Sonia observase ceva straniu la DanaT mai ales începând cu semestrul II al anului I de facultate. Parcă erau două. DanaT1 era trasă prin inel, cu un mijlocel atât de subţire că automat te gândeai că-n secunda imediat următoare avea – Doamne fereşte! – să se frângă... Atunci îşi farda intens pleoapele cu cenuşiu închis. Punea o diademă în calea năvalei părului auriu, mult prea bogat. Purta pantofi cu toc cui, fuste mini și brăţări multicolore. Era de o feminitate răscolitoare. De o ingenuitate pe măsură. Apoi urmau săptămâni întregi, poate luni, în care devenea rotundă ca un pepene: DanaT2 în persoană. Tot frumoasă era, dar parcă... Atunci purta, era mai exact nevoită să poarte alte haine (foarte probabil cu 2, chiar 3-4 numere mai mari), altă voce, alt zâmbet, alt mers... Greoaie şi nesigură de ea, străbătea timpul într-o continuă interogare asupra propriei feminităţi. Andi o aştepta asemenea unui câine credincios, indiferent de oscilaţiile corporale sau/şi temperamentale. Părea a nici nu băga de seamă că era vorba de 2 Dane. Se treziseră vecini de bloc: 2 blocuri paralele: atât de aparte paralele! Se cunoşteau de copii. Andi era brunet, cu nas puternic acvilin şi voce caldă. De mai bine de 3 ani erau împreună, dar Sonia nu şi-o putuse imagina niciodată pe DanaT altfel decât virgină. Ce-i drept, se întâlneau. Se îmbrăţişau. Se sărutau. Nimic mai mult! Ba da! Vorbeau despre Divina Commedia. Despre cum poate fi un critic imparţial şi cum poate ajunge acesta la performanţa de a emite judecăţi cu adevărat de valoare. Sau, pur şi simplu, cât de firesc este să mergi cu trenul şi să mănânci seminţe de floarea-soarelui, cât de nefiresc să întârzii la o întâlnire din prima... Sau poate că ea îi povestea peripeţiile din copilăria unei fetiţe strălucitor de inteligente pentru vârsta ei, de o frumuseţe pe măsură. Unicul copil al părinţilor săi. El o asculta cuminte de tot. Din când în când îi mângâia părul şi îi spunea cât de verzi îi erau ochii: la-un-timp-perfect-continuu. O asigura că o va aştepta în fiecare mâine. Chiar de ar fi ca ea să întârzie, el va fi acolo încrezător şi fericit. În toată această frumoasă şi incredibilă înlănţuire, gestul Danei de a-şi dezbrăca pijamaua, temuta armură, învelişul-minune al virginităţii, rămânea constant undeva la jumătatea drumului, deşi ea visa, la fel de constant, la momentul acela în care avea să-şi lase intimitatea feciorelnică (prejudecăţile?!) acasă, să îmbrace hainele de stradă şi să fie... să fie, în sfârşit, Femeie! „Ştii – i se confesase Soniei cândva – îmi place senzaţia aia, cum să-ţi spun, senzaţia aia de... de... pijama... şi acasă, dimineţile, prelungesc cât mai mult ‘momentul pijamalei’, asta ca să am tihnă să savurez pe îndelete punctul culminant... Ştii atunci când îţi dezbraci pijamaua să-ţi pui hainele... hainele celelalte. E greu de descris în cuvinte...” [„Nu, Dana, e doar percepţia ta! – o corectase Sonia în gând – în realitate, pijamaua aia nu cade niciodată: nu are cum să cadă!”]
Şi, da, mai era ceva! Detaliul acela cu merele, care o pusese pe Sonia pe gânduri, dar niciodată nu o iscodise pe cealaltă. Observa de ceva vreme o anume complicitate între DanaT și Simona. Erau amândouă Capricorn şi Sonia crezuse la început că această complicitate era, pur şi simplu, semnul unor afinităţi puternice, afirmate în virtutea apartenenţei la un semn zodiacal comun. Dar nu, nu! Era mai mult de atât! Simona se comporta ca o soră mai mare [desigur, Simona absolvise cândva liceul sanitar... Şi totuşi...!], una deosebit de prevăzătoare, chiar temătoare. De pildă, avea grijă să se asigure că cealaltă consumase „porția zilnică de mere”. Aşa că purta cu ea, pentru orice eventualitate, câteva fructe în plus. Le vedeai în fiecare pauză ronţăind cu îndârjire maximă, ca şi cum trebuiau să se achite de o datorie. De „datoria aceea”.
– Tu, Sonia, ai aşa... – cum să-ţi spun? – ... o frică de a exista! – sparge tăcerea din aburii geamului fata cu părul galben. În realitate însă, eşti una dintre cele mai curajoase făpturi pe care... Nu, nu e un simplu paradox! Eu ştiu, sunt convinsă, de fapt, că tu vei face lucruri deosebite, poate mai deosebite decât vom reuşi noi, colegii tăi! Asta pentru că te cunosc! Eu chiar te cunosc! Mai cred şi că, măcar uneori, ai aşa un exces de zel... Prea le iei în serios pe toate! Prea multă conştiinciozitate, prea multă luciditate! Hai, mai lasă-te şi tu în voia sorţii! Mai ia şi câte o pauză, menajează-te! Uite, de pildă, joi am putea merge la teatru! Se joacă Cehov, Cerere în căsătorie. La Odeon. De fapt, tot Cehov, Unchiul Vanea cu Mălăele – ştiu că-ţi place mult Mălăele, nu am uitat... – la Naţional! Cum te hotărăşti...
Vorbise ca pe bandă rulantă. Un debit continuu care – de data aceasta – nu-i permisese Soniei să articuleze replici nici măcar imaginare. Şi apoi Sonia rămăsese încremenită în faţa unei asemenea lecţii de generozitate! Câţi dintre noi şi-ar uita, măcar pentru o clipă, propriile probleme atât de importante, de fapt de viaţă şi de moarte în cazul de faţă, pentru a se preocupa de cele ale aproapelui?! Şi nu oricum, ci cu toată inima, cu toată convingerea, cu toată dăruirea!

Cofetăria se învăluie în fum. Doamnele în uniforme impecabil apretate, roșu-cu-alb, se lipesc de perete, se lipesc, se lipesc... Nu se mai văd. Şi când au plecat cu toţii?! Doar 10 minute până la testul ce le va pune la încercare cunoştinţele, emoţiile, o parte din maturitate. Intră-n mulţime. Obsesiile se desprind de eu, se disipează într-o masă care habar nu are ce trebuie să ducă în cârcă, dar care musai va trebui să-şi asume părticica de vină colectivă.