Capitolul 13.


Şi vrând-nevrând, la invitaţia decanului, Dan servi masa de seară împreună cu acesta, la un restaurant din oraş. Lipsit de orice griji, decanul Norega era foarte degajat; îi povesti noului său prieten câte-n lună şi în stele… Nici nu remarcă faptul că Dan îşi verifica, îngrijorat, destul de des, ceasul (sau doar se prefăcea că n-ar fi observat acest amănunt)… Profesorului Ullmann nu-i plăcea să întârzie de acasă, dar nici să-i spună lui Sergiu că ar fi cazul să plece, nu îndrăznea. Totuşi, într-un târziu, Sergiu întrebă:
- Ce faci, măi, Dane?! Mă laşi să turui aici, ca o moară stricată şi tu nu zici nimic? Măcar ai auzit ce-ţi spuneam?
- Păi… murmură profesorul, privind din nou spre ceas.
- Şi te tot uiţi la ceasul ăla afurisit, din cinci în cinci minute… Credeai că n-am băgat de seamă?
- Ah, e târziu… justifică Dan.
- Aşa; şi? Te ceartă puştoaica, dacă ajungi târziu acasă? Deci, chiar te trage la răspundere!?
- Nu chiar, dar… Eu… Nu-mi place să lipsesc de acasă atâta, s-o las singură. Trebuie să fiu cu ea.
- Înţeleg. Vrei să plecăm?
- Păi… Ştiu şi eu?!
- Da’ cin’ ai vrea să ştie, Dane? Să-ntrebăm chelneru’? surâse Sergiu.
- Nu, bineînţeles. Dar, Amy…
- Spune-i că te-am reţinut eu, ceea ce e adevărat… Vezi, eu sunt capul răutăţilor, de fiecare dată!
- Da, tu…
- Nu-ţi cerusem confirmare… surâse decanul, însă Dan îl privi nedumerit, neînţelegând dacă glumea sau îi reproşase ceva.
Sergiu plăti consumaţia, apoi se ridică, pentru a pleca spre casă. Dan se ridică şi el; amândoi părăsiră localul. Maşina îi aştepta. Ca un bun şofer, Dan nu consumase băuturi alcoolice; doar apă plată. Opri în dreptul locuinţei decanului, unde se despărţi de prietenul său, apoi cotinuă drumul spre apartamentul său. Nerăbdătoare, Amy îşi aştepta tatăl. De cum deschise uşa apartamentului, adolescenta îi sări în braţe:
- Tati…
- Bună seara, scumpo, îi răspunse Dan, îmbrăţişând-o ocrotitor.
- Nu-mi spune unde ai întârziat; sunt sigură că voi ghici. Sergiu ăla, nu-i aşa? îi reproşă Amy, după ce se retrase din braţele tatălui ei.
- Cam aşa, aprobă scurt Dan.
- Ţi-am zis eu că e un nesuferit!
- Poftim?! se miră tatăl ei. Amy, te rog…
- Hmm; nu-l suport! De ce-ai acceptat să-ţi fie prieten?
- Amelia! ridică uşor tonul Dan.
- Ce-i, tati?!
- Ai grijă cum vorbeşti, domnişoară! o atenţionă tatăl ei.
- Dar n-am spus nimic rău, se apără ea.
- Discuţia asta e încheiată. Te rog să n-o redeschizi!
- Păi, te reţine în fiecare seară…
- Am zis să n-o redeschizi, îi aminti Dan, apoi adăugă, mai mult ca pentru sine: Am dreptul la un prieten; nu pot fi mereu singuratic. Iar Sergiu pare un om bun.
- Până la proba contrară, tati. Şi nici n-am zis că n-ai avea dreptul la prieteni.
- Gata, scumpo! Să ne vedem de ale noastre! Ce mai e nou?
- Nimic. Mi-am terminat temele şi te aşteptam… Ce altceva ai vrea?
- Vreau doar să ne înţelegem, la fel ca-ntotdeauna.
- Evident că ne înţelegem, tati! Nu se va schimba nimic între noi, niciodată!
- Aşa să fie, scumpo! zâmbi Dan, îngândurat; spera ca puştoaica lui să aibă dreptate, în acest sens.
Astfel se sfârşi încă o zi din viaţa agitată (deşi în ultimul timp, oarecum liniştită) a tânărului Dan Mihail Ullmann…