Capitolul 12.


Trapa navei se deschise, iar Rena păşi temătoare dincolo de ea. Als n-avea de gând s-o urmeze, deci rămase în navă, să se ocupe serios de calcule, deşi părea îngrijorat din cauza colegei sale; Rena nu-i era deloc indiferentă. Ea era deja afară, cuprinzând în limpezimea ochilor ei atât cât putea din mirifica lume a dinozaurilor din Cretacic. Aerul planetei era proaspăt, nepoluat; iată unul dintre puţinele avantaje ale acelei ere. Rena respiră cu nesaţ acelaşi aer pe care-l respirau şi dinozaurii; apoi coborî treptele navei. Ajunse jos. Solul înnegrit de jur-împrejurul navei, pe o rază destul de mare, încă mai mirosea a iarbă arsă. Dincolo însă de perimetrul de siguranţă, iarba creştea în voie, nestingherită, sub razele soarelui. Rena privi în zare; nu văzu nici un dinozaur, nici măcar unul mic, fie el erbivor, ori carnivor. Probabil creaturile erau încă speriate şi le era teamă să se apropie de straniul obiect ivit pe neaşteptate în lumea lor. Dar după ce teama se va risipi, vor îndrăzni să pătrundă în zonă. Deocamdată însă, nimic. În depărtare, Rena zări pădurea înaltă şi deasă. Pentru o clipă se gândi că, dacă tot nu era nici un dinozaur prin preajmă, ar putea părăsi perimetrul de siguranţă, dar se răzgândi rapid. Dacă apărea brusc vreunul? Nu, nu era cazul să se aventureze de una singură, neînsoţită şi neînarmată, fără ca măcar să-i fi anunţat pe Als şi pe Syrinx de intenţia ei, aşa că rămase pe loc, nu ieşi din zona sigură din jurul navei, rămase să privească. Zări şi munţii, înalţi, abrupţi, stâncoşi. Peisajul era sălbatic, lipsit de cărări, poteci, de orice semne ale civilizaţiei umane. Şi era normal, doar aparţinea dinozaurilor. Ei stăpâneau totul. Era lumea lor. Rena dădu ocol de câteva ori navei şi rămase vreo câteva ore afară, dar cum nici un dinozaur nu se încumeta să se apropie, se plictisi să admire peisajul, oricât de sălbatic ar fi fost el şi reintră în navă.
- Cum? Te-ai întors deja? o întâmpină Als.
- Da. Ţi-era dor de mine?
- Nu, deloc. M-aş fi bucurat să scap definitiv de tine, eşti o pacoste! Cum de nu te-a inclus nici un dinozaur în meniul său?
- Ca să vezi... Cum de-au neglijat oare? rosti ea.
- Fraierii! Habar n-au ce-au pierdut, comentă Als, în glumă, apoi redeveni serios şi întrebă: Ce-ai văzut?
- Nimic. Nimic deosebit… Iarbă, pădure, munţi, parcă un lac pe undeva, în depărtare şi cam atât. Relief…
- Cum atât?! Relief?! Şi dinozaurii? Ce-au păţit? N-ai spus tu că ne aflăm în Cretacic?
- Ba da, evident. Chiar în Cretacic ne şi aflăm, fără îndoială! Cretacicul Superior, întări Rena.
- Păi şi atunci?! Ce, a căzut deja meteoritul?
- Fi-ţi-ar meteoritul să-ţi fie! Ce tot îi dai zor cu un meteorit?
- Eh, ţi-am mai spus… Dacă asta am reţinut… Ce altceva ar fi putut înlătura definitiv giganţii ăştia de pe Pământ? justifică Als.
- Ce altceva?! Şi eu ţi-am mai spus că nu s-a aflat nimic sigur. Chestia cu meteoritul e doar o teorie, o presupunere, încă neadeverită.
- Păi, se găsise craterul de impact şi stratul de iridiu ce delimita Cretacicul de restul suprafeţei terestre, adică „graniţa KT”, îşi susţinu Als teoria.
- Ha… pufni Rena, sceptică. Asta nu putea dovedi nimic concret.
- Poate o să aflăm noi ce a condus la dispariţia dinozaurilor şi o să aflăm sigur, presupuse Als. Vom confirma sau infirma teoria.
- Nu se ştie, îl combătu Rena. Ţi-am mai spus că s-ar putea să nu ne aflăm chiar la sfârşitul Cretacicului Superior, pentru a asista la fenomenul ce a condus la extincţia dinozaurilor. Şi în plus, n-am de gând să rămânem prea mult pe aici.
- De ce? Nu te mai pasionează paleontologia?
- Ba da, însă paleontologia presupune studierea şi descoperirea fosilelor acestor creaturi, în perfectă siguranţă, în laborator sau pe teren, nu în compania dinozaurilor vii.
- Dar tu ai unica ocazie de a studia în direct; cine mai e ca tine? o provocă Als.
- Ştii ce? Hai să abandonăm acest gen de discuţii; spune-mi mai bine cum stai cu calculele?
- Cu calculele? Evident, sunt doar în stadiu de început, dar totul arată destul de promiţător. Poate că în curând voi reuşi ceea ce mi-ai propus.
- Nu poate, ci sigur. Străduieşte-te mai mult! zise Rena.
- Dacă mă rogi tu…
- Să te rog?! Nu exagera!
- Fie, de acord, am să mă ocup oricum de calcule, pentru că nici eu nu vreau să rămânem aici pentru totdeauna; nu-i o perspectivă prea plăcută. Dar deocamdată, ce se aude cu cina din seara asta; sărim din nou şi peste ea?
- Iarăşi ţi-e foame? Tu numai la mâncare te gândeşti?
- Păi, ce să fac?! Nu-s eu de vină; stomacul cere. S-a obişnuit să i se ofere mai mult…
- Va trebui să-l dezobişnuieşti.
- Ah, mai dificil… De altfel, dacă nu sunt sătul, nu dau randament; poate greşesc calculele, ceea ce n-ar fi de dorit. Vrei să ajungem iar altundeva? Într-o altă lume? Într-un alt univers paralel?
- Ufff… murmură Rena. Nu-ţi face griji, nu vom sări peste cina din seara asta, însă va trebui să te înveţi cu mai puţin.
- Mda… bombăni Als nemulţumit. În ritmul ăsta, în curând am să arăt ca o fosilă, dar una vie.
- Nu te mai plânge! Conformează-te situaţiei! Şi eu înfrunt aceleaşi neajunsuri ca şi tine, dar nu fac atâta caz.
- Păi, tu, probabil eşti obişnuită, doar te preocupa mereu menţinerea siluetei.
- Aşa aveai impresia? Greşit, amice! îl contrazise Rena. Dar acum n-am încotro…
- Hm, n-ai… Bine, lasă; hai să mâncăm totuşi ceva! zise Als, simţindu-se flămând.
- Desigur, îl aprobă Rena, deşi ei nu-i era foarte foame. Syrinx ne va aduce ceva.
Robotul porni grabnic spre bucătărie, iar „ceva”-ul adus de el de abia dacă-i ajungea lui Als pe o măsea. Nu se putea sătura doar cu atât; nu era nici pe sfertul unei porţii cu care era obişnuit. Privind spre tava sărăcăcioasă, mai mult goală, Als comentă:
- E clar că iar am să dorm cu stomacul gol şi voi visa că mă înfrupt din toate bunătăţile posibile.
- Eşti liber să visezi ce vrei, dar la ora actuală, din asta e compusă cina noastră.
- La ora actuală simt că aş concura cu toţi dinozaurii din lumea asta pentru o masă îmbelşugată ca a lor.
- Te încumeţi să ieşim?
- Ah, nu, încă nu, bătu Als în retragere.
- Atunci rabdă. Şi mănâncă doar ceea ce ai, îl sfătui Rena.