agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1565 .



Ecouri de mandolină
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [vioreldarie ]

2019-05-22  |     | 




Ecouri de mandolină (2 – Cazarma) - roman

Ploua cu potop! De câteva zile, cerul turbat turna întruna cascade de apă peste întregul ținut, în acel început mohorât de obtombrie, când cetatea și împrejurimile ei zăceau scufundate în ape, în negura ceții și a norilor tulburi care se revărsau neîncetat asupra țărmurilor și satelor din jurul faimoasei cetăți Genova, perla regiunii Liguria din Italia.
Antony privea cu stoicism, chiar cu satisfacție, răzvrătirile naturii, văzând cum rafalele de vânt amestecau întruna șuvoaie de ploaie cu ramuri și frunze smulse din copacii ruginii ai toamnei. Din foișorul în care stătea la post, - ca soldat din garnizoana franceză, făcând parte din armata de ocupație ce staționa pe pământul străbun al Liguriei italiene -, se simțea răcorit, răzbunat pentru povestea vieții sale, ascultând mugetul furtunii și clipocitul fâșiilor de apă rece ce se scurgeau întruna pe ramurile agățătoare ale iederilor ce escaladau zidurile împrejmuitoare ale cazărmii, până la ghereta în care veghea el. Totul avea ceva straniu în văzduh, ceața răsărea din adâncurile golfului Mării Liguriei, urcând cu repeziciune spre nori, pentru ca ploaia să se năpustească cu și mai mare vigoare asupra pământului, răvășind toate alcătuirile naturii și netrebnicele îndeletniciri ale localnicilor.
Se putea spune că era răzbunat de două ori pe locuitorii care-i erau străini, trăitori la poalele colinei pe care era zidită cazarma. Îi făcea plăcere să-i vadă pe acești indigeni din sate chinuindu-se în ploaie, nevoiți să stea ascunși în casele lor prăpădite. Pesemne, nici orășenilor îngâmfați din orașul cel mândru, Genova, nu le pica bine să stea zile întregi consemnați în casele lor mari și întunecate.
Vremea asta potrivnică avu darul să-i ostoiască sufletul atât de mult încercat. Se simțea răzbunat de vremea rea și veghea cu îndârjire, ca un brav ostaș, și nu-i era frică de ce se întâmpla sub cer. Era încântat să vadă cum forța naturii împingea noi și noi valuri de nori peste un orizont deja sufocat de neguri, rostogolind necontenit valuri întunecoase din înaltele nemărginiri.
Veghea neclintit din postul lui, dar gândurile lui cutreierau departe, departe de acele locuri. Ce altceva mai bun îi rămânea de făcut, decât să scruteze împrejurimile, conform consemnului cazărmii, și să lase gândurile slobode, să cutreiere neoprite până în nemărginirea universului. Cine poate opri gândurile omului să nu evadeze din cușca minții sale, să se avânte zglobii, să colinde vastele întinderi ale lumii în lung și-n lat. Doar-doar, în felul acesta, gândurile pot aduce pace, dulce mângâiere, speranță și promisiuni de bine, unui suflet iremediabil întristat.
Postul lui dintr-o cazarmă neînsemnată dintr-o țară străină, în mod obișnuit, nu-i impunea cine știe ce activități grele. Stătea în ghereta din post vreme de câteva ceasuri pe zi, fără să aibă și alte griji pe cap.
Însă cine-l cunoștea pe Antony, știa că mintea sa frământa lucruri mult mai întortocheate decât gândurile obișnuite ale unui soldat simplu, și că sub figura lui de om blajin și liniștit, se ascunde o minte încântătoare, cu mult deasupra minții unor semeni de rând. Și camarazii, mai ales cei dragi lui, intuiau că acest tânăr avea ceva deosebit în mintea și în sufletul său, fără ca cineva să poată spune în ce consta aceasta.
*
La început, când sosiră trupele franceze în această cazarmă, i se păreau grozave toate zidirile acestei garnizoane. Era o cazarmă întinsă, impunătoare, cu clădiri semețe, temeinic zidite, mai ales în ce privește pavilionul central, unde se instalase generalul comandant și cu statul lui major. Construită încă din epoca ducilor, era situată într-un loc interesant, din poziția ei dominatoare se vedea ca-n palmă toată priveliștea cea măreață a Genovei, situată mai în vale, dar se vedeau și fermecătoarele împrejurimi. Se vedea uriașul port la Marea Liguriei, cel cu păduri de catarge, mai scunde sau mai înalte, care copleșeau golful cel vestit.
Dar Antony nu se putea amăgi la nesfârșit doar admirând priveliștile locului. Curând, îl cuprinse dorul de țară, de părinți, de rude. Și-atunci simți că nu mai are tragere de inimă pentru nimic, nici pentru îndeletnicirile din cazarmă, nici pentru priveliștile deosebite pe care le oferea panorama Genovei. Ceva îl chema departe, departe, acolo unde cerul se contopea cu marea, sau spre locurile unde crestele munților întâlneau cerul senin. Voia să plece, să cutreiere lumea, nu să stea privat de libertate într-o gheretă de pază, într-un cotlon îndepărtat de lume.
Acum se dumerise: nici măcar ultima sa dorință, acea de a se înrola în armata franceză sub comanda lui Napoleon Bonaparte, nu-i adusese nimic trainic spiritului său dornic de inedit, nu-i oferea ceva care să-i dea mulțumire deplină în suflet. Era mereu în căutare de sens pentru îndeletnicirile vieții sale, iar toate încercările de până acum nu-i aduseseră mai nimic mulțumitor.
Își reamintea cum dorința sa din copilărie de a întemeia o fermă de cai, pe moșia tatălui său, nu-i adusese mult așteptata liniște în suflet. Ferma reușise s-o înfiripeze: zeci de cai, de multe rase valoroase, fuseseră cumpărate de tatăl său. Avea doar șaisprezece ani când proaspăt înființata Republica franceză îi sechestrase toate animalele, care trebuiau sa ajungă pe frontul apărării Franței. Și familia sa trebuia să se considere norocoasă că scăpase doar cu ferma sechestrată, căci prea porniții iacobini îi exterminau pur și simplu pe cetățenii ceva mai înstăriți, la cea mai mică nesupunere. În sfârșit, scăpaseră doar cu ferma pierdută, dar asta, ziceau iacobinii, pentru interesul patriei.
Apoi, la optsprezece ani, încercase să urmeze o școală monahală atașată bisericii părinților săi, cea a bisericii calvine. Dar aici rămase doar cu dorința, căci școala la care învăța fusese închisă de aceiași iacobini, cum, de altfel, fuseseră închise toate școlile bisericești. Era o mare nebunie, această desființare a școlilor monahale. Iacobinii introduseseră cultul rațiunii, îi prigoneau și chiar îi exterminau pe luptătorii pentru credință. Venise vremea ateilor republicani, care dărâmaseră, ruinaseră tot ce era legat de cele sfinte. Puține simboluri ale credinței au scăpat nedărâmate.
Dar iată, veni și ziua cea mare, când trebuia apărată patria de armatele imperiilor potrivnice Franței celei mari. Anglia, Prusia, Austria și Rusia, precum și unele state din Italia, în frunte cu Papalitatea, se aliaseră să pornească război crunt asupra patriei sale. La câte dezamăgiri întâmpinase deja în scurta sa tinerețe, Antony crezu că doar plecarea în măreața armată a împăratului Napoleon Bonaparte va fi salvarea idealurilor vieții sale. La început mărșăluia entuziasmat alături de camarazii săi. Cu ceva peripeții și multe privațiuni, unitățile armatei franceze reușiră să treacă pe pământul Italiei. Curând se formă Regatul Italiei, condus de Eugène de Beauharnai, ca vicerege al lui Napoleon Bonaparte. Scăpase cu viață din multele bătălii, dar acum, după încă doi ani, treburile se liniștiră, iar armata franceză rămăsese, în grupuri mai puțin numeroase, pe teritoriul străin al Italiei, doar cât să mențină ordinea și ocupația.
Deci, de atunci, își ducea zilele nu prea fericite, împreună cu sutele de camarazi ai săi, în această garnizoană străveche a Liguriei, ocupată de francezi, și din care trebuiau sa vegheze toate acele mișcări pro-patriotice din regiune. Prea multe evenimente nu aveau loc, deși, când și când, se mai adunau niște asociații conspirative ale unioniștilor italieni, care îndemnau la răzvrătire și instigau populația să alunge armatele străine din țară, fie ele franceze, fie austriece.

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!