agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 621 .



Proxima - Partea întâi: „O misiune specială”
proză [ Ştiinţifico-Fantastică ]
- roman -
Colecţia: science fiction

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Sagittarius ]

2019-09-16  |     | 



*75. Obiecte personale...

Marţi, 26 iunie 2085, ziua dinaintea lansării navei „Pacifis” în misiunea spaţială spre planeta Proxima, ziua în care va fi pornită numărătoarea inversă. Aceasta va începe la ora 12.00, cu cifra 93600, echivalentul în secunde a 26 de ore şi se va încheia ziua următoare, la ora 14.00, cu cifra 0, când se va declanşa lansarea, iar „Pacifis”, avându-i la bord pe cei şapte tineri, va porni în inedita aventură spaţială. Deocamdată însă, de abia se mijea de ziuă; o zi frumoasă şi călduroasă de vară, cu cer senin, deci, din punct de vedere meteorologic, o zi plăcută, liniştită, tocmai potrivită pentru acea perioadă a anului.
Cei şapte tineri erau, evident, agitaţi, emoţionaţi, nu atât din cauza prezenţei preşedintelui ţării (cu dânsul deja începuseră să se obişnuiască, deşi nu foarte mult), cât din cauza apropierii momentului culminant, cel al plecării pentru următorii ani...
Dormiseră oare în acea noapte?! Poate, însă nu prea mult, nici unul dintre ei. Cu toate astea, nu se simţeau obosiţi, neodihniţi, ci... altfel; straniu, dar altfel. Nu întârziară însă de la bordul navei; ajunseră cu toţii înainte de ora 08.00. Ca de obicei, profesorul Eugen Manea şi directorul Institutului, neobosiţi, erau deja pe puntea principală, aşteptându-i.
- A mai sosit domnul preşedinte aseară, domnule director? se interesă tânărul informatician Mihai.
- Da, aproape de miezul nopţii, rosti directorul.
- Şi acum?! murmură întrebător fostul campion la lupte.
- Nici o grijă, o să apară pe aici, cât de curând, zise Traian Simionescu.
- La fel şi părinţii noştri, îl completă acelaşi Mihai.
- Dânşii pot veni oricând, îi asigură directorul, cercetându-i cu atenţie pe cei şapte tineri; observă că toţi aveau chipurile obosite. Măi, voi v-aţi odihnit bine în noaptea asta?
- Da... afirmă timid, în şoaptă, lunganul.
- Nu foarte bine, domnule director, recunoscu Stela.
- Nici prea mult, adăugă blondina.
- Dar ne simţim bine, spuse doctoriţa, adăugând: Şi vom avea timp să recuperăm aceste ore de nesomn.
- Nu-mi convine ceea ce aud, dar să zicem că am să trec cu vederea, decise directorul. N-ar trebui să vă obosiţi...
- Dom’ director, veniţi puţin! i se adresă tânărul comandant.
- Ce este, Luci? se înfăţişă dânsul de îndată.
- Pot să vă întreb ceva? Ceva personal? zise favoritul.
- Oricând, orice, îl asigură directorul.
- Ştiţi, bunicii mei sunt la mine; adică acasă...
- Ştiu, Luci; i-am văzut, îl întrerupse dânsul.
- Aşa-i, i-aţi văzut, îşi aminti băiatul. Încă mai sunt şi acum, tot la mine acasă.
- Şi care-i problema? nu pricepu directorul.
- N-ar fi nici una, dom’ director, însă... Ei doresc să vină în vizită aici, astăzi, la bordul navei, iar eu le-am pus că e posibil. Dumneavoastră ce credeţi; se poate?!
- Bunicii tăi, să vină aici?! repetă directorul întrebător, în minte revenindu-i câteva secvenţe din trecut, când doamna Dana Dragomir, mama Dianei, refuzase categoric ca dânsul să-i devină ginere, în favoarea blondului Enka; după câteva clipe de tăcere, zise: Desigur, Luci, pot veni; nu-i nici o problemă...
- Vă mulţumesc, dom’ director, zâmbi Lucian recunoscător. Se vor bucura; mai ales că i-am asigurat că pot veni şi ei, că nu veţi avea nimic împotrivă.
- De ce-aş avea ceva împotrivă, Luci?! replică directorul, încă îngândurat.
- E ora 08.00, Traian, anunţă profesorul Eugen Manea, apoi se adresă către toţi elevii săi: La 12.00, astăzi, ştiţi, începe numărătoarea inversă.
- Ştim... aprobară cei şapte tineri; ştiau, într-adevăr, doar era unul dintre motivele din a cărui cauză nu putuseră să închidă ochii în acea noapte.
- Eu trebuie să plec, să mă ocup de domnul preşedinte, aşa că vă las cu Eugen, îi anunţă directorul. Mă voi întoarce, probabil împreună cu dânsul. Până atunci aveţi grijă ce faceţi; să puneţi totul în ordine.
- Dom’ director... se grăbi Alex să-l ajungă, înainte ca dânsul să fi ieşit din navă.
- Da, Alex; spune!
- Ştiţi ce-am vorbit aseară... Cum rămâne cu „Ucigaşa”?
- Ţi-am spus că poţi fi liniştit; se rezolvă. Am aranjat deja, îl asigură directorul.
- Ah, deja?! se miră Alex, chipul înseninându-i-se. Şi aş putea merge să discut puţin cu foştii mei colegi?
- Când vei fi mai liber şi-ţi va da Eugen voie, da; până atunci, rămâi aici, nu pleci nicăieri!
- Desigur, dom’ director. Dar domnişoara Neţoiu ar putea veni, să-i prezint pe cei cu care va studia?
- Domnişoara Neţoiu poate veni oricând, Alex, dar tu nu poţi pleca de aici decât la câteva ore după ce va fi declanşată numărătoarea inversă. Ne-am înţeles?
- Da, dom’ director, rosti Alex.
- Până atunci, lasă totul în seama mea, mai zise directorul, apoi ieşi.
Cei şapte tineri rămaseră deocamdată doar cu profesorul Manea, instructorul lor. Dânsul îi zori:
- Haideţi, haideţi, la treabă! N-avem timp de pierdut!
- Domnule profesor, a mai sosit un transport, observă Mihai.
- Haideţi afară, să vedem despre ce este vorba, decise Eugen Manea; elevii săi îl urmară, curioşi să afle ce li se mai adusese.
Două camioane mari aşteptau să fie descărcate. Şoferul unuia dintre camioane se apropie de Lucian.
- Bună ziua, domnule comandant, zise acesta. V-aş ruga să-mi semnaţi şi mie actele, care să confirme că v-am livrat marfa.
- Eu?! păru nedumerit Lucian; i se părea ciudat să audă „domnule comandant”, de parcă acel om nu i se adresase lui. Poate dom’ director, dar momentan nu-i aici; v-ar putea însă ajuta dom’ profesor.
- Nu, puteţi semna şi dumneavoastră, spuse şoferul.
- Dacă spuneţi dumneavoastră că se poate... murmură Lucian încurcat, apoi căută un pix în buzunar; nu găsi.
Văzându-l lângă el pe lungan, zise:
- Nis, dă-mi repede un pix; pe-al meu l-am uitat în navă.
Lunganul, de obicei distrat şi neglijent, nu ordonat ca „şeful”, avea mereu numeroasele buzunare pline cu de toate: pixuri, batiste mototolite, diverse acte personale (legitimaţia şi copii după aceasta, cărţi de vizită, invitaţii, buletinul de identitate, permisul de conducere, etc), plus o grămadă de dulciuri, nelipsite; lunganul avea întotdeauna grijă să se aprovioneze periodic, înainte de a i se epuiza stocul. Serviabil, geograful duse mâna spre unul dintre buzunare; găsi pixul, dar când îl scoase, acesta era plin de ciocolată moale şi cremă aromată...
- Ţi-am zis de nu ştiu câte ori să fii mai ordonat! îi atrase Lucian atenţia, încruntându-se.
- Scuze, şefu’; s-a topit, din cauza căldurii, justifică lunganul, iar cu mâna cealaltă căută o batistă.
O găsi; era, evident, mototolită, în plus, plină de bombonele în ambalaje multicolore, care se împrăştiară pe jos. Lunganul şterse pixul şi i-l înmână colegului său, apoi se şterse pe mâna murdară de ciocolata topită. Mototoli batista, care acum era şi murdară şi o vârî nepăsător la loc, în buzunar, după care se aplecă să-şi strângă bomboanele de pe jos. Lucian luase pixul, încă lipicios şi privi dezaprobator spre colegul său cel înalt:
- De ce nu-ţi pui prin buzunarele alea şi vreun pahar de ciocolată fierbinte; poate te vei învăţa minte, când s-o vărsa pe tine sau îţi vei vârî din greşeală degetele în ea...
- Aş, şefu’... Nici chiar aşa, murmură Nis, încă strângând bomboanele de pe jos.
- Mai renunţă odată la dulciurile astea! îl sfătui Lucian.
- Nici o şansă, şefu’... zise Nistor, punând bomboanele la loc, în buzunar.
- Hmm... Uneori mă întreb ce-o fi în capul tău, cu excepţia dulciurilor?
- Ce să fie, şefu’? Geogra’, poate...
- Mda, probabil... Unde-o mai avea loc, sărmana? zise Lucian, renunţând la a-l „mustrului” pe geograf; era clar că nu va reuşi vreodată să renunţe la dulciurile lui.
Era cazul să semneze actele şoferului, care asistase amuzat la această scenă. Încercă să utilizeze pixul, dar înainte de pasta albastră a acestuia, pe foaie apărură câteva litere maronii, dulci...
- Grozav! murmură Lucian nemulţumit, ca pentru sine, adăugând şoptit: Acum am început să scriu şi cu ciocolată... Mă scuzaţi, vă rog, domnule.
- Nu-i nici o problemă... nu-şi putu reţine un zâmbet larg şoferul; adăugă, fără răutate: Acte dulci; sunteţi amuzanţi...
- Îmi închipui, surâse şi Lucian ștrengărește, a nevinovăţie.
Între timp, câteva colete fuseseră deja descărcate; aşteptau să fie urcate la bordul navei albastre. Mihai recunoscu unele dintre pachete.
- Lucrurile noastre personale, aduse direct de acasă, zise fostul campion mondial, recunoscându-le pe ale sale.
- Lucrurile voastre personale de acasă?! se miră Eugen Manea, privind cu nedumerire cele două Tir-uri ce aşteptau să fie descărcate. Eu v-am spus să luaţi doar vreo câteva mai importante, să fie strictul necesar şi voi ce-mi faceţi? Reuşiţi să umpleţi două camioane mari?
- Suntem şapte, dom’ profesor; s-au strâns lucruşoarele, justifică lunganul.
- Las’ că vedem noi imediat ce rămâne aici şi ce nu. O mare parte dintre lucruşoarele astea ale voastre se vor întoarce acasă la voi şi vor rămâne acolo! îi avertiză cu seriozitate Eugen Manea, în timp ce semna actele celuilalt şofer; aceştia îşi făcuseră doar datoria: aduseseră ceea ce li se spusese.
- Toate ne sunt necesare, dom’ profesor, aşa că toate rămân aici, protestă Alex. Doar avem destul spaţiu de depozitare.
- Asta nu înseamnă să-l umpleţi cu fel şi fel de nimicuri, să supraîncărcaţi nava cu tot felul de prostioare.
- Nu sunt „prostioare”, nici nimicuri; sau, cel puţin, pentru noi sunt importante, li se alătură şi Lucian colegilor săi, încercând să-l îmbuneze pe instructor. Foarte importante!
- Or fi, nu zic; hai să vedem, îi îndemnă Eugen Manea. De fapt, parcă aţi mai adus voi zilele astea de acasă unele asemenea „lucruşoare”, destul de multicele, îşi aminti dânsul.
- Da, dom’ profesor, le-am adus pe cele cu care ne-am „împodobit” rezervele, explică Lucian. Vom mai alege noi câteva şi dintre acestea, sosite acum. De altfel, dom’ director ne-a asigurat că putem lua orice şi că nu vom fi deloc verificaţi, de nimeni.
- Hmm... Aşa a zis Traian? Probabil că a zis el, dar nu şi eu, murmură dezaprobator Eugen Manea, apropiindu-se de câteva dintre colete. Astea ale cui sunt?
- Ale mele, dom’ profesor, se prezentă lunganul, indicându-i domnului Manea numele înscris pe pachete, Harris Nistor.
Eugen Manea ridică una dintre cutii, pare-se, de lemn, frumos împachetată; nu era prea mare, însă foarte grea, aşa că o lăsă repede jos.
- Mă, dar tu ce-ai pus aici, în cutia asta, de-i aşa de grea, că doar n-or fi pietre în ea? rosti nedumerit domnul Manea.
- Ah, păi... începu încurcat geograful cel înalt, dar nu-şi continuă ideea; chipul însă îl trăda.
- Cum?! se miră profesorul. Chiar pietre ai pus aici? Pietroaie?! bănui dânsul.
- S-ar putea... Adică, n-ar fi exclus, nu înlătură lunganul această posibilitate.
- Ce tot spui, mă? Iei pietroaie la bord? Fii serios! Altceva mai interesant nu ţi-ai găsit? Spre exemplu, vreo stâncă... se amuză Alex pe seama presupusului conţinut al pachetului geografului.
- Da’ pe tine ce te interesează, mă?! bombăni morocănos lunganul, strâmbându-se spre colegul său, geneticianul.
- Nu se poate! păru surprins profesorul. Nis, fii serios! Nu vă trebuie aşa ceva! Aşa că astea rămân aici! se referi dânsul la cele câteva pachete greoaie ale geografului, care puteau fi pline cu pietre.
- Ba nu, dom’ profesor! se opuse Nistor, apoi adăugă: Le luăm, vă rog! Ştiu eu ce fac. Vă rog, insistă lunganul. De altfel, nu sunt chiar toate simple pietre; unele dintre ele sunt minerale rare, preţioase și semipreţioase, din diferite zone ale lumii.
- Hai, dom’ profesor, lăsaţi-l, i se adresă Lucian blând domnului Manea. Lăsaţi-l să-şi ia pietrele; astea şi dulciurile. Îi aparţin.
- Treaba voastră, cedă profesorul, apoi trecu la un săculeţ măricel, frumos legat; îl ridică (acesta era uşor).
Îl desfăcu puţin, pentru a observa ce se afla în interior; privirea i se opri asupra câtorva animăluşe de pluş, pufoase şi moi, de diverse forme, culori şi dimensiuni. Scoase o maimuţică tare haioasă, îmbrăcată în uniformă militară, de general.
- Acestea sunt ale mele, se apropie blondina, zâmbind copilăreşte, cu nevinovăţie.
- Animăluţe de pluş, domnişoară? replică uimit profesorul.
- Jucărioare?! adăugă Stela surâzând.
- Nu sunt jucărioare, se împotrivi Maria. Adică, poate sunt, dar de moment ce nu ne-a fost permis să aducem animale adevărate, m-am gândit că acestea n-ar deranja pe nimeni, justifică ea.
- Posibil să nu deranjeze, replică instructorul, surprins de conţinutul acestor pachete; jucării de pluş şi pietre descoperise până acum – adică, după cum se exprimase dânsul, strictul necesar...
Nu se împotrivi ca acestea să fie transportate, după dorinţa elevilor săi, la bordul navei albastre; se îndreptă însă spre alte pachete care tocmai fuseseră coborâte dintr-unul din Tiruri. Lucian se încruntă; pachetele i se păreau cunoscute – îi aparţineau. Îl însoţi deci pe domnul Manea, spre norocul lui, doar el; ceilalţi, colegii săi, rămăseseră să se joace cu caraghioasele animale de pluş ale blondinei. Se amuzau, aruncând cu ele de la unul la altul, găsind asemănări între ele şi ei. Maria nu se supără deloc; dimpotrivă, participa şi ea la „joc”. Profesorul Eugen Manea desfăcu un pachet care părea mai uşor; ochii i se măriră de uimire.
- Ce mai sunt şi astea?! şopti dânsul, ridicând o vestuţă mică între degete.
- Dom’ profesor; sst... îi făcu discret Lucian semn, privind îngrijorat spre colegii săi; aceştia însă îşi continuau liniştiţi joaca.
- Hăinuţe pentru păpuşi, Luci?! Să vedem... replică Eugen Manea, din ce în ce mai surprins. Ale cui ar putea fi oare?!
- Vă rog, dom’ profesor, lăsaţi-le! insistă Lucian.
- Să nu-mi spui că sunt ale tale! bănui instructorul şi căută numele posesorului pe cutie; iniţialele E.L. îl lămuriră pe dată mai bine decât orice cuvinte. Ale tale, Luci?! spuse dânsul, parcă nevenindu-i să creadă că ar putea fi adevărat; puse la loc vestuţa.
- Ah, păi... începu comandantul o explicaţie pe care n-o continuă; nu ştia ce-ar putea spune (de negat, nu putea nega).
Profesorul scutură uşor din cap, a nedumerire; zise şoptit:
- Dacă tu ai hăinuţe pentru păpuşele, n-ar trebui să mă mai mire nimic; absolut nimic!
- Aşa-i, n-ar trebui, îl aprobă încurcat Lucian; bine că scăpase (nu observaseră şi colegii săi, să râdă de el).
- Eşti comandantul misiunii, Luci; ştiai?! mai spuse profesorul, apoi îşi continuă scurta „inspecţie” printre obiectele personale ale celor şapte tineri.
- Da, dom’ profesor, ştiam, aprobă Lucian, îndreptându-se spre colegii săi.
Eugen Manea îşi continuă incursiunea printre pachete; elevii săi continuau să-l surprindă. Desfăcu un alt pachet; nu părea nimic suspect, dar nici nu înţelegea ce era de fapt. Pentru a se dumiri cât de cât, încercă să găsească numele; Mihai Ristea – citi dânsul.
- Mihai, ce sunt acestea? întrebă instructorul cu voce tare, privind spre tânărul informatician.
- Dispozitive şi componente electronice minuscule, domnule, explică fostul campion mondial.
- Piese electronice?! repetă profesorul Manea. La ce-ţi trebuie? „Pacifis” este dotată cu aparatură electronică performantă de ultima oră, cu piese de schimb, cu tot ceea ce-i este necesar.
- Da, dar acestea sunt cu totul altceva, zise Mihai, tare încurcat. Îmi trebuie, domnule; îmi aparţin. Eu însumi le-am confecţionat, pe toate, cu mâna mea.
- Bine, n-am să mă împotrivesc, deci nu ţi le voi opri, cu toate că ar fi trebuit. Dar... Pot fi urcate la bordul navei, decise instructorul echipajului.
Profesorul Eugen Manea deschise altă cutie; conţinutul acesteia îl lăsă interzis; numele posesorului şi mai mult: Stancu Laura-Lia. Domnişoara consilier se şi apropie de dânsul.
- Arme, domnişoară?! întrebă scurt, dar grav, profesorul, privind spre cele câteva pistoale aşezate cu grijă; păreau vechi, nu moderne, actuale, dar erau foarte bine îngrijite, întreţinute.
- Da, domnule, aprobă Lia şoptit, temător.
- Sunt periculoase, domnişoară; vrei cumva să-ţi împuşti colegii cu ele?
- Nu, domnule, în nici un caz; nu sunt funcţionale. Adică, ar fi, dar n-au gloanţe. Sunt piese unice, din colecţia mea, explică Lia.
- Colecţionezi arme?! se miră dânsul.
- Da, domnule... Mi-am permis să iau aceste câteva exemplare mai deosebite; nu pot face rău nimănui. Dacă ar avea gloanţe, nici n-aş şti cum să le folosesc şi bineînţeles, nici dacă aş şti, nu le-aş folosi în scopul de a răni pe cineva; e doar o pasiune.
- Ciudat hobby pentru o domnişoară tânără, frumoasă şi atât de delicată ca dumneata, aprecie profesorul Manea şi închise cutia, fără a mai spune şi altceva.
Era din ce în ce mai nedumerit: Lucian, comandantul misiunii, avea hăinuţe pentru păpuşele, iar domnişoara Lia, consilierul misiunii, vreo câteva arme (pistoale) din secolele trecute. Oare la ce se mai putea aştepta din partea lui Alex şi a doctoriţei Stela; ce surprize mai aveau şi ei prin pachetele lor? Încercă să desfacă o altă cutie, de mărime mijlocie, dar nu reuşi; o răsuci pe toate părţile, dar nici gând s-o deschidă. Citi însă numele: Stela-Anca Stejăran; în curând apăru şi doctoriţa, adică posesoarea acelei cutii.
- E a dumitale, domnişoară doctor? întrebă, inutil, profesorul, doar văzuse bine numele.
- Da, este a mea, întări doctoriţa.
- De ce nu se deschide? se interesă dânsul. Nu înţeleg; de fapt, nici nu pare deloc închisă...
- Ah, n-ar trebui să încercaţi; nu cred că veţi reuşi. E totuşi foarte bine închisă, răspunse Stela. Şi chiar asta conţine...
- Adică?! păru nedumerit profesorul.
- Lacăte, încuietori, cu sau fără cifru, mai vechi şi mai noi, explică doctoriţa, adăugând: Aceasta-i pasiunea mea.
- Da?! se miră instructorul. N-am să întreb de ce-ar avea un medic o atât de stranie pasiune şi n-am să mai încerc să deschid vreunul dintre pachetele dumitale.
- Aşa ar fi mai bine, rosti doctoriţa şi se reîntoarse lângă colegii ei; aceştia încă se jucau; li se alăturase şi comandantul lor.
Profesorul Manea porni grăbit spre una dintre cutiile pe care observase numele lui Alex; spera ca măcar în pachetele geneticianului să găsească totuşi, ceva mai serios. Rămase însă doar cu speranţa, căci de îndată ce deschise la întâmplare una dintre cutiile pe care era trecut numele lui Alex, din aceasta se rostogoliră rapid, în toate direcţiile, o sumedenie de bile de sticlă, transparente, divers colorate şi de diferite dimensiuni; biluţele se răspândiră peste tot în scurt timp (nu erau deloc puţine).
- Astea ce mai sunt?! întrebă, uşor iritat, profesorul Manea.
- Bile, răspunse, nu foarte îndrăzneţ, Alex.
- La ce folosesc? fu următoarea întrebare a profesorului.
- Păi... La... Nimic, replică, foarte firesc, Alex. Sunt doar bilele din colecţia mea; biluţe colorate, de sticlă.
- Da, desigur; trebuia să ai şi tu vreo ciudăţenie, o colecţie stranie, să nu fii diferit de colegii tăi, păru nemulţumit de această constatare profesorul Manea. Şi ia mai lăsaţi joaca; n-avem timp de pierdut! Strângeţi imediat toate biluţele astea de aici!
Toţi se aplecară pentru a strânge bilele de sticlă împrăștiate peste tot; erau frumoase, colorate şi transparente.
- Dom’ profesor, vă rugăm, nu vă supăraţi pe noi, îi ceru Lucian cu glas mieros, zâmbind ştrengăreşte.
- Nu mă supăr deloc; credeam doar că sunteţi mai serioşi şi aveţi altfel de preocupări. Să fiţi mulţumiţi că nu-i aici... Traian! A venit, tresări Eugen Manea, zărindu-l pe director apropiindu-se; acesta venea, împreună cu preşedintele ţării.
De departe, Traian Simionescu nu observă ce se petrecea în preajma navei albastre; dacă ar fi observat, ar fi găsit o scuză bună şi s-ar fi îndreptat în altă parte cu şeful ţării; aşa însă, ambii veneau direct spre nava albastră. Când se aflau destul de aproape de corpul metalic al vehiculului spaţial, ca directorul să-şi poată da seama de ceea ce se întâmplase, era deja prea târziu pentru a inventa o scuză bună, cu care să-l îndepărteze pe preşedinte din acea zonă. Directorul privi năuc spre biluţele colorate înşirate pe jos.
- Ce-i aici, Eugen?! rosti Traian Simionescu uimit, cu glas tremurător.
- Ăăă... Obiecte personale ale tinerilor din echipaj, găsi Eugen Manea o explicaţie, unica explicaţie care-i trecu prin minte în acel moment; în rest, rămase mut şi înmărmurit, ca o stană de piatră, în faţa directorului şi a preşedintelui.
Toţi cei şapte tineri îşi încetaseră brusc activitatea de strângere a biluţelor de sticlă, surprinşi de apariţia neaşteptată a celor doi.
- Obiecte personale... se încruntă directorul; îl ochi rapid cu privirea pe favoritul său: Luci! răsună glasul puternic al directorului; părea nervos.
„Hopa... Am încurcat-o...” se gândi tânărul comandant, lăsând din mână biluţele colorate pe care le strânsese până în acel moment. Se prezentă timid înaintea directorului, fără a spune nimic.
- Ce se întâmplă aici?! Aştept o explicaţie, comandante! i se adresă Traian Simionescu pe un ton nu foarte aspru, dar nici prea blând.
Lucian înghiţi în sec; tot nu îndrăznea să răspundă, nici să-şi ridice privirea spre... „protectorul” său?!
- Lăsaţi-i, domnule director, nu-i certaţi! interveni în favoarea lor, de data aceea, chiar preşedintele ţării, surâzând îngăduitor. Comandante... adăugă dânsul, întinzând mâna spre Lucian.
- Domnule preşedinte... răspunse şoptit Lucian, intenţionând să dea mâna cu liderul politic al ţării.
Uitase însă că în mâna respectivă încă mai ţinea un micuţ ursuleţ de pluş, unul tare caraghios, dar frumuşel foc; realiză acest lucru cam târziu. „La naiba! Asta-mi mai lipsea...” îşi spuse în gând, pasând rapid ursuleţul lunganului, aflat în apropiere; spre norocul lui, reuşise să scape la timp de micuţul intrus de pluş, înainte de a atinge mâna preşedintelui; simţea însă că-i crapă obrajii de ruşine.
Reuşise el să scape de ursuleţ, deşi acest mic amănunt nu trecuse neobservat; în plus, în momentul în care strânse mâna preşedintelui, din mâneca uniformei i se rostogoliră o grămadă de biluţe de sticlă transparente, frumos colorate; i le vârâseră colegii în haină, în timp ce, chipurile, le „adunau” de pe jos. Îşi ţinea capul plecat şi nici nu îndrăznea să-şi ridice ochii, mai ales spre director, a cărui privire o simţea parcă fumegând, deşi dânsul nu mai reproşase nimănui nimic... Se înşela însă; observând reacţia preşedintelui, Traian Simionescu adoptase imediat, în mod salvator, aceeaşi tactică: surâse deci binevoitor, apoi rosti cu blândeţe:
- Măi, copii, da’ amuzanţi mai sunteţi!
- Haideţi, dom’ director, să-i ajutăm să strângă biluţele astea colorate de pe jos, propuse preşedintele.
- Bună idee, aprobă directorul, aplecându-se dânsul primul, pentru a participa la această acţiune. Să le dăm o mână de ajutor.
Urmă preşedintele, apoi profesorul Manea, iar în final, tare nedumeriţi, cei şapte tineri.
Reuşiră să strângă biluţele de sticlă şi să le aşeze la locul lor, apoi evitară alte asemenea incidente, chiar dacă erau amuzante...

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!