajuns... Părinții sunt disperați...
– Ei, nici chiar aşa! – mai se mândreşte, mai se eschivează Sora.
– ...da, știu că Flori duce un război cumplit cu pantofii, cu sandalele, cu adidașii – o susține Cristina pe „turnătoare”... Dar să vă spun una: noi toate 3 îl vânam pe Coadă, iar Coadă e îndrăgostit lulea de... Sonia!
Da, de Sonia care de-abia de avea habar că acel Coadă există, că venise tocmai de la Cluj, că se prezenta cu sfințenie într-un spaţiu al nonsfinţeniei. Îi reținuseră însă atenția picioarele lui. Exagerat de subțiri. Imitând nişte paranteze. Unele rotunde. O astfel de imagine, ce-i drept, cu greu se poate da uitării...
– În sfârșit, haideți să vă povestesc la ce model de rochie m-am gândit pentru ziua în care va fi prima dintre probele la facultate...
Roiul se strânge ca la un sfat de taină. Trecerea se face, desigur, cât se poate de lin...