*10. Colegii.

Sosise ultima zi a testărilor, luni, 04.06.2085. Acest ultim test, al cincelea, cel mai dificil dintre toate, urma să se încheie la ora 12.00 fix, după care cei ce vor fi desemnaţi cu siguranţă ca membrii ai echipajului, vor urma să se întâlnească cu cei trei examinatori ai lor, care le vor deveni colegi în îndelungata misiune spaţială.
Deocamdată, dimineaţa, devreme, cei trei băieţi se aflau la bordul navei lor albastre, pe puntea principală, având asupra lor ultimele subiecte pentru testări, întocmite de ei şi aprobate de profesorul Manea. Alex şi Nistor sosiseră încă de la ora 07.00 în Institut, venind de acasă, în timp ce colegul lor, Lucian, nu mai dăduse pe acasă de aproximativ o săptămână. El dormise din nou în camera pe care directorul, cu amabilitate, i-o pusese la dispoziţie; în mod ciudat, băiatul nu se simţea deloc ca un străin în acea încăpere, dimpotrivă, se simţea în largul lui, ca acasă, fără să-şi dea seama de ce... Poate din cauză că mai dormise de foarte multe ori în acea cămăruţă, de aceea i se părea atât de familiară şi tot din această cauză se putuse odihni în voie, deci, nu era obosit...
Însă tânărul Enka părea puţin trist. Motivul?! Mama lui; nu se împăcase cu ea, n-o mai văzuse deloc de aproape o săptămână, evitase intenţionat s-o întâlnească, dar acest lucru nu-i aducea bucurie în suflet. Totuşi, era şi puţintel vesel, datorită posibilităţii din ce în ce mai aproape de realitate de a o vedea pe domnişoara psiholog Laura Lia Stancu în echipaj, alături de el şi ceilalţi.
Nici Nistor nu părea foarte calm, deşi el nu avea probleme acasă, cu ai lui, nici dulciurile nu-i lipseau, însă necazul lui consta în faptul că nu o mai văzuse pe Adela, prietena lui cea blondă şi încă nu reuşise să-i aducă la cunoştinţă că, nu peste foarte mult timp, el va pleca în misiune... Asta-l făcea să nu se simtă în apele lui.
Doar Alex era foarte calm, el neavând nici un fel de probleme. Însă şi ceilalţi doi colegi se străduiră să uite de problemele cu care se confruntau momentan şi să se concentreze mai mult asupra celor pe care trebuiau să-i „supravegheze”. În curând sosi şi domnul profesor-instructor Eugen Manea. Îşi salută scurt elevii; nu se văzu nevoit să le amintească acestora ce aveau de făcut, cei trei dovedindu-se sârguincioşi, puşi pe fapte mari. Pregătiseră deja tot ceea ce era necesar. „Şi-au făcut «temele» pentru astăzi...” se gândi profesorul, zâmbind mulţumit la această constatare, fără a-i lăuda cu voce tare, pentru ca tinerilor să nu li se urce la cap cine ştie ce idei ciudate, deşi băieţii nu erau acest gen de persoane.
Cât despre candidaţi, la locurile lor de muncă, erau pregătiţi pentru ceea ce avea să urmeze şi aşteptau nerăbdători sosirea orei 08.00, la care vor primi subiectele. Între timp, mai mult sau mai puţin emoţionaţi, mai repetau câte ceva, deşi învăţaseră, după părerea lor, destul de bine şi se simţeau bine pregătiţi pentru acest ultim test, test care avea să aducă bucurie, în final, după rezolvare, doar pentru patru dintre ei... 07.45... Un sfert de oră îi mai despărţea de ora la care cel din urmă test se va ivi pe ecranele monitoarelor celor treizeci de candidaţi. Cei trei băieţi îşi ocupară locurile liniştiţi. Emoţiile lor erau foarte mici; ei erau deja membri ai echipajului, deci, nu aveau de ce să-şi facă probleme. Poate se întrebau doar care dintre cei treizeci le vor deveni colegi; preferau însă să nu facă speculaţii. Aveau răbdare să aştepte până la ora 12.00 pentru a afla acest amănunt şi a-i cunoaşte pe ceilalţi patru.
Totuşi, Lucian nu renunţase la dorinţa stăruitoare la care nu putea renunţa, aceea ca domnişoara psihiatru să-i devină colegă. Oare va reuşi?! O privi pe monitor; ea se afla în cabinetul de psihiatrie. Dacă la acea oră, în mod normal, primii ei pacienţi beneficiau de consultaţiile ei, în această zi nu se putea întâmpla astfel. De asemenea, nici în precedentele şi foarte probabil, dacă ea va fi admisă, nici în următoarele. Ochii ei albaştri fixau ecranul monitorului aflat în cabinetul ei, iar încordarea i se putea citi cu uşurinţă pe chipul plăcut. Era frumoasă! Teribil de frumoasă! Şi habar n-avea că doi ochi căprui, cu o privire ageră, ca de vultur, îi urmăreau atent fiece mişcare în acea clipă. Şi nici nu-şi putea închipui cât de tare îi bătea în piept inima băiatului cu ochi căprui în acele momente.
07.58, iar Lucian, cu ochii încă aţintiţi asupra brunetei cu chip de înger, uitase cu desăvârşire de orice test. Glasul îngrijorat al profesorului Manea şi câteva bătăi uşoare, prieteneşti, pe umăr, din partea aceluiaşi profesor, îl readuseră la realitate, atenţionându-l:
- Luci, ce faci aici?! E ora 08.00. Trebuie să înceapă testul!
- Deja?! ridică băiatul sprâncenele în semn de mirare, căutând între timp cu privirea cadranul ceasului său. Aoleu! exclamă el, zărind indicaţia ceasului şi încetă a mai admira chipul plăcut al domnişoarei psihiatru.
Alături de el, Nistor şi Alex erau şi ei pregătiţi pentru ceea ce avea să urmeze. La ora 08.00, cei trei băieţi transmiseră subiectele întocmite de ei către cei treizeci de candidaţi, subiectele ultimului test. Priveau spre monitoare cu atenţie desăvârşită, fără a aţipi.
Cei treizeci începură rezolvările, de cum primiră subiectele. Erau tare concentraţi, iar acest ultim test, mult mai dificil decât precedentele, păru a le da mai multă bătaie de cap concurenţilor, judecând după figurile lor, deşi nu dădeau semne că s-ar împotmoli pe undeva. Nu după mult timp, avea să fie cunoscut şi stabilit rezultatul final.
După vreo două ore şi jumătate de la începerea examenului, deci la ora 10.30, unul dintre cei treizeci de candidaţi terminase cu rezolvările. Era chiar domnişoara psiholog Stancu Laura Lia, iar acum ea aştepta încordată nota pe care examinatorul ei i-o va acorda. Ochii ei mici şi albaştri erau aţintiţi spre ecranul computerului la care rezolvase testul, computer aflat în cabinetul ei de psihiatrie, deşi nu stătuse chiar în toate cele cinci zile ale examenului în acel cabinet; în două dintre acestea ea se aflase în laboratorul ei de fizică, căci era specialistă şi-n acest domeniu, deci avea şi un asemenea laborator. Dar principala ei specializare era psihiatria.
Privind-o, Lucian îi ghicea chiar şi fără să o vadă îndeaproape, nerăbdarea cu care aştepta nota pe care chiar el i-o va acorda, dar el prelungi puţin aşteptarea, nu pentru a-i mări suspansul, ci pentru a cântări bine asupra deciziei sale. Nu dorea s-o favorizeze cu nimic faţă de ceilalţi, doar pentru ceea ce simţea pentru ea. Aici sentimentele nu aveau nici o valoare şi nu puteau trece înaintea profesionalismului. Revăzu de mai multe ori rezolvarea ei şi nu-i găsi nici un cusur, deci, nimeni nu-l putea acuza că ar fi fost cumva părtinitor. Atunci se hotărî brusc; ştia ce are de făcut.
Pe ecranul computerului din cabinetul de psihologie şi psihiatrie (psiho-terapie) apăru într-un târziu nota pe care domnişoara o aştepta cu înfrigurare de atâta timp: nota maximă din partea examinatorului, pe care Lucian i-o acordase fără şovăieli, convins că nu greşeşte deloc, nota fiind pe deplin meritată de preafrumoasa domnişoară. Dar Lucian nu-şi dezvălui numele, preferând ca identitatea sa să rămână deocamdată necunoscută. Domnul Manea se apropie de elevul său. Privi atent spre ecranul monitorului şi-şi dădu rapid seama ce se petrecuse.
- Gata?! Domnişoara aceasta a terminat deja de rezolvat testul?
- Se pare că da, dom’ profesor.
Domnul Manea aprecie în grabă modul de rezolvare şi nota pe care i-o atribuise Lucian.
- Rezolvarea e foarte corectă; la fel şi nota ta, Luci, rosti profesorul, adăugând, după ce verifică notele obţinute de domnişoara psihiatru zilele trecute: Se pare că domnişoara aceasta va fi, cu siguranţă, una dintre colegele voastre. Şi încǎ pe merit...
La auzul acestor cuvinte, sufletul lui Lucian se umplu de bucurie, ochii săi expresivi trădându-l într-o mică măsură, prin licărirea vioaie ce-i însufeleţea. Chiar el îi acordase domnişoarei nota maximă, cu felicitări, iar în dreptul locului în care trebuia să-şi înscrie numele, unde exista o rubrică în care era specificat „examinator”, el înscrise o propoziţie admirativă: „Nu m-aş fi aşteptat la rezolvări atât de rapide şi de corecte ale celor cinci teste alcătuite de mine. Felicitări!”
Pentru o clipă, Alex şi Nistor îşi îndreptară şi ei privirile, plini de curiozitate, spre monitorul pe care o putură zări pe prima lor colegă.
- Drăguţă, nimic de zis, aprecie Alex îngândurat.
- Hei, şefu’, da’ asta-i chiar domnişoara aceea... tresări Nistor bănuitor.
- Taci, mă! replică Lucian scurt, şoptit, de parcă se temea că vor fi auziţi chiar şi de acea domnişoară.
Nistor tăcu, revenind la locul său, deşi nu exista riscul ca Lia să-i audă. Domnişoara psihiatru Stancu privea satisfăcută rezultatul pe care reuşise să-l obţină, apoi aşteptă şi aprecierea computerului, apreciere pe care de altfel o aştepta şi Lucian, de parcă dorea ca astfel să se convingă că nu greşise cu nimic acordându-i domnişoarei nota maximă şi pentru rezolvarea acestui ultim test. Aprecierea computerului nu se lăsă prea mult timp aşteptată, pe ecranul monitorului de psihiatrie apărând aceeaşi notă maximă şi din partea computerului, ceea ce-i asigură domnişoarei locul în echipaj.
Lia privi cu satisfacţie deplină rezultatul final pe care reuşise să-l obţină, rezultatul maxim, după ce luase numai note maxime la toate cele cinci probe susţinute, atât din partea examinatorului ei anonim, cât şi din partea computerului, note aprobate şi de domnul profesor Manea. Datorită acestui rezultat considerat final, fata aceasta brunetă devenea cu siguranţă membră, cu drepturi egale cu ale celorlalţi, a echipajului ce urma să întreprindă importanta misiune spaţială.
Lucian era şi el mulţumit de rezultatul maxim obţinut de Lia, iar chipul lui plăcut fu luminat de o bucurie greu de explicat pentru el însuşi, încordarea care-l stăpânise până atunci degajându-se dintr-o dată, ca un abur efemer, ce se amestecase brusc cu restul aerului, devenind imposibil de localizat. Teama că ea ar rămâne pe suprafaţa planetei albastre, în timp ce el pleca departe, îi dispăruse instantaneu, în momentul în care văzuse nota acordată de computer şi avea o certitudine de netăgăduit: Dorinţa lui arzătoare i se îndeplinise; Lia îi devenise, indiscutabil, colegă, chiar din acel moment, în ciuda celor cinci teste extrem de dificile pe care el le alcătuise special pentru ea, pe departe cele mai dificile dintre toate care le reveniseră celorlalţi candidaţi.
Pe ecranul monitorului ei din cabinetul de psihiatrie se afişă mesajul: „Felicitări, candidat Stancu Laura. Aţi reuşit să treceţi de toate cele cinci teste numai cu note maxime şi aţi obţinut rezultatul final maxim posibil. Aţi devenit, fără îndoială, unul dintre membrii echipajului. Vă rugăm să vă deplasaţi în cabinetul instructorului şef, domnul profesor Eugen Manea, din clădirea principală a Institutului, unde îi veţi aştepta şi pe ceilalţi trei dintre candidaţi care vor reuşi performanţa de a deveni şi ei membrii ai echipajului. Apoi veţi primi instrucţiuni şi informaţii suplimentare referitoare la misiune, după care veţi face cunoştinţă cu cei trei membrii de bază ai echipajului, care v-au fost de altfel şi examinatori la aceste teste.”
Emoţionată, Lia citi şi reciti mesajul, parcă nevenindu-i să-şi creadă ochilor. Era tare fericită că reuşise; şi încă nu oricum, ci cu succes. Îşi dorise atât de mult reuşita; de mult îşi dorea să participe la o misiune spaţială, fie ea de lungă sau de scurtă durată şi nu se ferise să spună deschis acest lucru oricui, ori de câte ori i se ivea ocazia. Acum era sigură: Va pleca! Totuşi, nici chiar ea nu s-ar fi aşteptat să obţină punctajul maxim. După ce revăzu rezultatul, acelaşi, adică maxim, parcă încă neîncrezătoare, mai revăzu şi mesajul afişat pe ecranul computerului, apoi porni spre cabinetul domnului Manea, din clădirea principală a Institutului, în care se aflau birourile conducerii. Lia ştia destul de bine unde se afla cabinetul instructorului Manea; orice lucrător al Institutului cunoştea cu exactitate locul în care se afla biroul domnului director Simionescu, cel al domnului Manea, cât şi birourile a altor câţiva importanţi angajaţi ai Institutului, aflaţi în conducere, chiar dacă nu avuseseră niciodată ocazia să intre în aceste cabinete destinate conducerii.
Lia nu avusese nici ea ocazia să intre vreodată în cabinetul domnului Manea până în acel moment, iar pe instructor îl cunoştea destul de puţin; mai mult din auzite, decât din văzute, căci nu-l văzuse decât când acesta venise personal, cu câteva zile în urmă, să o anunţe că fusese selecţionată pentru a participa la aceste testări. Ştia însă că profesorul este bun prieten cu directorul Institutului, pe care nu-l cunoştea personal nici pe acesta; chiar nu-l văzuse deloc pe director, niciodată. Despre domnul Manea mai ştia că este instructor şef, printre multe alte activităţi pe care dânsul le mai desfăşura în cadrul Institutului, dar nu-i cunoştea pe elevii dânsului şi nici nu deţinea amănunte despre ei. Îşi dădea însă bine seama că acei trei membrii de bază ai echipajului, care fuseseră şi examinatorii lor şi despre care mai aflase recent cum că tot ei ar fi chiar şi constructorii navei cu care vor pleca în această misiune, trebuia să fie cu siguranţă dintre elevii domnului Manea, pe care dânsul îi pregătise şi instruise; iar ea de abia aştepta să-i cunoască.
Şi tot gândindu-se la aceste amănunte, ajunse în sfârşit în faţa uşii cabinetului domnului Eugen Manea, al cărui nume era înscris cu majuscule pe uşa care se deschise automat, iar Lia pătrunse timidă în interiorul cabinetului, unde, spre surprinderea ei, nu se afla nimeni. Nici urmă de instructor, de membrii de bază ai echipajului... Încăperea era goală, dar după cum îşi amintea din mesajul de pe monitorul computerului din cabinetul ei, mesaj pe care-l citise de mai multe ori, aici va trebui să-i aştepte pe ceilalţi trei candidaţi care vor reuşi să treacă testele cu succes. Asta însemna că ea era prima care reuşise?! De abia în acel moment îşi dădu seama de acest amănunt, ceea ce o determină să afişeze un zâmbet scurt, de mândrie, deşi n-o vedea nimeni...
În aşteptare, controlă cu privirea-i albastră interiorul cabinetului instructorului, fără a se atinge de nimic. Pe o măsuţă găsi însă patru broşuri cu date şi informaţii referitoare la misiunea pe care urmau să o întreprindă, broşuri despre care era sigură că erau adresate celor patru candidaţi care vor reuşi să treacă de toate cele cinci teste, aşa că luă o broşură de acolo şi se aşeză, afundându-se în studierea amănunţită a acestei broşuri. În timp ce ea citea liniştită în cabinetul domnului Manea, pentru ceilalţi candidaţi, al cincelea test nu se sfârşise încă; nici pentru examinatorii lor. Dar, încetul cu încetul, începură să sfârşească şi acest din urmă test câţiva dintre cei 29 de candidaţi rămaşi. Dintre primii cinci care terminaseră testul, sau abandonaseră rezolvarea lui, cu mult în urma Liei, pe la ora 11.15, nici unul nu reuşise să obţină note maxime, iar pe ecranul computerelor lor se afişă un cu totul alt fel de mesaj decât al Liei, prin care aceşti candidaţi erau anunţaţi, cu părere de rău, că nu reuşiseră să obţină dreptul de a lua parte la această misiune, întrucât nici în cursul zilelor precedente, la cel de-al treilea, respectiv al patrulea test, nu obţinuseră note maxime, ci destul de slăbuţe, chiar dacă nu foarte mici; evident, însă, nu erau suficient de mari pentru a lua parte la misiune.
A doua care obţinu acest drept, de a participa la misiune, era tot o fată, pe nume Stoica Mariana, care văzu pe ecranul computerului ei din laboratorul de biologie mesajul de felicitare, aproape identic cu al Liei, doar că al ei începea cu: „Felicitări, candidat Stoica Mariana...” Apoi continua în acelaşi mod. Această domnişoară reuşise performanţa de a deveni membru al echipajului, chiar dacă nu luase mereu numai note maxime, iar la acest ultim test, computerul îi acordase 9,50. Avea însă o medie foarte mare, care îi permitea intrarea în echipaj. Examinatorul ei nu-şi dezvăluise numele, dar îi acordase note maxime în fiecare zi, adăugând astăzi, după această ultimă probă, felicitările sale, deci examinatorul ei era tot Lucian, care era singurul dintre cei trei băieţi puţin mai misterios, căci doar el nu-şi dezvăluise numele nici unuia dintre candidaţii aleşi de el. Îi acordase mereu Mariei note maxime, deşi nu-i stătea în caracter să fie indulgent, ci doar corect, dar el considerase că modul de rezolvare al domnişoarei merita note maxime. După ce află şi nota computerului, care nu era deloc foarte mică, ci apropiată de nota maximă, Lucian adăugă mesajului: „Computerul a fost puţin cam exigent. Felicitările mele, domnişoară Stoica! Examinatorul.”
Maria privea şi ea, încă neîncrezătoare, cu cei doi minunaţi ochi mari şi verzi, spre mesajul afişat pe ecranul computerului, iar după ce se convinse că nu se înşeală, porni şi ea tăcută spre cabinetul instructorului, unde Lia aştepta în continuare; terminase de citit până şi broşura. La 11.30 însă, iată că uşa automată a cabinetului se deschise şi intră o fată scundă, tare timidă, slăbuţă, cu un superb păr blond lung, foarte lung şi cu doi minunaţi ochi mari şi verzi, de un verde aprins şi curat, ca de smarald. După ce se priviră puţin, fetele se salutară, apoi Lia întrebă:
- Ai trecut testele?
- Evident, da! Şi presupun că le-ai trecut şi tu, de moment ce eşti aici, îi răspunse blonda cea mărunţică, concluzionând: Deci, de acum înainte vom fi colege şi-mi pare bine. Mă numesc Stoica Mariana, dar prefer să mi se spună Maria şi sunt, în principal, biolog. Dar mă mai preocupă, poate normal, arheologia şi paleontologia.
- Şi mie-mi pare bine. Stancu Laura mi-e numele, dar, ca şi tine, prefer să mi se spună altfel; anume, Lia, chiar dacă pe mine totuşi nu mă cheamă deloc aşa. Toţi cei ce mă cunosc îmi spun însă Lia, iar specialitatea mea de bază este psihiatria; de fapt şi psihologia, dar mai sunt şi fizician. De obicei însă, mă ocup mai mult de psiho-terapie, ca şi de astronomie, care oricum este obligatorie aici.
- Uau... exclamă blonda admirativ. Impresionant! Sper că vom fi prietene. Oricum, eşti tare drăguţă.
- Mersi. Şi eu sper că ne vom înţelege bine, căci, după câte am înţeles, misiunea asta va dura destul de mulţi ani, timp în care vom fi colege, spuse Lia.
Conversaţia le fu întreruptă de uşa automată, care se deschise din nou, de dincolo de ea apărând, de data asta, tot o fată, înaltă, nu prea slăbuţă, ci bine făcută, dar nici prea grasă. Ea era şatenă, tunsă scurt, dar cu gust şi avea doi ochi mari şi albaştri. Lia şi Maria o salutară, apoi se recomandară, înţelegând, fără explicaţii inutile, că ea era cea de-a treia componentă a echipajului, deci şi ea trecuse cu bine toate cele cinci teste, chiar dacă nu obţinuse numai note maxime mereu. Noua venită se recomandă şi ea:
- Mă numesc Stela. Stejăran Stela-Anca şi sunt medic specialist.
- Ah, doctor, murmură blonda cea micuţă.
- Deci, se pare că noi trei vom fi fetele din echipaj, constată Lia.
- Asta aşa este, aprobă Stela, noua venită. Noi vom fi colege.
- Mai trebuie să apară unul, unul singur dintre candidaţi, un băiat, mai sunt cei trei membrii de bază pe care nu-i cunoaştem şi în sfârşit, de abia atunci echipajul va fi complet, spuse Lia.
- Cum adică nu-i cunoaştem pe cei trei membrii de bază? Ei sunt cei ce-au alcătuit testele şi au fost examinatorii noştri. Când am aflat rezultatul final şi am primit felicitările pentru intrarea în echipaj, am aflat şi numele examinatorului meu, deci implicit, al unuia dintre cei trei ce ne vor fi colegi: Ştefan Alexandru; acesta este numele lui, dar mie nu-mi este cunoscut, n-am auzit de el şi nici n-am avut ocazia să-l întâlnesc, nici măcar ca pacient, deşi lucrează în Institut şi este elevul domnului Manea.
- Ştefan Alexandru... rosti blonda cea firavă îngândurată. Nici eu nu-l cunosc, cel puţin nu după nume; numele lui nu-mi spune nimic, adăugă puştoaica aceea micuţă, atât de tânără şi drăguţă, încât părea a fi încă un copilaş, micuţ şi blond. Iar examinatorul meu nu şi-a dezvăluit numele.
- Nici eu nu-l cunosc pe cel cu numele Ştefan Alexandru, adăugă şi Lia. Iar examinatorul meu, ca şi în cazul Mariei, a preferat să rămână anonim, nu şi-a dezvăluit numele.
- Asta înseamnă că voi două aţi fost asistate de aceeaşi persoană, constată Stela.
- Poate, presupuse Lia. Sper că nu va dura mult până îi vom cunoaşte pe toţi; de abia aştept să-i văd...
Mai aflară de la noua venită, Stela, că aceasta mai era şi chimistă, cu studii complete din întreaga chimie, organică, anorganică, atomică, nucleară sau moleculară. Ceva mai târziu, chiar aproape de ora 12.00, uşa cabinetului se deschise din nou şi apăru un tânăr frumos, înalt, brunet, cu ochi albaştri şi mari, de un albastru plăcut, deschis, ca cerul senin al dimineţii. Atâta doar că băiatul acesta părea a fi mult prea tânăr pentru a fi desemnat ca membru al echipajului, însă aflară de la el, după ce acesta le sărută politicos mâna, că el este cel ce a reuşit dintre toţi cei zece băieţi care candidaseră, să ocupe locul rămas liber. Se numea Ristea Mihai şi avea aproape 18 ani, deşi nu-i împlinise încă, dar trecuse cu bine de toate cele cinci teste, la care obţinuse numai note maxime, atât din partea examinatorului său, pe nume Harris Nistor, cât şi din partea computerului. Astfel aflară şi numele a doi dintre ceilalţi ce le vor deveni colegi, Alex şi Nistor, cel de-al treilea preferând să rămână anonim până în momentul în care se vor întâlni personal. Cele trei fete mai discutară puţin cu tânărul Mihai, de la care aflară că acesta era informatician de profesie, apoi în cabinet îşi făcu apariţia însuşi domnul Eugen Manea, pe care cei patru ce fuseseră acceptaţi în echipaj îl salutară respectuos. Domnul Manea le răspunse salutului, apoi le vorbi călduros:
- Dragi tineri, de moment ce aţi fost acceptaţi în echipaj, aţi devenit şi voi elevii mei. Păcat însă că nu vom avea mult timp să petrecem împreună, căci spre sfârşitul acestei luni, mai exact pe 27 iunie, nava va pleca cu voi în îndelungata misiune. Acum am să vă conduc la ceilalţi trei elevi mai vechi ai mei, care vă vor deveni colegi. Ei se află în acest moment chiar în nava cu care veţi pleca în misiune şi sunt convins că sunteţi nerăbdători să-i cunoaşteţi, atât pe ei, cât şi evident, nava. Urmaţi-mă! le spuse scurt instructorul şef, apoi ieşi din cabinetul său, urmat îndeaproape de cei patru, care aveau micile broşuri sub braţ, pornind cu paşi înceţi spre rachetodrom, unde, în interiorul navei albastre se aflau ceilalţi trei colegi de pe acum ai lor, Alex, Nistor şi enigmaticul Lucian...