agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ a învăța să dialoghezi cu sine sau cum să faci o breșă într-un zid interior
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2019-02-01 | |
O fi bună și plăcinta cu varză, dar sigur nu e pentru mine... Salvarea ar putea fi Nety... Ea e moldoveancă, la fel ca Tereza, așa că – cel puţin teoretic – ar trebui să fie fericită să mă scape de ditamai porția…
– Și... a fost bună, puișor, a fost bună?! – avea s-o întrebe Tereza aşa mai mult pentru îndeplinirea unei formalităţi ritualice, altfel nici prin cap trecându-i că o asemenea delicatesă ar fi putut displăcea cuiva, fie el și muntean get-beget. – Foarte bună! – avea să mintă Sonia pentru a n-a (și nicidecum ultima) oară. Cealaltă nu se lăsa. Cu ritualurile nu era de glumit: – Și când ai mâncat-o? V-a dat și vouă pauză mai lungă să aveți răgaz să... – Am avut, am avut suficient timp [să-i fac un semn lui Nety și să scap de blestemata de plăcintă]! Mi-a prins foarte bine, pe la 4 mi se făcuse o foame de lup... [Pe la 4 m-am repezit la nişte sticks-uri pe care le aveam în rucsac de săptămâna trecută. Au fost aşa de bune, plus că, dacă mănânci sticks-uri, nu te paşte primejdia de a te umple de firimituri, nici ridicolul de a trebui să deschizi o gură mult prea mare ca de sandviş... românesc sau, bunăoară, ca de plăcintă cu varză... moldovenească, nici neşansa de a fi arătat cu degetul drept un mâncăcios şi jumătate, mai ales domnişoară fiind. Or, sticks-urile se mănâncă estetic, pe nevăzute aproape, ca orice chestie inconsistentă, chit că intestinele, ingratele, te pot da de gol prin manifestările lor prea puţin artistice. Cu toate acestea, opţiunile tale sunt cât se poate de ferme: sticks-uri şi data viitoare, sticks-uri mereu!] Tereza este extaziată. Are cel puțin 5 variante de replică, nu știe pe care să o prefere. De fapt, ca să fie sinceră, le-ar articula pe toate în același timp de ar avea măcar o infimă certitudine că persoana umană a evoluat într-atât încât să... Se decide, totuşi, pentru cea mai adecvată circumstanţei cu pricina: – Care va să zică..., ţi se lungisiră urechile, puişor?! Las’ că-ți mai face neica [Tereza vorbește adesea despre ea ca și cum..., dar pe Sonia nu o mai contrariază: de-acum este de-a casei şi-apoi, îmbrăcată în costum de pijama şi cu părul strâns, Tereza poate induce pe oricine în eroare, desigur cu condiţia să nu articuleze niciun cuvânt, dotată de la natură fiind cu o voce relativ cristalină]... Să-l trimit doar pe nen’tu [Heeii! Neica şi cu nen’tu! Şi o sonie-mult-prea-alintată!] la piață să mai ieie vreo câţiva curechi să nu ne plânjem! [... așa că Nety, nu trebuie să te mai oboseşti, dragă, să-ţi pui pachet diminețile, cu atâtea provizii... pe aici... Nety, m-auzi au ba? Noi vorbim serios! Nu care cumva să cazi în alte ispite!] „Nen’tu” sau „Costel-Costel”, cu reduplicare în toată regula, este soțul Terezei. Stă în poziție de drepți în fața acesteia, doar a luptat pe front: știe de-a fir a păr cum e cu superiorii. Tata l-a racolat (sau Costel-Costel l-a racolat pe Tata, nu se poate spune exact-exact, cel mai probabil fiind un coup de foudre bilateral!) într-un sfârşit de septembrie, când Sonia avea probleme cu gazda anterioară şi trebuia musai să se reorienteze. S-au înţeles de minune. După spusele, în egală măsură, ale fiecăruia dintre ei. Supervolubili, generoşi cum le stă bine bunilor samariteni, destul de patetici (fără minimul simţ al patetismului), mai ales, dispunând de tot timpul din lume! Era ora prânzului, aşa că au mers la un restaurant din apropiere, au comandat felul I, felul II, desert şi, parcă, încă… ceva... Apoi, trebuind musai să-şi facă siesta, au luat-o la pas cât se poate de domol prin Tineretului, prin parc... Au vorbit despre motoare, despre roşiile ecologice, despre inundaţii şi păsările de curte. Au făcut incursiuni în istoria comunei din inima Câmpiei Burnazului, Costel-Costel arătându-se mare amator de „viaţa la ţară”. Tata i-a adresat invitaţii în lanţ, fiind gata să-i îmbarce chiar în ziua cu pricina. Costel-Costel avea însă nevoie de avizul şefului, plus că, după toate probabilităţile, era puţin cam devreme. Tata a lăsat-o mai moale. A descris-o mai apoi pe Sonia. În termeni mai mult decât superlativi (una dintre afecţiunile lui incurabile, motiv de dese polemici între tată şi fiică, dar... te mai şi resemnezi), valorificând 1-2-3… strategii de (pseudo)marketing, supralicitând tehnica basoreliefului şi onomatopeea în calitatea acesteia de expresie mai puţin coruptă de arbitrar. A făcut o pauză: a simţit nevoia de a fi cât se poate de sincer, de obiectiv. Aşa că a adăugat: cu Sonia ar fi, totuşi, o problemă,... îîîî... problemă... îîîî... cel puţin din punctul de vedere al unora, altfel, pentru noi...: ... are un hiat [şi fusese tentat să se limiteze la această „deficienţă”, dar...] şi un accent... îîîî... un accent... cam... grav... [atenuase el, totuşi, „handicapul”]. Dar Costel-Costel nici nu auzise „adaosul”. Puţin familiarizat cu abstracţiunile, aproape deloc, deprins în schimb la superlativ cu... superlativele, în calitate de purtător cuminte al unui nume retoricizat prin dublare, a considerat mult mai firesc şi înţelept să exulte: „De-abia aşteptăm să o cunoaştem! La noi se va simţi ca acasă! Va fi o mare bucurie nu numai pentru că este o fată aşa cum o descrii dumneata, ci şi pentru că pe noi nu ne-a binecuvântat Dumnezeu cu copii!”. Era, fără îndoială, una dintre acele poveşti triste, în care omul trebuia să se resemneze, acceptând să fiinţeze, primind, în ultimă instanţă, condamnarea la viaţă [„Ce să facem?! Trebuie să trăim!” – exclama, mai mult sau mai puţin livresc, mai mult sau mai puţin dramatic, unul dintre personajele lui Cehov] şi apropriindu-şi relativitatea, mai apoi pieirea, puţin altfel decât „restul”. Costel-Costel – aşa de străveziu cum era – se înarmase ani de zile cu un cuţit. La propriu. În mediu domestic. Tereza ameninţa că se va arunca de la VII. Fusese, se pare, singura modalitate de a-i scoate din cap Obsesia. Şi asta, doar după ani de zile. E uşor de imaginat cum va fi arătat „convieţuirea” celor 2 în astfel de circumstanţe, cum se va fi definit „acasă-ul”, cum „familia”. Nimeni, niciodată explicit, nu-i relatase Soniei toate acestea. Povestea / Adevărul se ţesuse treptat din cioburi, fragmenţele pe care Sonia, detectiv sui-generis, le pusese cap la cap şi refăcuse întregul. A fost îngrozită când concluzia s-a impus cu atâta evidenţă. Ulterior, ea însăşi a încercat s-o demonteze punând la îndoială un fragment sau altul din întreg: ceva le ţinea mai mult decât strânse laolaltă. A trebuit să accepte în cele din urmă că ordinea / dezordinea în care fiinţam nu era, totuşi, cea mai bună cu putinţă. Sau omul este cel care o relativizează, o ciopârţeşte, o deconstruieşte, o perverteşte?! Ce-i lipsise, de fapt, Terezei în afară de capacitatea procreativă? Poate puţină credinţă, acel strop care să-i înlesnească acceptarea „datului”, a ineluctabilului?! Nici Costel-Costel nu fusese prea ortodox, nici nu avea cum, căci ei erau de confesiune catolică. Plus că, mai vulnerabili din fire / compoziţie chimică, urmaşii lui Adam – aşa cum s-a dovedit diacronic de atâtea ori – cedează repede ispitei, nici prin gând trecându-le să se dezică de tabloul primordial. Căci mereu se iveşte câte o evă. Mai-cu-farmece, mai-cu-moţ, ce mai? Fatal irezistibilă, de-a derptul de Fatum trimisă, mai ales când terezelor li s-a urât cu viaţa! Dumnealor nu se dezic şi continuă! Fără minime procese de conştiinţă! Să aibă! „Orgoliul (= mândria prostească a) fidelităţii faţă de”! În ultimă instanţă, dai vina tot pe Dumnezeu, devenit chiar model, unul răstălmăcit în conformitate cu propriile slăbiciuni, cu propriile meschinării: „Ce vrei, şi lui Dumnezeu îi place ce este frumos!”. În tinereţe, erau nopţi întregi în care întârzia şi ea, Tereza, îl aştepta cu- inimă-făcută-franjuri şi obraji-ciuruiţi-de-lacrimi. Îşi făcea desigur mea culpa pentru faptul că „nu fusese în stare” să aducă pe lume copilul pe care celălalt şi-l dorise cu disperare. Aşa trebuie să fi început totul. Tot dezastrul. Toată agonia. Terezei îi ţiuia necontenit urechea stângă. Şi de s-ar fi redus totul la acel ţiuit! Dar în capul ei se spărgeau toate zgomotele, explodau proiectile, se înfăptuiau execuţii. Poate de aceea şi plăcinta cu varză avea un gust aşa de ciudat, căci, altfel, Sonia era de-a dreptul înnebunită după varză, numai că, odată pusă în „aluatul acela”, devenea cu totul altceva. Plus că, atunci când eşti posesoarea unui accent nu tocmai simplu şi a unei discontinuităţi hiatale, deja ai premise suficiente pentru a recepta altfel realitatea înconjurătoare, ca şi cum ai vedea-o la microscop, iar nu intermediat prin zeci de straturi suprapuse... S-au îndreptat spre ieşirea din parc. Se însera, iar Tata nu mai avea desigur nicio şansă să ajungă la Ciclop să-şi recupereze Moskwicz-ul, în ultima vreme tot mai bolnav. O să-i spună Mamei, Acasă, că reparaţia necesită mult mai mult timp decât fusese prevăzut iniţial, în consecinţă toate deplasările spre oraş urmând a se face – că ne convine sau nu – cu mijloace de transport în comun... – ... şi, Marinicăăăă – se trezise Costel-Costel pe ultimul sfert de metru al interacţiunii lor primare – nişti curechi si gâsesc, bre, pi la voi? Cum să nu? – se repezise Tata. Avem o grădină uriaşă cu de toate! – Nuuu, curechi... curechi – se angoasase celălalt: de curechi aveau nevoie VITALĂ, nu de altceva! Fusese o zi, cel puţin, minunată. Şi, în mare, se dovedise a fi de bun augur pentru tot sejurul Soniei în apartamentul de 2 camere de la Eroii Revoluţiei, etajul VII, timp de 3 ani. Acolo, încântată, Sonia a găsit un alt fotoliu... verde, de bună seamă vreo rudă de-a celuilalt, şi 2 oglinzi suficient de mari, cât să-i satisfacă apucăturile sezoniere de narcisism. A respirat uşurată. Mai greu a fost – cel puţin, la început – cu linia de tramvai, construită în imediata vecinătate a blocului cu pricina: vara nu puteai ţine prea mult timp fereastra deschisă, desigur din cauza zgomotului. Cineva îi spusese că zgomotul, ca şi durerea, poate fi amortizat printr-un simplu exerciţiu de autosugestie. Sonia a verificat valoarea de adevăr a afirmaţiei respective pe propriile urechi, pe propria sensibilitate. I-a vândut pontul şi Terezei care, se pare, la un moment dat, s-a cam prins... |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate