De această dată călătoresc în ultimul rând de scaune ale avionului. Stau la geam. La culoar stă un tip crispat, la sacou și blugi, iar între noi nu stă nimeni. E bine, îmi pot relaxa picioarele. Tipul la sacou și blugi, deși la fel de înalt ca mine, nu vrea să și le relaxeze. Am spus, e crispat, încordat. Zborul decurge placid. O stewardesă cu pistrui e unica tresărire de peisaj pe aici. O cheamă Marlene, îi scrie pe ecuson. Aceste frumuseți ar trebui obligate să-și pună pe ecuson și numărul de telefon. Mă ia cu visare. Sunt trezit brusc de o mișcare a tipului de alături. S-a ridicat să meargă la toaletă. Cred că are probleme cu rinichiul drept, îl tot vedeam că și-l pipăie. Cu coada ochiului văd că i-a căzut ceva pe scaun. Oh, my God, e un pistol. Atunci înțeleg tot, crispatul e polițist Interpol plasat de Uniunea Europeană pe acest zbor considerat de risc, citisem despre așa ceva dar nu am crezut. Inima mi-o ia la fugă. Apuc arma. E un Colt M1911, îl știu din filmele cu Starsky și Hutch din anii '90. E greu, mai mult ca sigur are înauntru toate cele 9 gloanțe. Deci crispatul își verifica arma, nu rinichiul, probabil e prima lui misiune de zbor și are emoții. Bag Coltul la curea, sub hanorac, în față, și mă ridic. Visul meu de a juca rol de Dumnezeu devine realitate. Fac un calcul simplu și realizez că zburăm deasupra Parisului, superb, voi "deranja" Tour Eiffel (cel mai enervant monument) cu acest Boeing 737 in picaj. Iar fac un calcul: am un glonț pentru stewardesa care probabil se va opune intrării mele peste piloți (sper să nu fie Marlene), un glonț pentru eventualul erou care va încerca să mă dezarmeze, un glonț sau două pentru încuietoarea ușii cabinei de zbor, unul pentru copilot, altul pentru comandant iar restul nu știu, văd eu. Pășesc spre partea din față a avionului. Nu mă întâmpină nimeni. Am pulsul 210, cred. Mai am cinci metri
până la cabină. In dreapta ușii cabinei se vede o umbră, e Marlene care pregătește servirea pasagerilor cu snacksuri și răcoritoare. Tresare, am surprins-o. Se întoarce către mine. Ce frumoasă e de aproape! Mă pierd. Tour Eiffel poate să mai aștepte catastrofa, acum am altceva mai bun de făcut, de exemplu să mă întorc la locul meu, să pun pistolul pe locul polițistului ca și cum habar n-aș fi avut de el și să mă gândesc la o stratagemă de a face rost de numărul de telefon al stewardesei cu pistrui Marlene. In fond e o eroină, a împiedicat un act terorist aerian deasupra capitalei Franței. Iar eroii trebuiesc răsfățați, nu-i așa?