O zi ca oricare alta. O zi din lunga vară fierbinte. Ca în niciun an, mi se pare că fierbem sub capacul soarelui. Drum încins, aglomerație, ambuteiaje. Răbdare, îmi zic.
Imaginează-ți un corcoduș la vremea asta și un om în toată firea rupând nesățios acele boabe de chihlimbar ca niște rozarii răsucite pe fiecare creangă. Mai încolo, un cais devastat. Ca după o furtună de copii.
Și imaginează-ți o răscruce de cabluri de toate națiile pe care își fac de multă vreme culcuș porumbei cu penaj dichisit de culoarea cenușii pictate cu siniliu, vișiniu, turcoaz, iar din loc în loc, cei ca niște păpădii, pămătuf lângă pămătuf, preț de câțiva metri. Lâncezeală curat murdară, ar fi spus Caragiale. Aerul este sufocant la namiază. Însă eu am ieșit special, după aer condiționat!
Arșița împânzește orașul căruia nu i-ar sta rău o imensă pălărie de stuf. Trec pe lângă parc. O mămică îi strigă micuțului: dă mânuța, dă mânuța, în timp ce se tot uită la mine, în rochia roșie mulată, iar copilul o rupe la fugă de capul lui, lăsând vraja copilăriei în urmă. Fiindcă, da, tot mergând înainte, lăsăm înapoi copilăria. Tot mai departe...
Traversez, mă apropii de magazin. Și... Ce văd?! Cuibul berzelor. Clic.Clic. Declic. Doar din privire. Cine ar spune că nu și-au împletit, ramură cu ramură, locuință într-un copac?! Natura este uluitoare. Salcia și-a legat destinul de un stâlp de tensiune. Și așa îi vor găsi urmașii urmașilor, într-o ciudată, uimitoare îmbrățișare. Deși torpoarea zilei se prelinge pe străzile orașului ca spuma unei beri turnate repede sau ca spuma unei șampanii agitate, cum vă convine fiecăruia, familia de berze este adunată, întregită și, ca la un Tatăl nostru, toți membrii stau în picioare, cu fața spre nord, fâlfâind din când în când aripile. Mă opresc să imortalizez momentul. Oamenii mă privesc în felul acela. Poate mirați, poate entuziasmați la rândul lor. Deunăzi, filmând stoluri de pelicani traversând matematic cerul, și aplecându-mă mult spre a le surprinde schema de zbor, un cetățean m-a avertizat: doamnă, doamnă, să nu cădeți pe spate! Ha, ha, ha. Dar eu chiar căzusem pe spate, la modul figurat. Era poate pentru prima și ultima oară când vedeam un spectacol de o asemrnea perfecțiune. Jubilam!
La fel și acum, când voiam să-mi cumpăr aer. Aer condiționat.
Pentru păsări, nu există nicio condiție. Și nici cine știe ce condiții. Ele improvizează mereu. Se descurcă! Au aerul că totul este bine.
Numai nouă ni se pare că nimic nu este cum ar trebui să fie. Chiar și poeții revendică un alt aer!