Capitolul 52.



Ziua 24. Als se trezi primul, destul de devreme. Pe puntea principală – Syrinx, activ, neobosit. Als privi spre exterior, iar lumina blajină a soarelui îi dădu de înţeles că norii se risipiseră şi ploaia încetase. De altfel, nu se mai zăreau fulgere şi nu se mai auzeau tunete, dar nici urletele dinozaurilor, semn că umezeala îi reţinea în adăposturi; nu ieşiseră, nici carnivorele la vânătoare, nici erbivorele la păscut. Rena ajunse pe puntea principală o jumătate de oră mai târziu.
- Bună dimineaţa, şefa, surâse colegul ei.
- Salut, Als, îi răspunse ea, privindu-l fugitiv.
El se apropie, o îmbrăţişă şi o sărută, apoi îi şopti:
- Incredibil... Deşi n-au trecut decât vreo câteva ore de aseară, de când nu te-am văzut, mi-era deja tare dor de tine! Nu mai puteam dormi... Ce s-a întâmplat cu noi?
- O clipă, auzindu-te spunându-mi „şefa”, credeam că totul a redevenit ca înainte, rosti ea.
- Nu s-ar mai putea... Uite, pentru asemenea clipe, chiar că aş accepta să rămânem veşnic aici, printre dinozauri, să trăim printre ei; ne-am adapta acestui stil de trai... N-aş vrea ca, întorcându-ne, s-o luăm de la început.
- Nu putem rămâne aici, zise ea.
- Ştiu... Şi totuşi, oare de ce până acum, în toţi aceşti ani, am manifestat doar ostilitate unul faţă de altul? Puteam petrece momente frumoase, de neuitat.
- Nu ştiu, probabil devenise obişnuinţă; zău că mi-e greu să mă adaptez la noua situaţie.
- Şi mie, dar parcă e mult mai plăcut astfel, spuse el şi o sărută din nou, cu tandreţe.
- Ah, Als... murmură ea şi prin gesturi delicate, se îndepărtă uşor de lângă el.
- Dacă a sosit cumva prietena ta, cred că ar trebui să ieşim, să-i spunem...
- Nu ţi-ai schimbat decizia?
- Nu. Crezi că ar trebui?
- Nu! Cum să cred aşa ceva? zise ea, mirându-se, apoi privi spre exterior; nici urmă de Tyranna. N-a sosit încă, îi comunică lui Als.
- În cazul ăsta, putem servi împreună micul-dejun. După aceea, mai vedem noi. Syrinx, te rog...
Robotul înţelese şi aşeză pe masă micul-dejun pentru cei doi, pe care-l pregătise din timp. Un mic-dejun bogat şi gustos, care nu putea decât să le sporească starea de bună-dispoziţie. După ce sfârşiră micul dejun, Rena se ridică şi privi în afară. Zise:
- A sosit.
- Hai! Să n-o lăsăm să aştepte prea mult, rosti Als şi se ridică şi el.
- Syrinx, să dezactivezi scutul, să intre Tyranna în perimetrul de protecţie, i se adresă Rena robotului.
- De ce? se miră Als. Afară nu mai plouă.
- Poate, dar e încă prea multă umezeală, justifică ea.
- Ai dreptate... o aprobă Als, apoi amândoi se îndreptară spre trapa navei, care se deschise la apropierea lor.
Trecură dincolo de ea şi o găsiră pe Tyranna în perimetrul de protecţie. Scutul era deja reactivat. Rena nu uitase sistemul de comunicare, constituit din micuţul aparat realizat de ea şi lap topul.
- Bună dimineaţa, Tyranna, îi ură Rena, apoi şi Als.
„Bună dimineaţa.” fu răspunsul de pe lap top.
- Als, ar fi mai bine să-i vorbim, propuse Rena.
- Bineînţeles, o aprobă el.
- Ce bine că nu mai plouă... rosti Rena.
„V-aţi decis?” apăru însă pe lap top întrebarea Tyrannei.
- Da, răspunse Als. Adică, m-am decis şi eu. Iar decizia mea coincide cu a colegei mele. Deci, în cele din urmă, sunt de acord cu toate cerinţele tale, adică dinozaurii îşi vor putea continua liniştiţi traiul şi evoluţia aici, în această lume. Asta e...
Rena urmări cu atenţie reacţia Tyrannei la aflarea acestei veşti, dar nu zări nimic pe chipul dinozaurului; probabil nu se putea manifesta. Totuşi, citi răspunsul ei:
„Ah... Ce bine! Sunt surprinsă... Nu mă aşteptam. Credeam că vei respinge în continuare ideea.”
- Cum? Nu te bucuri? se miră Rena.
„Ba da, evident! Dar cum ai vrea să-mi exprim bucuria? Nu mă pot manifesta; n-am posibilităţi...”
- Aha, pricep... murmură Rena, privind spre colegul ei.
- Păi, i-am comunicat Tyrannei decizia noastră, deci, cam asta e... Ne putem retrage! Sau, cel puţin eu mă voi retrage în navă.
- Nu mai rămâi? întrebă Rena.
- N-ar avea rost, justifică Als.
„Dat fiind că a ieşit soarele, ne-am putea plimba toţi trei puţin, prin împrejurimi.” citiră amândoi propunerea Tyrannei.
- Nu, mulţumim, refuză Als, justificând: E încă prea multă umezeală.
„Stând în spatele meu, umezeala nu v-ar afecta deloc, pe nici unul.” apăru răspunsul Tyrannei.
- Ăăă... În cazul ăsta, totuşi, mai pe seară; acum nu prea avem chef de plimbări, amână Als momentul. Sau poate mâine.
„E bine şi diseară. Sau chiar şi mâine.” aprobă Tyranna termenul, adăugând o întrebare, fără legătură cu plimbarea propusă: „Când veţi pleca spre lumea voastră?”
- Nu ne-am hotărât încă; probabil peste vreo câteva zile, cel mult o săptămână, zise Als. E prea târziu?
„Nu; e bine.” citiră amândoi răspunsul Tyrannei.
- Când va avea loc coliziunea? întrebă Als.
„Nu peste foarte mult timp, dar nici chiar aşa de curând. Cam peste o lună, două, deci vreo câteva zile sau o săptămână nu ridică probleme.”
- Presupun că ai putea interveni şi opri coliziunea. De ce nu procedezi astfel? se interesă Als.
„Nu-mi este permis să mă amestec, mai ales că acest eveniment nu va influenţa foarte mult evoluţia ulterioară a dinozaurilor.”
- Dar te-ai implicat deja, cerându-ne nouă să acordăm această şansă dinozaurilor, replică Als.
„Asta-i cu totul altceva. Nu intervin să opresc o acţiune a naturii, ci una umană, deci tot un fel de amestec.”
- Aha... murmură Als, apoi privi spre colega lui. Mai rămâi, Rena?
- Da, puţin... răspunse ea.
- Eu nu mai stau. Te aştept în navă, zise el şi urcă treptele spre puntea principală.
Jos, în interiorul perimetrului de siguranţă, se afla un „cuplu” straniu: Rena şi prietena ei, Tyranna.
„Cum ai reuşit să-l convingi să fie de acord?” citi Rena întrebarea de pe display.
„Nu l-am convins deloc; a luat singur această decizie.” gândi Rena răspunsul.
„Ciudat! N-aş fi crezut că va fi de acord...”
„Totuşi, nu înţeleg... Nu te bucuri?” se miră Rena.
„Ba da, bineînţeles; cum altfel?! Dar, repet, nu mă pot manifesta...”
„Hmm... Încerc să înţeleg; să nu te superi dacă voi susţine că nu reuşesc.”
„Nu mă supăr deloc. I-ai spus că datorită acestei decizii, va trebui să distrugeţi toate dovezile trecerii voastre prin această lume, iar voi veţi uita detaliile, nu vă veţi aminti?”
„Normal, i-am spus. A fost partea cea mai grea; era cât pe ce să renunţe, să-şi schimbe decizia...”
„Ce l-a determinat să n-o schimbe totuşi?”
„Nu ştiu, nu-mi dau seama. Dar mie-mi pare bine că decizia lui este favorabilă continuării existenţei dinozaurilor în această lume.”
„Evident; şi mie.”
„Când va sosi asteroidul?”
„Nu chiar acum. Cam peste o lună, două; în orice caz, destul de curând...”
„Da, destul... Va produce distrugeri mari?”
„Se înţelege... Impactul va fi violent şi va influenţa mult mediul; urmările vor fi pe termen lung. Vor muri foarte mulţi dinozauri, dar nu toţi. Coliziunea nu va conduce la extincţia lor, la dispariţia lor totală de pe suprafaţa Pământului. Când totul se va linişti, cei rămaşi îşi vor reveni treptat-treptat şi-şi vor relua traiul, vor continua să existe, să evolueze...”
„Într-adevăr, ciudat... Întotdeauna mă întrebam ce-o fi condus la extincţia acestor creaturi, după zeci de milioane de existenţă, de supremaţie, după o întreagă eră geologică de prosperitate... E ciudat să aflu că de fapt, noi, oamenii, am fi răspunzători de această turnură.”
„Ciudat sau nu, asta-i situaţia...” replică Tyranna.
„Bine; în cazul ăsta, am să mă retrag în navă. Ne mai vedem, probabil mâine, nu în seara asta.”
„De acord. Pe mâine.” fu răspunsul Tyrannei.
Rena reveni la bordul navei, Als întâmpinând-o cu un sărut, iar Tyranna părăsi în acel moment perimetrul de protecţie din jurul navei, îndreptându-se spre adăpostul ei.
Spre seară, când nu se întunecase încă, Rena mai ieşi puţin, singură, să cerceteze împrejurimile cu binoclul. Printre ferigile înalte, încă umede, îl regăsi pe Chance, Corythosaurul invulnerabil. Mânaţi de foame, reveniseră şi alţi dinozauri erbivori, de diferite specii, reluându-şi activitatea. Rena îi admiră tăcută, gândindu-se ce se va întâmpla peste o lună sau două, când va sosi meteoritul; probabil nu va fi foarte plăcut pentru aceste creaturi, dat fiind că şi vegetaţia va avea de suferit de pe urma impactului, iar lucrurile vor reveni cu greu la normal.
După o oră, două, de admirat dinozaurii cu binoclul, din perimetrul de siguranţă, Rena se întoarse în navă, iar după cină se retrase în cabina ei, la fel ca şi Als, în cabina lui.