*79. Stoica şi Enka...

Lucian coborî tăcut treptele navei. Mergea încet, foarte încet, păstrând în minte acea ultimă îmbrăţişare pe care i-o dăduse directorul; ciudat, se simţea de parcă lăsase pe puntea principală pe cineva foarte apropiat lui, nu pe directorul Institutului (habar n-avea că simţurile nu-l înşelau deloc).
Aflându-se în curtea Institutului, Lucian o zări pe prietena Liei, fosta ei colegă, tot psihiatru şi ea. Porni în direcţia acesteia şi zise, nu foarte tare:
- Domnişoara Bercea...
Nedumerită, ea-şi întoarse privirea spre cel ce-o strigase. Şi mai uimită fu când îl văzu pe Lucian, dar se opri, aşteptându-l. Ajungând în dreptul ei, se opri şi el.
- Salut, Dora, dacă-mi permiţi să-ţi vorbesc aşa... rosti el zâmbitor.
- Desigur, nici o problemă, zise ea cu timiditate, uimită de faptul că Don Juan al Institutului îşi manifesta dorinţa de a discuta cu ea; evită să se uite spre el, ca să nu-i întâlnească privirea cea intimidantă.
- Sunt Lu... vru el să se prezinte.
- Ştiu foarte bine cine eşti, îl întrerupse ea.
- Mda... M-aş fi mirat să nu ştii, surâse el fermecător. Putem vorbi puţin, dacă ai câteva clipe libere?
- Sigur, putem. Despre ce?
- Păi... Scuză-mă, dar am înţeles că ai fi prietenă bună cu colega mea, Lia; corectează-mă dacă greşesc.
- Nu greşeşti deloc. Aşa-i, îl aprobă Dora, gândindu-se: „Iată şi avantajul de a fi prietenă bună cu Lia; pot vorbi cu Don Juan... Oare despre ce?!”; lui îi spuse: Noi două ne înţelegem foarte bine, ne spunem totul una alteia, practic n-avem secrete, suntem ca două surori.
- Foarte bine. Atunci poate ştii dacă... se opri el, nu foarte sigur dacă să-şi continue sau nu ideea; totuşi îşi asumă riscul: Dacă are cumva vreun prieten?
- Prieten?! Lia?! se miră Dora, fără a-i răspunde direct. Depinde la ce te referi; normal, are foarte mulţi prieteni, având de obicei o fire deschisă, prietenoasă.
- Ah, nu; mă refeream la ceva mai mult, la o relaţie mai apropiată, adică la... Un iubit, preciză el.
- Un iubit?! Nu, sigur n-are! negă Dora, cu hotărâre în glas.
- Deci, n-are? insistă Lucian.
- Sigur n-are, întări Dora. N-a avut niciodată. Asta o ştiu foarte bine.
- Ah, da?! surâse Lucian. Bine, Dora. Mi-ai fost de mare ajutor. Mersi pentru informaţie.
- Pentru nimic, răspunse domnişoara Bercea.
- Pa. Poate ne mai vedem, încheie el şi o sărută recunoscător pe ambii obraji, mulţumit de ceea ce aflase de la ea, apoi se îndepărtă grăbit.
Dora îşi pipăi obrajii, parcă nevenindu-i să creadă că Don Juan chiar o sărutase şi porni visătoare spre cabinetul ei. Iar el, Lucian, cum să nu fi fost mulţumit, doar aflase, din surse foarte sigure, de la cea mai bună prietenă a Liei, domnişoara Dora Bercea, un amănunt foarte important pentru el: domnişoara psihiatru Lia, consilierul misiunii, bruneta cu chip angelic, de păpuşă, cea care-i pusese de mult inima pe jar, nu avea şi nici nu avusese vreodată un prieten, un iubit, care să-i zădărnicească lui cu ceva planurile de a o cuceri în următorii 13 ani de misiune. Aflase că, cel puţin în acest sens, avea cale liberă spre inima ei... Era un prim pas, deloc lipsit de importanţă, din punctul lui de vedere. Ajunse la maşina albastră fără a înţelege câtuşi de puţin ce se petrecuse în nava albastră, cu directorul şi nici nu se mai chinui cu încercarea de a găsi o explicaţie. Se urcă la volanul maşinii, ieşi pe poarta Institutului, iar de afară îi luă pe cei doi body-guarzi, Petre şi Adi, continuând drumul spre oraş.
Între timp, Traian Simionescu se afla încă singur, pe puntea principală a navei albastre, la fel de îndurerat. Se strădui totuşi să-şi mai revină şi decise că ar fi cazul să-i anunţe pe părinţii lui Lucian că fiul lor se îndrepta spre casă, să-i liniştească. Se stăpâni însă cam greu; redobândindu-şi totuşi calmul, formă numărul familiei Enka. Spera să-i răspundă Diana, deşi era conştient că putea răspunde blondul, sau chiar unul dintre părinţii Dianei. Familia Stoica se afla încă în vizită la familia Enka, când se auzi sunând telefonul. Rikky anunţă, făcând mai multă gălăgie decât soneria telefonului:
- Sună telefonul; sună! Alo! Răspundeţi! Alo! Sună...
Toţi cei prezenţi în încăpere surâseră îngăduitori, mai puţin blondul (era încă ursuz). Diana se ridică pentru a răspunde apelului.
- Mă scuzaţi, vă rog, li se adresă ea soţilor Stoica şi fiicei acestora.
Pentru a putea vorbi în linişte, decise că ar fi bine să răspundă la un alt telefon, nu la cel aflat în acea încăpere; proceda poate mai bine, scăpând de priviri iscoditoare şi reuşind să păstreze confidenţialitatea convorbirii, deşi era foarte puţin probabil ca oaspeţii ei să fie indiscreţi sau să manifeste curiozitatea de a-i asculta convorbirea.
- Alo... auzi Diana un glas plăcut în receptor; îl recunoscu de îndată pe director.
- Traian... Ce vrei?!
- Tu eşti, Diana?
- Sigur că eu. Spune-mi, te rog, ce doreşti.
- Nimic; decât că... Luci tocmai a plecat spre casă; trebuie să ajungă în curând, înainte de ora 20.00, deci m-am ţinut de cuvânt.
- Foarte bine. Tocmai pe el îl aşteptam. În plus, mai e şi familia Stoica la noi, în vizită.
- Familia Stoica?! Domnişoara cea blondă, biolog... îşi dădu seama directorul.
- Ea şi părinţii ei, completă Diana.
- Aţi început deja să vă faceţi vizite reciproce? Asta-i bine, însă dacă ai fi vrut să-i faci pe plac fiului tău, ar fi fost mai indicat să-i fi invitat pe cei din familia Stancu.
- De ce?! se miră Diana.
- Ar trebui să-ţi dai seama şi singură.
- Domnişoara Maria dorea să-l vadă pe Rikky, explică Diana.
- Mda, probabil... Ştii însă pe cine ar dori fiul tău să vadă?
- Nu; pe cine? păru curioasă Diana.
- Pe domnişoara consilier; de asta spuneam despre familia Stancu.
- Domnişoara consilier?! Ea e cea care l-a reclamat Comisiei Disciplinare, îşi aminti Diana, strâmbându-se uşor, a nemulţumire. Din cauza ei a avut loc ancheta aceea...
- Aşa-i; asta însă nu-l împiedică pe fiul tău să fie îndrăgostit de ea. Nebuneşte!
- Ce tot spui?! Nu se poate! E absurd, se împotrivi Diana.
- N-ai remarcat încă?!
- Vorbeşti prostii! Ţi-a spus el aşa ceva?
- Diana, uneori nu e nevoie de cuvinte; sunt inutile...
- Prefer să nu te cred.
- Ca de obicei...
- Mai ai şi altceva de spus?
- Deocamdată nu.
- Perfect, pentru că nici n-am timp să te ascult.
- Şi totuşi, stai; ar mai fi ceva, îşi aminti directorul.
- Ce anume? Spune-mi, te rog, mai repede; doar ţi-am zis că sunt ocupată.
- Înţeleg că eşti ocupată, dar e foarte important, pentru că-i vorba despre Luci, auzi Diana.
- Ce-i cu el? păru imediat interesată de subiect.
- Diana, ar trebui să vorbeşti foarte serios cu el.
- Despre ce?! se miră doamna Enka.
- Mă îngrijorează faptul că e foarte trist din cauza a ceea ce ţi-a spus... Nu poate pleca astfel în misiune.
- Ţi-a povestit ce s-a întâmplat atunci?! tresări Diana.
- Fireşte, doar l-am găzduit timp de cel puţin o săptămână... Mi-a povestit totul, amănunţit.
- Bine; am să lămuresc problema cu el. Nu vreau să-l ştiu trist. Într-adevăr, nu poate pleca astfel în misiune... Iar tu; ar trebui să-mi mulţumeşti că l-am lăsat cu tine şi atunci şi acum; ţi-am respectat dorinţa, deşi consecinţele nu-mi sunt favorabile: L-am supărat pe Iuli.
- Adoratul tău soţ... Să-ţi mulţumesc, zici?! Poate ar trebui, deşi... Nu era oare dreptul meu?!
- Traian, i-ai spus ceva ce nu trebuia? tresări Diana, neliniştită.
- Nu-ţi face griji, n-am reuşit, deşi aş fi vrut; ceva m-a reţinut. Nu înţeleg ce anume, dar... Secretul tău e-n siguranţă şi va fi păstrat în continuare, cel puţin timp de 13 ani, aşa că nu te teme.
- Bine... Trebuie să închid, puse Diana capăt convorbirii, care se desfăşurase, în totalitate, cu mare precauţie.
- Ne vedem mâine, la lansare, Diana, încheie directorul.
Diana reveni în cameră surâzătoare. Deşi n-o întrebă nimeni, zise:
- Era directorul. Tocmai m-a anunţat că Luci vine acasă; deja e pe drum.
Blondul Iulian Enka îşi ridică privirea albastră spre soţia sa, însă nu spuse nimic; chipul îi era încă răvăşit de o tristeţe ce nu părea să-l părăsească în curând. Nu dură mult până ce maşina albastră a directorului opri lângă celelalte trei existente în curtea reşedinţei familiei Enka. Lucian coborî; nu părea surprins de prezenţa celorlalte autovehicule. Îi recunoscu pe body-guarzii blondinei şi-i salută. Evident, nu încăpea îndoială că şi Petre şi Adi îi cunoşteau pe cei doi.
- De data asta, haideţi şi voi în casă, îi invită Lucian pe cei patru body-guarzi.
- Păi... încercă Adrian Pleşa să justifice o eventuală împotrivire.
- Haideţi! insistă Lucian. Mâine plecăm şi vă încheiaţi contractul, aşa că nu mă refuzaţi! Suntem sau nu prieteni?
- Suntem, afirmă Petre Mocanu; colegul său nu-l contrazise, nici ceilalţi doi, care-l cunoşteau şi ei destul de bine pe comandantul misiunii.
Prin urmare intrară împreună cu Lucian.
- Nu vă descălţaţi, li se adresă el celor patru body-guarzi.
- A sosit şeful. Salut, şefu’, îl întâmpină Rikky zgomotos. Şeful, împreună cu alţii... Voi nu reporteri. Reporterii – afară! Rikky – rău! Rikky latră... Goneşte reporteri.
- Nu suntem reporteri, rosti nedumerit Adrian Pleşa.
- Rikky, sunt prietenii mei, explică Lucian.
- Prietenii lui şefu’... Bine aţi venit, rosti papagalul cel buclucaş. Eu sunt Rikky. Rikky – bun; bun cu prietenii lu’ şefu’; nu latră...
Cei patru body-guarzi zâmbiră, amuzaţi de prezenţa păsării. Nero nu atrase atât de mult atenţia asupra lui, deşi nu mai stătea încolăcit la locul său, se ridicase, bucurându-se de sosirea tânărului său stăpân. El intră în cameră, urmat de cei patru body-guarzi. Văzându-l, chipul blondului se însenină; dispăruseră norii tristeţii. Băiatul o sărută pe Maria pe obraji, apoi îi salută pe părinţii acesteia, de abia după aceea trecând la cei ai casei, printre care se numărau şi bunicii lui. Acum, că sosise el, atmosfera se mai însufleţise puţin. Cei patru body-guarzi luară şi ei loc, la invitaţia tânărului comandant, deşi parcă se simţeau în plus pe acolo. Lucian îşi opri privirea asupra mesei din încăpere, pe care o zări goală. Privi dojenitor spre Diana Enka:
- Mamă, ce înseamnă asta? Aşa-ţi tratezi tu oaspeţii? Unde-ţi sunt bunele maniere?
- Dânşii n-au dorit nimic, Luci, explică Diana.
- Scuzaţi-o, vă rog, pe mama! surâse Lucian, îndreptându-se el însuşi spre bucătărie, pentru a repara greşeala comisă de mama lui.
Ataşă rapid şorţul de bucătar peste uniforma albastră şi reveni să-şi servească oaspeţii. Făcu mai multe asemenea drumuri, aducând mai întâi un platou cu prăjituri, pe care tot el le făcuse (îşi găsise timp, deşi nu avea foarte mult la dispoziţie), apoi cafele pentru toţi cei prezenţi, băuturi răcoritoare şi şampanie.
Îi servi cu atenţie pe toţi, chiar şi pe cei patru body-guarzi, care-l priveau nedumeriţi; nu se aşteptau ca el să-i servească. Maria îl însoţi într-unul din drumurile spre bucătărie, deşi nu pentru a-l ajuta.
- Mă bucur că am venit să-l văd pe Rikky, măcar acum, înainte de plecare. Văd că-i merge bine. E fericit.
- Cum să nu fie fericit, când a devenit răsfăţatul casei; toţi îl iu-besc, spuse Lucian.
- Asta şi din cauză că, şmecherul, ştie să se facă iubit, surâse blonda. Voi fi liniştită după ce vom pleca în misiune, ştiindu-l bine îngrijit; părinţii tăi îl adoră şi au promis că se vor ocupa de el.
- Sper că şi de Nero, în egală măsură, adăugă Lucian.
- Bineînţeles, pe lângă Rikky, se vor ocupa şi de Nero, nu-l vor neglija. De altfel, Rikky va avea grijă să le reamintească de prietenul lui patruped, în cazul în care dânşii l-ar uita.
- Sigur; ce noroc că Rikky poate vorbi, aprecie Lucian, mulţumit că avea totuşi cine să-i poarte de grijă dulăului negru. Ai adus multe plante la bordul navei astăzi.
- Aşa-i, multe, surâse blonda. Crezi că am exagerat? Te deranjează prezenţa lor?
- Pe mine?! Nu, deloc, o asigură Lucian.
- De altfel, au un scop bine determinat: anume, acela de a înfrumuseţa locul. Şi dacă n-au un alt rol, nu strică totuşi un colţ liniştitor, un spaţiu verde, ca o mică oază sau grădină, între toată aparatura aceea modernă.
- Sigur nu strică, aprobă Lucian. Şi totuşi, nu vor fi singurele plante; mai sunt şi cele din seră, destul de multe. Desigur, acelea au un cu totul alt scop, însă necesită şi ele o atenţie deosebită, o îngrijire adecvată. Te vei descurca, le vei putea îngriji pe toate?
- Tu ce crezi?! replică blondina, cu un aer uşor misterios.
- Am impresia că da, rosti el încrezător.
- Nu te înşeli deloc, surâse blonda.
- Nu s-ar putea; mai ales după ce am văzut în apartamentul tău...
- Ah, acasă mă ajută părinţii, însă m-aş descurca şi singură. Aş face faţă, afirmă blonda.
- Nici nu încerc să te contrazic. Tocmai de aceea nici nu m-am împotrivit ca toate acele plante să fie transportate la bordul navei.
- Dacă te-ai fi împotrivit, ne-am fi supărat, să ştii; ai fi avut de furcă rău cu mine, avertiză blonda.
- N-aş fi vrut să se întâmple una ca asta; nu mi-ar fi convenit deloc să pierd o prietenă bună ca tine.
- Ai noroc că nu s-a întâmplat astfel. Şi te asigur că te voi sprijini mereu, pe tot parcursul misiunii, voi fi de partea ta, promise blonda. Ori de câte ori va fi nevoie.
- Nu chiar mereu, ci doar atunci când voi avea dreptate, o corectă el cu seriozitate, adăugând: Oricum, îţi mulţumesc; e bine să ştiu că voi avea cel puţin un aliat de nădejde.
- Nu toţi sunt aliaţii tăi?! replică uimită blonda. Doar nu vrei să spui că ai şi vreun duşman, mai ales în rândul colegilor?!
- Sper să n-am, dar nu se ştie niciodată, zise el îngândurat, în minte conturându-i-se chipul fermecător al domnişoarei consilier Barbie; era oare ea aliat sau duşman? (nu-şi dădea seama cum o putea considera; ştia doar că era îndrăgostit nebuneşte de ea, dar nu-i putea declara acest lucru).
- E greu de crezut că ai putea avea duşmani, spuse blonda.
- Aşa ţi se pare ţie, din cauză că eşti foarte bună. Cum reuşeşti?
- Explicaţia ar fi simplă: Trăind mereu printre plante şi animale, iubindu-le, preţuindu-le şi îngrijindu-le cu drag, am devenit poate sufletistă şi bună. În plus, aş putea afirma că am reuşit să înţeleg adevărata valoare a vieţii.
- Adevărata valoare a vieţii?! repetă Lucian vorbele ei. Şi care ar fi aceasta?
- Nu ştiu dacă într-adevăr am dreptate şi chiar aş fi descoperit această valoare inestimabilă, dar, după umila mea părere, ea constă în existenţă însăşi.
- Adică?! păru Lucian a nu înţelege.
- Adică, fiece vietate e importantă pentru că există; şi nu mă re-fer doar la fiinţele vii, ci şi la plante, pentru că şi ele trăiesc, chiar dacă n-au posibilitatea de a se deplasa singure, prin mijloace proprii, dintr-un loc în altul. În plus, nu e deloc corect ca noi să ne autoconsiderăm superiori tuturor celorlalte fiinţe, doar pentru că aşa ni se pare nouă. Nu suntem cu nimic mai presus decât celelalte creaturi cu care convieţuim, doar pentru că noi avem impresia că putem fi stăpâni, că totul ni s-ar cuveni; nu-i chiar aşa! Chiar şi o muscă, o floare sau un microb este la fel de important şi poate revendica aceleaşi drepturi. De ce?! Pur şi simplu, pentru că există! Dacă n-ar fi importante, n-ar exista, iar lucrurile s-ar simplifica, reducându-se doar la existenţa noastră, a speciei umane. Ar fi însă monoton, plictisitor şi deloc interesant dacă n-ar exista nimic altceva cu excepţia oamenilor. De aceea îndrăznesc să afirm că fiecare îşi are rolul şi rostul bine determinat.
- Interesant punct de vedere, aprecie Lucian.
- Foarte interesant, nu-i aşa? surâse blonda.
- Nu ştiu dacă ar fi cazul să-ţi împărtăşesc ideile, dar recunosc că sunt demne de luat în seamă, rosti Lucian.
- Sper şi eu să fie... Pentru că mi-ar place să te „corup”, să te ştiu de partea mea, măcar în această privinţă, spuse blonda.
- Cred că şi eu aş vrea să fiu de partea ta în privinţa asta, replică Lucian zâmbitor.
După această discuţie, care stârni admiraţia tânărului comandant faţă de micuţa făptură blondă cu o mutriţă drăgălaşă de copilaş, amândoi reveniră în camera în care se aflau ceilalţi. Desigur, Lucian remarcase de ceva timp că blonda era o fiinţă deosebită, dar acum i se întărise această convingere, însă inima lui tot domnişoarei consilier îi aparţinea, pe ea nu şi-o putea scoate din minte, oricât ar fi încercat. Lucian se ocupă cu atenţie de oaspeţii săi, tratându-i pe toţi la fel; după cum se exprimase blonda, toţi erau la fel de importanţi, în egală măsură.
- De ce te-a reţinut directorul, dragul meu? se interesă mama lui, Diana.
- Să mai verificăm încă o dată, împreună, toate listele.
- Şi aţi găsit ceva lipsă? întrebă blonda.
- Da. Hârtia igienică, răspunse Lucian.
- Nu aveam hârtie igienică la bord?! tresări blondina. Vai, nici nu vreau să-mi imaginez ce ne-am fi făcut timp de cel puţin 13 ani fără hârtie igienică...
- Nu va fi cazul. Dom’ director a luat măsurile care se impuneau în această situaţie şi vom avea chiar mai multă decât ne va trebui, explică Lucian.
- Asta-i bine. Chiar ar fi fost neplăcut să n-aveţi hârtie igienică la voi, spuse zâmbitor domnul Andrei, tatăl blondinei, ceea ce nu semnifica faptul că dânsul n-ar acorda importanţă acestui amănunt.
- Hârtie igienică... Hârtie igienică... repetă, destul de strident, papagalul vorbitor; îşi luă zborul, dar se întoarse în curând, având în cioc chiar o fâşie lungă de hârtie igienică. Hârtie... Rikky a adus hârtie igienică; acum aveţi multă, spuse, spre amuzamentul tuturor, haiosul papagal. Nu vă mai lipseşte...
Pasărea multicoloră stârni câteva râsete voioase; chiar şi blondul se amuză (mai ales că era şi fiul său acasă acum, deci nu mai avea motive să rămână morocănos). Maria şi părinţii ei nu prelungiră prea mult vizita la familia Enka, doar ştiau cu toţii ce-i aştepta ziua următoare.
- Rikky, te rog, să fii foarte, foarte cuminte şi să ai grijă de Nero, îşi sfătui blonda papagalul înainte de plecare, privindu-l cu drag, cu nostalgie chiar, poate pentru ultima oară; îl sărută delicat pe ciocul încovoiat, netezindu-i penele frumos colorate.
- Pa, Maria. Rikky e cuminte şi are grijă de Nero, o asigură papagalul.
Gazdele îşi conduseră oaspeţii până în curte, la maşinile cu care sosiseră. Se salutară înainte de despărţire. La un moment dat, blondul desluşi clar cuvintele rostite de fiul său către domnul Stoica:
- La revedere, Andrei.
- Luci, te rog să fii cuviincios faţă de domnul Stoica! îi atrase Iulian Enka atenţia fiului său, pentru impoliteţea de care i se păruse lui că dădea dovadă adresându-i-se astfel domnului Andrei Stoica, tatăl blondinei.
- Vă rog, domnule Enka; Luci n-a greşit nimic. Noi doi am convenit astfel, îi luă tatăl domnişoarei biolog apărarea tânărului comandant.
- Ah, mă scuzaţi; n-am ştiut, justifică Iulian Enka, apoi îl salută pe Andrei Stoica.
Până în momentul în care se învrednicise să-i atragă atenţia fiului său asupra modului în care-i vorbise domnului Stoica, blondul tăcuse mereu, nu se dovedise prea vorbăreţ; de abia acum spărsese gheaţa. Dat fiind că Lucian îi asigurase că nu intenţiona să mai plece nicăieri, Petre şi Adi se retraseră şi ei, urcându-se în maşina colegilor, body-guarzii Mariei, Marius Stâncă – „Uriaşul” şi Geo Drăguşin – „Tăcutul”. Iar familia Enka, reunită, se întoarse în casă...