agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2019-08-19 | |
Capitolul 12.
O altă zi pentru tânărul profesor universitar Dan Ullmann, una în care avea să-i transmită noului său prieten, decanul Sergiu, răspunsul primit de la fiica sa, Amelia, răspuns legat de călătoria în ţările nordice, la anunţatul simpozion ştiinţific. Iar după cursurile pe care le avusese în această zi, Dan se îndreptă spre cabinetul decanului. În drum, fu oprit de unul dintre studenţi. - Domnule profesor… - Da, Vali… Ce-i? - Aş vrea să vă vorbesc… - De ce nu mi-ai vorbit azi, la cursuri? - Nu, nu aşa; în particular, preciză băiatul. - În particular?! Nu acum, Vali! Sunt ocupat, refuză profesorul, îngândurat. - Nu m-aţi întrebat despre ce vreau să vă vorbesc. - Într-adevăr, nu te-am întrebat… nu părea Dan interesat să afle ce ar putea dori Vali de la el, presupunând că ar fi posibil ca tânărul să-l întrebe despre fiica lui, Amelia, iar Dan nu avea de gând să-i ofere detalii despre adorata lui fiică. - E vorba despre un proiect, presupun, interesant, spuse însă studentul. - Un proiect?! tresări profesorul. - Da. Vă pot arăta… se entuziasmă studentul. - După cum am spus, nu acum, Vali, repetă Dan refuzul. Serios, chiar sunt ocupat. Dar dacă e atât de important pentru tine, vorbim mâine, de dimineaţă. Voi veni mai devreme cu o oră la Universitate, special pentru tine. E bine aşa? - Desigur, domnule profesor. E perfect, aprobă băiatul. - Atunci, aşa rămâne, Vali. Să ai proiectul la tine, să mi-l arăţi! - Negreşit, surâse tânărul, apoi se îndepărtă. - Bine, Vali. Mai vorbim, îi întoarse Dan zâmbetul, cu amabilitate. - Pe mâine, domnule profesor. La revedere! - La revedere, Vali, murmură Dan, apoi îşi continuă drumul spre cabinetul decanului. Îngândurat, nu se grăbea deloc, deşi nu cu mult timp înainte era nerăbdător să ajungă în cabinetul lui Sergiu; acum parcă regreta că refuzase să vadă despre ce era vorba în proiectul studentului său, Valentin Rudelly, un tânăr serios, talentat, inteligent; poate chiar era vorba despre ceva interesant. Ar fi făcut cale-ntoarsă, spre Vali, dar, de obicei, nu proceda astfel. Prin urmare, nu-i rămânea decât să aştepte până dimineaţă. Tot gândindu-se, nici nu-şi dădu seama când intrase în cabinetul decanului Norega. Îl trezi doar glasul degajat, al lui Sergiu: - Ce faci, Dane? Vezi, că te-ai împiedicat şi era cât pe ce să-mi dărâmi biroul! Distratule! Ce-ai; eşti îndrăgostit? - Scuze… bombăni profesorul Ullmann, încă neatent, fără a lua seama la ultimele cuvinte ale decanului; se strădui să-şi revină: Venisem să discut cu tine, despre simpozionul ştiinţific, dar un student m-a oprit pe drum, să-mi vorbească despre un proiect şi din cauza asta eram îngândurat. - Ei, despre ce proiect? păru şi Sergiu interesat de subiect. - Tocmai asta e; nu ştiu. I-am zis că n-am timp acum, să aflu despre ce-ar fi vorba; am amânat pe dimineaţă. - Dane, Dane… Nu-ţi neglija niciodată studenţii! Când au idei, e bine să-i asculţi, să-i ajuţi; e datoria noastră să promovăm tinerii inteligenţi, să-i ajutăm, să le insuflăm încredere în forţele proprii. - Ştiu asta, dar… O să văd de dimineaţă proiectul lui. Va fi mai bine, voi avea şi mintea mai limpede. Acum eram preocupat de ceea ce aveam să-ţi comunic; nu mă puteam concentra. - Înţeleg. Şi ce aveai să-mi comunici? Ai vorbit cu puştoaica ta? - Întocmai, am vorbit… Cum ţi-ai dat seama? - Hmm; de parcă ar fi fost greu… Dane, Dane… Scuze, dar în unele aspecte, prea eşti naiv; zău! - Îmi dau seama de asta, dar… - Lasă… Zi-mi ce-a decis puştoaica! - Amy e de acord. Vrea să mă însoţească, deci, clar, merg; de fapt, mergem în ţările nordice. Eu şi Amy. - Bun! Perfect! E exact ceea ce-mi doream să aud. Puştoaica asta a ta e isteaţă foc! Seamănă cu taică-său, bag de seamă. - Nu-ncerca să mă flatezi, Sergiu… - Nu-ncerc, Dane. Sincer, chiar te admir! La vârsta ta, ai şi familie, şi carieră… Nu ca alţii… - La ce te referi? - Eh, la ce?! N-ai băgat de seamă? Eu sunt cu câţiva ani mai mare decât tine şi-s încă singur; holtei… Poate aşa o să rămân, tot restul vieţii. N-au curaj tipele să se lipească de unul ca mine… Fug înspăimântate, când mă văd! - Nu cred, se împotrivi Dan. - Mda, tu nu crezi, însă ele… Norocosule! Totuşi, când îmi faci cunoştinţă cu comoara ta? - Hmm…?! tresări Dan; tot astfel spusese şi Vali, cu câteva zile în urmă, referindu-se la Amelia. - Puştoaica, Dane; fiica ta, Amy, preciză Sergiu. - Îmi dădeam seama că despre ea vorbeai. Păi… Scuze, dar nu chiar acum. Adică, ea termină 8 clase şi se apropie examenul… Are de învăţat! - Aaa; tăticul perfect… Îşi protejează odrasla de factorii externi, care ar putea-o “perturba” de la învăţătură… - E normal, presupun… - Da, normal, aprobă Sergiu, încă zâmbind. - Păi, o s-o cunoşti după ce intră la liceu. - Adică, tocmai la toamnă? - Nu, Sergiu. Acum, vara, dar după examen. - Bine. De abia aştept! Presupun că mă va impresiona; în mod plăcut, evident! Mai ales dacă seamănă cu tatăl ei. - La ce te referi?! se încruntă, nemulţumit, profesorul. - La inteligenţă, Dane… Tu ce credeai?! - Aaa… Bine. - Lasă asta! Acum, că mi-ai dat vestea şi ştiu sigur că vei merge în nord, o să te înscriu în program; pe tine şi pe puştoaica ta. Să nu mă încurci! Nu te poţi retrage, odată ce te înscriu; ne-am înţeles? - Sigur. Sunt serios! Nu dau înapoi! - Bine. Tu, nu; dar puştoaica ta?! - Amy?! De ce s-ar răzgândi ea? - Măi, Dane… Sincer, habar n-am ce-or gândi adolescenţii ăştia răsfăţaţi, din ziua de azi. - Nu. Nu se va răzgândi, nici ea. Era încântată, după ce-a aflat… N-a ieşit niciodată din ţară, până acum. La fel ca mine. - Păi, sigur; aşchia nu sare departe de trunchi. - Ce vrei să spui?! - Nimic rău, Dane! Prea eşti suspicios, zău aşa! - Scuze… murmură profesorul. - Haide, mergem?! Eu nu mai am nimic de făcut acum. - Sigur, putem pleca, din nou împreună. Şi eu mi-am terminat programul, pe ziua de azi. Dar să nu mai întârziem mult. Amy mi-a reproşat că am ajuns târziu ieri… - Ca să vezi…Te trage la răspundere? - Nu chiar. Dar vrea să petrec mai mult timp, cu ea; poate e normal… - Aha. Petrece-ţi timpul cu puştoaica ta, cât încă doreşte acest lucru; peste puţin, va dori să scape de tine, cât mai des posibil… - Cine, Amy?! Nu cred… - Dane, Dane… Habar n-ai cât de repede se schimbă adolescenţii ăştia… Sunt nişte ciudaţi! Stai doar să ajungă ea la liceu, că mai vorbim noi! O să-ţi creeze o groază de belele! Nimic nu va mai fi ca până acum. - Hmm; sper să n-ai dreptate, în privinţa asta! Amy nu-i aşa… - Bine. Sper şi eu, acelaşi lucru. Hai! încheie decanul discuţia, îndreptându-se spre ieşire. Părăsiră împreună cabinetul decanului Norega, ca doi buni prieteni ce deveniseră, în ultimul timp, de când Sergiu îi dăduse vestea legată de posibila plecare în nordul continentului… |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate