Ea, femeie măritată. El, bărbat divorţat. Decentă, aproape puritană, ea. Creştin drăguţ, fără prea multe procese de conştiinţă, el. Iubirea, un fapt divers. Iubirea, un capăt de lume! Ei! Nu pot fi împreună! Doamne păzeşte, nici separat! Ipoteza conţine premisele unei poveşti de zile mari, susceptibilă de a satisface setea de melodramatic şi de bizar a marilor amatori de nefericire… O laură se lansează în premoniţii, cântă bolduit Strani amori, în fapt detalii sau ansambluri uşor perceptibile cu degetul mic de la o mână stângă… El o vede. Albastră şi panteră. Căţărându-se abil, mânuind estetic nepriceperile bărbatului ei, un leneş cu metabolism încetinit, predispus implicit unui proces lent, dar sigur de pierdere a imunităţii, până la disoluţie [za-hăr, za-ha-ri-a, za-ha-ri-si, za-ha-ri-sea-lă…]. Atletă, numai poetă, ea brevetează sentimentul apt de arderi rapide, deloc exclus a se solda cu ieşirea din materie. Z-a-h-a-r-i-s-i-e o priveşte. Mârâie aproximativ. Printre muşchi şi licheni. Altoiţi pe propriul trup în virtutea minisimbiozei [Dar care era câştigul leneşului?!]. Creştinul drăguţ iese din alteritate, străbate un câmp cu câteva simţăminte contradictorii, dă câştig de sorţi celui cu nume par, umple un coşuleţ cu 4 nuanţe de roşu-albăstrui. Imaginar i-l oferă ei, i-l oferă, i-l…, până când rămâne cu braţele goale. El nu are răbdare! Nu are şi gata! Sau poate doar… clipa?! Se ivesc: gertrude, speranţe-nadejde, rosalinde, meri(n)de, efemeride, ride, deri, irede, deire… buimăcite şi moarte în constume à la Eva avant de tomber dans le péché. Neruşinate îşi iau porţia de trup. Simt bărbat! Vor bărbat! Rup din el. Cu dinţi şi onomatopee. Preistoric. Muiereşte. Zdravăn. Ca la ţară. Ca la câmpie. Masochist, numai fatalist, el se încredinţează: n-o fi nici primul, nici ultimul! Sufletul face 2 piruete. Se retrage. Mintea, anihilată! Morala – o frază inventată… Animalul zace în fiecare milimetru de carne îmbâcsită în excitare paroxistică. O sirenă de final îngroaşă compoziţia eterului. Plămânii sunt setaţi să respire un amalgam solid cu bule organice. Orgasmul coincide cu intrarea în subumanitate: uuuuuuuuuuuuîuîuîuîuîuîîîîîuî! Experimentând târâişul şarpelui, istoria se repetă. Dumnezeu este constrâns să imagineze un scenariu, măcar parţial, plauzibil pentru continuitate. Rupe din Sine şi aprinde un sfeşnic. Creştinul gentil îşi oferă serviciile: pe Ea o iubeşte de-adevăratelea! Dumnezeu solicită un elementar indiciu – simptom al afectivităţii. El dă din colţ în colţ, până când ajunge într-o arie minoră a memoriei de sine. O miime dintr-o durere…, dintr-un regret (?!) îşi aşază cortul în sternu-i generos: uite, pune mâna, chiar se zbate! Cineva sugerează că ar putea fi prin (auto)sugestie. El arată soare neputincios să-şi mai trimită florile pe pământul-din-oameni. O vede pe ea, mai mult o simte, pasăre gânditoare sustrăgându-se legilor gravitaţiei, în ultimă instanţă rezistând gândului tragic prin complicitate cu partea divină. În 3 secunde el enunţă gestual convingerea deplină în directa proporţionalitate dintre A GREŞI şi A IUBI: păcătos la cub, o adoră pe ea! Ea îl priveşte. Durerea se adună în litere, de aici, în silabe. Cuvintele îşi eliberează emitentul în arie privilegiată. De suuus de-abia de se mai întrezăresc un leneş şi un gentil.