agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2019-01-28 | | (Ca un brăduţ să ajungă la talia şi forma corespunzătoare pentru a fi apt ca pom de Crăciun, el trebuie să învingă multe ostilităţi, vreme de doisprezece-paisprezece ani. Dar, să începem cu începutul.) … Zi de iarnă cu mult soare. Conurile din vârful coronamentului falnicilor brazi din valea Frumoasă încep să-şi desfacă solzii, eliberând o ploaie de seminţe maturate, coapte, minuscule, înaripate. Seminţele zboară învârtejit, rapid, către o nouă viaţă care începe în momentul contactului cu solul. La ivirea primăverii are loc germinarea. Plantula începe să crească, să se dezvolte în condiţii vitrege: cu sol sărac şi puţin, pietros, pe pantă abruptă. La începutul verii, răsare o firavă plantulă, precum un fir de iarbă, având un smoc de firicele palide-verzi la vârf. Acesta este bradul în faşă! Anii trec – trei-patru – iată s-a format deja un minuscul brăduţ cu tulpiniţa subţire, foarte fragilă. A învins avalanşele de zăpadă, gerurile, mai apoi, la iţirea primăverii, iată, mai are şi norocul de a nu fi muşcat de cervide, nici de caprele şi oile ciobanului nepăsător. În preajma copăcelului au crescut între timp, în mod vertiginos, ierburi înalte şi specii lemnoase invadatoare precum: rugi de zmeur, puieţi viguroşi de salcie, plopi, mesteacăn, alun… Brăduţului îi priește, deocamdată, compania acestor vecini, el fiind un mare iubitor de umbră şi de umiditate. Speciile concurente pomenite, în această etapă de viaţă a bradului, îi sunt pavăză şi ajutoare; cu timpul însă acestea devin stânjenitoare şi rivale, ucigaşe chiar, deoarece, pentru ca brăduţul să poată supravieţui, el are nevoie de mai multă lumină. Pentru a putea ajunge la mai mult aer şi la mai mult soare, trebuie să-şi intensifice creşterea pentru a-şi învinge duşmanii aciuaţi în juru-i parcă dinadins ca să-l copleşească, să-l sufoce. (Din miliardele de seminţe împrăştiate pe un hectar de pădure de brad, aproximativ câteva sute de mii supravieţuiesc, apoi doar câteva zeci de mii dau naştere la plantule, în final, câteva mii ajung să se maturizeze, devenind impunătorii brazi ai codrilor noştri!). În momentul în care brăduţul şi-a scos „moţul” la lumină, trebuie să câştige startul, altfel este sortit pieirii. Şi, iată, a învins! Are rămurelele ieşite la lumină, cu ace de un verde închis, perfect simetrice, pe tulpiniţa-i sură. Trecură anii… Iată că în rariştea în care vieţuieşte, alături de învinşi şi învingători, cerbii au boncănit în astă-toamnă pentru a paisprezecea oară… Se lasă bruma, norii sunt grei, plumburii, aproape de pământ, vântul tot mai tăios. Apoi, într-o seară, fulgii mari se năpustesc asupra desişului, îmbrăcându-l în straie noi, imaculate. Pe ramurile până de curând verzi, strălucitoare, stă potop de omăt, precum nişte perne albe, apretate, care, treptat, se transformă într-o mantie imaculată. urmele paşilor pe zăpada proaspătă se umplu cu fulgi Deasupra crestei versantului răsare soarele: strălucitor, dar rece, cu dinţi. Dar, ce se aude?! Zgomotul unor paşi înceţi, apăsaţi, cu omătul scârţâind sub călcătura tot mai aproape. Din pădurea bătrână apare în luminiş un om înnămeţit, încotoşmănat, cu respiraţia precipitată, privind înainte cu atenţie. Se opreşte, îşi aprinde o ţigară trăgând apoi cu nesaţ din ea. Cu atenţia încordată, se uită fix înspre povara de nea de pe brăduţul zvelt, solitar. Acesta, cu câteva rămurele neacoperite de zăpadă îl simte pe intrus. Tresare brusc încât o perniţă de omăt îi alunecă de pe un ram; presimte că un mare rău este pe cale de a i se întâmpla. În clipa următoare, omul asudat , mirosind a tutun şi alcool se propti lângă el. Zâmbindu-i cu satisfacţie, îi rosti: – Pe tine te căutam! Nemaiavând timp să se dezmeticească, brăduţul simte o mână aspră cuprinzându-i tulpina subţire, apoi zgâlţâindu-l din răsputeri cum nicio furtună în cei paisprezece ani nu l-a cutremurat. Dezbrăcat de hlamida de omăt, omul îl privi din nou zâmbind şi mai satisfăcut. Mai avu timp doar să zărească lucirea lamei unei toporişti, apoi o durere fulgerătoare iscată la baza tulpinii îl făcu să uite tot, să nu mai audă, să nu mai vadă nimic. …În păduricea de brazi, într-un amurg al unei zile de iarnă din miez de decembrie cu nămeţi bogaţi, un om leagă o sfoară de baza unui brăduţ curând tăiat, împrăştiind un puternic miros de răşină, apoi îi înfăşoară ramurile cu ácele de un verde închis, alburii pe dedesubt, legând capătul sforii de vârful tulpinii. Mai apoi, aprinzându-şi o nouă ţigară, luă subsuoară bradul legat fedeleş şi pe aceleaşi urme, îngheţate acum, porni prin pădure către drumul forestier. Îndată dispăru printre arborii încremeniţi. Doar scârţâitul zăpezii sub paşii necunoscutului purtând un brăduţ sub braţ, departe, în pădurea cu omătul tot mai îngheţat, mai dă de veste că un om a trecut pe aici… pomul de Crăciun – negustorul îl vinde pentru o votcă |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate