*84. Despărţirea de Adela.

Având avantajul înălţimii sale, Nistor putea cerceta cu uşurinţă mulţimea adunată pe rachetodrom, dar pe Adela tot n-o zări; nici pe părinţii ei. Având o invitaţie de la el, familia Cristescu ar fi trebuit să se afle în faţă, în primele rânduri.
În schimb, domnişoara consilier Lia o zări în primele rânduri pe Magda, alături de Dora. Nu avusese timp să le viziteze în cabinet în acea dimineaţă, dar cu prietena ei, Dora, se întâlnise înainte de a fi intrat în navă. Surâse scurt şi le făcu semn cu mâna celor două; Lucian remarcă gestul ei şi se strădui să observe cui anume îi făcuse Lia semn (bineînţeles, ca de obicei în cazul lui, nu-şi putea reţine impulsul de a o urmări discret, dar cu atenţie, pe frumoasa lui colegă); zărind-o pe Dora, îi zâmbi şi el discret prietenei colegei sale.
Trecuse de ora 10.30, iar adolescenta cea bălaie tot nu-şi făcea apariţia. Lunganul se apropie de Traian Simionescu, văzându-l liber:
- Dom’ director, aş putea ieşi puţin afară?
- Ce-ai, Nis, te-a bătut soarele prea mult în cap? Nu vezi că suntem deja afară?
- Ah; nu afară din navă, afară din Institut doream să spun, preciză lunganul.
- Cum?! tresări directorul. Tu nu vezi ce-i aici?
- Ba da. Multă lume...
- Exclus să ieşi din Institut la ora asta! îi interzise categoric directorul.
- Dar... încercă lunganul să protesteze.
- Am spus nu şi aşa rămâne! îl întrerupse hotărât Traian Simionescu.
- Bine, dom’ director... murmură geograful, întristându-se brusc; oare n-o va mai vedea deloc pe Adela înainte de plecare?
- Ce-i, Nis?! Ce te nelinişteşte? remarcă directorul.
- Trebuia să vină cineva, dar încă n-a sosit. Mă gândeam că ar putea fi afară.
- Cineva?! E foarte important pentru tine ca acest cineva să fie aici azi, să te vadă?
- Da, dom’ director, foarte, răspunse şoptit lunganul, încă trist.
- Ştii de ce nu poţi ieşi? Există riscul să nu te întorci la timp, sau să te înapoiezi întreg. Dar hai, să mergem împreună până afară, propuse directorul.
- Poftim?! tresări lunganul, ochii scăpărându-i de emoţie; speranţa de a o revedea pe Adela începu să licăre din nou în sufletul său. Mergeţi cu mine afară? ceru geograful o confirmare.
- Ai auzit foarte bine, întări directorul, adăugând cu zâmbetul pe buze o replică destul de cunoscută lunganului: Ce nu fac eu pentru voi? Mai ales să nu fiţi trişti... Hai! Ce aştepţi?
- Gata, dom’ director; vin!, păru a reînvia lunganul.
Dintre colegii geografului, Alex observă că lunganul pornise, împreună cu directorul, spre ieşirea din Institut.
- Luci, unde s-o duce dom’ director cu Nis?
- Habar n-am, bătrâne, îi răspunse nedumerit comandantul.
Cum atenţia lui era captată în întregime de domnişoara Barbie, nu-l observase pe geograf plecând; de abia în acel moment remarcă acest lucru.
Traian Simionescu şi geograful cel înalt înaintau destul de ane-voios, deşi poliţiştii şi jandarmii le făcuseră un culoar spre ieşire, în-cercând să ţină lumea în spatele lor. Oamenii nu erau necivilizaţi şi nu încercau să agreseze forţele de ordine, nici verbal, nici în altă ma-nieră, dar doreau să se afle cât mai aproape de oricare dintre membrii echipajului, deci chiar şi de Nistor; ar fi vrut să-l atingă, să-i ceară autografe. Întindeau mâini, foi, pixuri, scandând numele geografului. Impresionat, încercând să le zâmbească, Nistor chiar vru să împartă vreo câteva mâzgăleli indescifrabile tipice lui, dar directorul îl opri:
- Ştiu că eşti bine intenţionat, dar, serios, n-avem timp de aşa ceva! Hai să căutăm pe cine doreai să vezi.
- Bine, dom’ director, se supuse Nistor, dovedindu-se ascultător.
Cel puţin în drum spre ieşirea din Institut, lunganul le zâmbi cu amabilitate, făcându-le semn cu mâna celor adunaţi de o parte şi de alta a culoarului format de poliţişti pentru a-l vedea pe el. Din când în când, cu excepţia numelui său, mai auzea câte un glas din mulţime zicând, fără a-şi da seama cine vorbea: „Şi mi-mi place geografia...”; „Am de gând să devin geograf...”; „Vreau să ajung ca tine, deşi nu chiar atât de înalt...”; şi multe altele de genul acesta.
Nistor n-avea timp să le răspundă. Mergea îngândurat, alături de director, în minte conturându-i-se chipul adolescentei bălaie, Adela. Spera s-o găsească, dar n-o văzu nici până la ieşirea din Institut. Nu înţelegea de ce n-ar fi venit până la ora aceea, de moment ce el îi dăduse invitaţie. Ajunseră şi afară, la poarta Institutului. Poliţia deja nu mai dădea voie nimănui să treacă spre interior, iar cei rămaşi afară se aflau la câteva zeci de metri depărtare; nu foarte departe, însă mai mult nu li se permitea să se apropie. Lunganul cercetă mulţimea cu atenţie.
- I-ai văzut, Nis?
- Încă nu, dom’ director.
- Grăbeşte-te, te rog! spuse Traian Simionescu, privindu-şi îngrijorat ceasul.
Nu dură mult până ce Nistor zări o domnişoară blondă, înaltă; era Adela. Sufletul i se umplu de bucurie.
- I-am văzut, dom’ director! zise el, intenţionând să pornească grabnic în direcţia în care o zărise pe Adela.
- Stai! îl opri directorul. Încotro?
- Păi... I-am văzut... Mă duc să-i chem aici, se încurcă în explicaţii lunganul.
- Nu! Rămâi aici! Nu pleci nicăieri! îi interzise directorul.
- Dar...
- Eşti nebun?! Vrei să n-ajungi la timp lângă colegii tăi?! îl „certă” directorul cu blândeţe, adăugând: Trimitem pe cineva să-i cheme. Cum se numesc?
- Familia Cristescu, preciză lunganul.
- Deci, familia Cristescu, reţinu directorul, iar Nistor îi arătă pe unde-i zărise; Traian Simionescu se îndreptă spre un jandarm din apropiere, căruia-i indică locul unde-i putea găsi pe prietenii lunganului: Tinere, te rog să mergi să-i chemi pe cei din familia Cristescu. Să li se permită urgent accesul în Institut, apoi tu şi câţiva colegi să-l însoţiţi înapoi pe geograful ăsta înalt, împreună cu prietenii săi.
- Sigur, domnule director, răspunse jandarmul, iar după ce directorul îi mulţumi, porni fără întârziere spre locul indicat.
Traian Simionescu reveni alături de lungan.
- Gata, Nis, s-a rezolvat! Eşti mulţumit?
- Cum să nu, dom’ director? Foarte, surâse lunganul.
- Bine, rosti directorul. Eu am să mă întorc în Institut. Ai grijă să nu întârzii prea mult. Cel târziu la 11.30 să fii lângă colegii tăi! spuse dânsul, indicându-i ceasul. E destul de clar pentru tine?!
- Clar, dom’ director, îl asigură lunganul.
Traian Simionescu reintră în Institut, mulţumit că rezolvase problema înaltului geograf; fiecare dintre membrii echipajului îi era drag, nu doar Lucian.
Nistor abia se abţinea să n-o ia la fugă spre Adela, să rămână s-o aştepte. Jandarmul ajunsese aproape de locul în care se afla adolescenta; zise întrebător, destul de tare, pentru a fi auzit, privind spre mulţime:
- Familia Cristescu...
- Aici... Eu... se agită puştoaica.
- Puteţi trece, domnişoară, îi spuse jandarmul, adresându-i-se apoi colegilor săi: Daţi-i voie, lăsaţi-o să treacă!
Adolescenta nu mai avu răbdare să i se facă loc; sprintenă, sări zglobie, alergând spre Nistor, fără ca jandarmul sau colegii săi să fi apucat să-i verifice actele.
- Adela! Adela! strigă domnul Gigi Cristescu din urmă; dânsul nu reuşise încă să iasă din mulţime.
- Las-o în pace! îl domoli din apropiere doamna Manuela, amândoi străduindu-se să-şi facă loc spre jandarmul care-i chemase.
Tatăl adolescentei încercă să-şi vadă fiica, dar încă nu putea; aceasta se oprise doar în braţele geografului.
- Adela... şopti lunganul, privind-o cu drag, ca fermecat.
- Nis... răspunse ea, ridicând albastrul ochilor spre el.
- Ce-ai păţit, nebunatică mică? De ce stăteaţi afară? De ce nu vi se dădea voie să intraţi?
- Ah, Nis... Am pierdut invitaţia de la tine, iar domnii aceştia care stau de pază nu erau deloc dispuşi să ne creadă.
- Ai pierdut-o?! se miră lunganul. De ce nu m-ai sunat? Ţi-aş fi adus alta; oricând, oricâte.
- Nu puteam să te sun. De abia azi, de dimineaţă, am observat că nu mai aveam invitaţia ta; era prea târziu... Tu probabil erai deja aici, la Institut, cu colegii tăi.
- Nu conta. Aş fi trimis pe cineva să vă aducă altă invitaţie, aş fi rezolvat în vreun fel.
- Ah... E bine că ai venit şi acum, altfel nu mai apucam să te văd, decât acasă, la TV, sau aici, pe ecranele astea.
- Mda... murmură Nistor îngândurat, privind spre unul dintre ecranele situate în afara Institutului, din loc în loc, pentru cei ce nu putuseră intra; asemenea ecrane erau răspândite şi prin oraş, iar în acel moment îşi zări colegii.
- Deci, vei pleca... rosti adolescenta cu tristeţe.
- Trebuie... Adică... Ştii tu, eu...
- Lasă, nu încerca să-mi explici... Poate ar fi trebuit să fi acceptat propunerea ta de a merge cu voi. Ar fi fost interesant, presupuse Adela.
- Acum e prea târziu. Nu se mai poate face nimic.
- Ştiu... Nu mai e timp suficient. Ar fi trebuit să mă fi gândit mai bine atunci, replică Adela.
- Ar fi trebuit, acceptă Nistor îngândurat.
- Oricum, promisiunea mea rămâne valabilă, deci, să nu mă uiţi în toţi anii ăştia.
- Cum să te uit, năroado?! O să-mi fie tare dor de tine, mereu! Mă voi gândi la tine zi de zi, în fiece clipă, începând din momentul lansării, spuse lunganul.
- Off, Nis...
- Adela... Te iubesc! îi şopti Nistor temător, strângând-o uşor în braţe, apoi o sărută, ca înainte de o despărţire îndelungată.
În mod normal, dacă n-ar fi plecat, conştient de faptul că ea era încă doar o copilă, n-ar fi procedat astfel; ar fi avut răbdare, ar fi aşteptat să mai crească, măcar vreo doi ani, până la majoratul ei, cum însă el pleca peste doar vreo câteva ore...
Părinţii adolescentei de abia în acel moment reuşiseră să iasă din mulţime şi urmau să prezinte actele la control, pentru a demonstra că ei erau cei chemaţi. Domnul Cristescu le reproşă celor ce nu le permiseseră trecerea până în acel moment:
- Vedeţi, domnilor, ce v-am spus că suntem invitaţii geografului cel înalt... N-aţi vrut să ne credeţi, nu ne-aţi dat voie să trecem...
- Ne pare rău, domnule, n-aveam de unde să ştim, justifică unul dintre tinerii de pază. Ne făceam datoria.
Gigi Cristescu privi spre intrarea în Institut şi îşi zări fiica, încă în braţele geografului.
- Adela! tresări dânsul, uşor indignat de această constatare, intenţionând parcă să pornească în direcţia respectivă.
- Stai liniştit! îl opri doamna Manuela, privind cu îngăduinţă în aceeaşi direcţie.
- Dar... O sărută! rosti domnul Cristescu.
- Lasă-i în pace! îl sfătui doamna Manuela.
- Dragă, are doar 16 ani...
- Ştiu... Linişteşte-te! Băiatul va pleca peste puţin timp, de aceea se comportă astfel. E demn de încredere; ne-a demonstrat în repetate rânduri.
- Mda... murmură nemulţumit domnul Cristescu, apoi îi zori pe tinerii de pază: Grăbiţi-vă, domnilor, puţin, cu actele alea, ce naiba?!
- Totul pare în ordine. Puteţi trece, zise cel ce verificase actele.
- Urmaţi-mă, vă rog! adăugă amabil jandarmul pe care-l trimisese directorul şi porniră toţi trei spre poartă.
- Abţine-te, te rog, de la orice reproşuri; nu este cazul! îl sfătui doamna Manuela; soţul nu-i răspunse nimic.
Lunganul observă că părinţii adolescentei veneau spre ei.
- Adela, vin părinţii tăi! o atenţionă el.
- Eh; şi?! păru nepăsătoare puştoaica.
- Păi... Nu vreau să par prea îndrăzneţ, murmură Nistor.
- Însă eu vreau, se împotrivi adolescenta, prinzându-se cu putere de gâtul lunganului, cu ambele braţe.
- Adela... tresări el, uşor surprins de reacţia ei neaşteptată, dar nu încercă s-o îndepărteze; adăugă surâzător: Nebunatică mică...
- Nu mai sunt mică! protestă vehement puştoaica, acest amănunt părându-i-se jignitor.
- Ba da, eşti, o contrazise Nistor şoptit; în glas i se putea citi tristeţea datorată de apropierea momentului fatal, al despărţirii.
Totuşi, când domnul şi doamna Cristescu ajunseră lângă ei, Adela se desprinse uşor de geograf, rămânând însă lângă el. Lunganul, respectuos, îi salută pe părinţii Adelei, iar Gigi Cristescu renunţă la reproşurile pe care avusese de gând să i le facă, dându-şi seama că, într-adevăr, n-avea rost cu doar câteva ore înaintea lansării...
- Plecaţi, deci... rosti tatăl Adelei.
- Da, domnule, răspunse timid Nistor. E... inevitabil!
- Să mergem, vă rugăm! interveni jandarmul. Domnul director a spus că la 11.30 trebuie să fiţi alături de colegii dumneavoastră.
- Ştiu, n-am uitat, replică lunganul.
- Nis, domnul acela care stătea lângă tine era chiar directorul Institutului? întrebă Gigi Cristescu.
- Da, chiar dânsul, aprobă geograful.
- Vai... Cât de mult aş fi vrut să-l salut, spuse domnul Cristescu.
- Îmi pare rău. A fost nevoit să se întoarcă în Institut, dar dacă doriţi, am să-i spun să vă caute dânsul mai târziu.
- Nu, lasă; îmi închipui că este un om foarte ocupat, presupuse tatăl adolescentei.
- Da, este, însă o să-şi găsească puţin timp pentru dumneavoastră, îl asigură Nistor.
- Crezi?! se îndoi domnul Gigi Cristescu.
- Dacă am să-l rog... Nu vă garantez, însă am să încerc; n-am nimic de pierdut, răspunse lunganul.
- Vă rog, să mergem! Urmaţi-mă! insistă jandarmul, îngrijorat că s-ar putea întârzia; nu dorea ca el să fie tras la răspundere din această cauză.
Lunganului îi era parcă şi teamă să privească spre ceasul său. Porni în urma jandarmului, alături de Adela; în spatele lor se aflau soţii Cristescu, părinţii adolescentei şi alţi doi colegi ai jandarmului.
Merseră pe culoarul ce ducea spre rachetodrom, în uralele mulţimii, care scandau prescurtarea prenumelui geografului, Nis; din când în când se mai auzea şi 2,18 (oricine ştia ce semnifica această cifră – înălţimea geografului). Nis zâmbea şters, deloc vesel, deşi nu din cauză că toţi ştiau cât era el de înalt, ci din cauză că urma să se despartă de Adela, frumoasa lui prietenă bălaie. Nimeni nu-i opri din drumul spre rachetodrom, nu doar din cauza prezenţei în număr foarte mare a reprezentanţilor Poliţiei, ci şi datorită faptului că toţi ştiau că se apropia momentul lansării, iar geograful, unul dintre membrii echipajului, nu putea lipsi sau întârzia. Totuşi, aproape de intrarea în rachetodrom, în calea lunganului apăru o fetiţă în vârstă de 4-5 anişori, foarte mică pe lângă geograf. Probabil Nis n-ar fi zărit-o şi nici nu s-ar fi oprit, ar fi trecut pe lângă ea, dacă nu i-ar fi auzit glăsciorul cristalin:
- Te rog frumos, îmi dai şi mie un autograf?
Privi serios în jos şi de abia reuşi să zărească o mogâldeaţă mititică, tare drăgălaşă, întinzând spre el o foaie şi un pix; fetiţa avea şi o fotografie cu membrii echipajului. Nistor surâse:
- Ia te uită! Ce păpuşică drăgălaşă! Cum te numeşti?
- Alina, îi răspunse fetiţa.
- Şi ce vârstă ai? întrebă geograful.
- Cred că vreo 4... şi ceva, zise micuţa.
- Şi spui că vrei un autograf de la mine? surâse Nistor, aplecându-se spre fetiţă.
- Da, dacă vrei... Mami mi-a dat astea, îi indică fetiţa pixul, foaia şi fotografia.
- Bine. Dacă mă rogi tu, am să-ţi dau un autograf, decise geograful, luând pixul, foaia şi fotografia. Pentru tine am să mă străduiesc să scriu mult mai frumos, deşi sunt sigur că nu ştii să citeşti.
- Nu ştiu, dar o să învăţ, zise micuţa.
- Sigur că o să înveţi, surâse lunganul şi scrise un text scurt, cât putu el de ordonat, apoi luă fetiţa în braţe. Acum, tu ce-mi dai în schimb?
- Un pupic, răspunse micuţa, iar geograful se trezi sărutat pe obraji de fetiţa cea drăgălaşă.
- Asta îmi va purta noroc în misiune, zâmbi Nistor.
- Da, pentru că eu sunt foarte norocoasă, rosti mititica.
- Sigur eşti, o aprobă lunganul.
- Şi ea cine e? Prietena ta? întrebă fetiţa, referindu-se la Adela.
- Da, este, spuse Nistor îngândurat.
- E frumoasă... şi norocoasă, spuse micuţa Alina, o fetiţă cu părul castaniu, buclat şi ochii verzi. Pe ea cum o cheamă?
- Adela... şopti Nistor, privind trist spre adolescentă.
- Domnilor, vă rog! îi aminti jandarmul că timpul trecea.
- Sigur, murmură Nistor şi o lăsă jos pe fetiţă, dându-i pixul, foaia şi fotografia. Îmi pare rău, drăguţo, trebuie să plec. Tu du-te la mami, să nu te pierzi! Şi primeşte astea de la mine.
- Bine. Mersi. Pa, rosti fetiţa, făcând semn cu mânuţa şi se îndepărtă, mergând spre mama ei, cu ciocolata şi bomboanele pe care i le dăduse Nistor.
Iar Nistor, Adela şi părinţii acesteia porniră din nou spre rachetodrom, conduşi de jandarmi. Chiar înainte de a intra, adolescenta îl opri, îmbrăţişându-l:
- Să nu mă uiţi niciodată, Nis!
- N-am să te uit, promise şoptit lunganul; adăugă, uitând parcă de prezenţa părinţilor adolescentei: Te iubesc, Adela! Îmi pare rău că trebuie să plec, dar... Nu pot rămâne! Nici măcar pentru tine...
Şi o sărută chiar sub privirile acestora. Domnul Gigi Cristescu se încruntă a nemulţumire, dar nu spuse nimic, vegheat de soţia sa, Manuela, care părea mult mai îngăduitoare. Spre surprinderea geografului, acesta auzi glasul adolescentei, rostind timid, şoptit, temător:
- Şi eu te iubesc... Cred... Oricum, succes! Şi du-te odată la colegii tăi, să nu întârzii!
- Mda, plec... Ce bine că eşti totuşi aici! N-aş fi vrut să nu te mai văd măcar o dată înainte de plecare, murmură lunganul, îndepărtându-se uşor de ea, apoi îşi aminti de părinţii adolescentei: Domnule... Doamnă...
- Mult succes, tinere! îi întinse domnul Gigi Cristescu mâna.
Emoţionat, el strânse mâna tatălui Adelei, apoi privi spre doamna Manuela. Aceasta îl îmbrăţişă cu drag, ca pe un fiu, urându-i şi dânsa succes.
- Mulţumesc, şopti lunganul. Puteţi sta în faţă. Vă va conduce dumnealui, se referi geograful la jandarmul care-i însoţise, cel cu care vorbise directorul, apoi intrară toţi în incinta rachetodromului.
După un ultim semn făcut cu mâna spre puştoaica bălaie, Nistor se îndreptă spre colegii săi; directorul deja dădea semne de nelinişte, cercetând împrejurimile atent, în căutarea lunganului. Şi chiar îi reproşă când ajunse lângă dânsul:
- Mai aveai de gând să stai mult, Nis?
- Nu, dom’ director. Însă nu cred c-am întârziat.
- Nu. Ai ajuns la limită, aprobă Traian Simionescu, privindu-şi ceasul; era 11.18. Treci la locul tău, Nis!
- Sigur. Dar înainte de asta, v-aş putea ruga ceva?
- Spune! păru dispus directorul să-l asculte.
- Vă rog, dacă aveţi puţin timp, puteţi trece să-l salutaţi pe domnul Gigi Cristescu şi familia dumnealui?
- Familia Cristescu, reţinu directorul. Ei sunt prietenii tăi?
- Da, murmură lunganul.
- Unde îi pot găsi? se interesă directorul, semn că avea de gând să-i salute.
- Acolo, îi indică Nistor locul în care se aflau soţii Cristescu, împreună cu fiica lor, Adela.
- Bine. Am să-i salut, decise directorul, spre satisfacţia lunganului; îşi închipuia că tatăl adolescentei se va bucura. Adela Cristescu... E cumva prietena ta, Nis? îl mai reţinu puţin directorul.
- Da, domnule...
- E foarte drăguţă. Dar ştii, nu ţi-ai ales cel mai potrivit moment pentru a avea o prietenă.
- Nu, dom’ director, nu-i prietena mea de acum; de vreo câţiva ani.
- Ah, de câţiva ani... Şi de ce nu mi-ai spus nimic despre ea?
- Dumneavoastră să vă fi spus?!
- Da, mie; crezi că n-ar fi trebuit să ştiu?! Poate te ajutam cumva.
- Să mă ajutaţi?! La ce?! Păi, eu... N-am considerat că... De fapt... începu Nis vreo câteva explicaţii neclare.
- Lasă, n-are importanţă; oricum, e prea târziu.
- Prea târziu pentru ce?
- Păi, tu vei pleca, ea va rămâne aici...
- Da, ştiu, se întristă lunganul.
- Asta e situaţia. În viaţă mai şi pierzi, nu se poate să câştigi mereu. Aşa că tine minte, Nis: Ai ales să pierzi, însă nu e nimeni vinovat de acest lucru, decât tu însuţi. Pricepi?
- Ăăă... Da, dom’ director.
- Bine. Să nu uiţi niciodată! Acum du-te mai repede la colegii tăi şi ai grijă ce le spui.
- Poftim?!
- Probabil vor fi foarte curioşi să afle ce şi cum... Vezi ce le spui!
- Ah, da... murmură lunganul, îndreptându-se spre colegii săi.
- Ah; tinerii ăştia... Cât de naiv poate fi; n-a înţeles nimic... şopti directorul în urma lui, privindu-l îngândurat.
În drum spre „Pacifis”, Nis se gândi, nedumerit (într-adevăr, nu înţelesese aproape nimic din cuvintele directorului): “Am ales să pierd?! Cum adică?! Ce-a vrut să spună dom’ director? Eu n-am ales să pierd. Am ales să fiu învingător, să plec spre Proxima, să devin astronaut, nu să rămân acasă, ca un laş...” Nici n-avu timp să se dumirească asupra vorbelor rostite de domnul Simionescu înainte de ajunge printre colegii săi, iar după aceea, foarte puţin probabil că se va mai gândi la aceste cuvinte, al căror sens le era neclar.
- Pe unde ai tot umblat până acum, mă? îl întâmpină curios Alex.
- Nu-i treaba ta! rosti morocănos lunganul, fără a detalia.
- Poate nu-i, se lăsă păgubaş Alex, dându-şi seama că nu va reuşi să afle nimic de la lungan.
Întrucât nu era încă 11.30, directorul consideră că s-ar putea achita de promisiunea făcută lunganului. Porni deci în direcţia indicată de acesta, căutând persoanele pe care i le descrisese geograful. I se păru că îi găsise pe cei căutaţi, dar pentru siguranţă întrebă:
- Familia Cristescu?
- Aici, răspunse domnul Gigi, surprins că întreabă cineva de ei.
- Traian Simionescu, se apropie directorul, întinzându-i mâna; Gigi Cristescu îl recunoscu imediat.
- Vai, domnule director, ce plăcere să vă cunosc, zise dânsul emoţionat, strângând mâna directorului. I-am spus lui Nistor să nu vă deranjeze. Ştiu cât sunteţi de ocupat.
- Nu-i nici un deranj. Prietenii lui Nis sunt şi prietenii mei, zâmbi directorul cu amabilitate; Gigi Cristescu remarcă surprins că directorul spusese „Nis”...
- Soţia mea, Manuela, îşi aminti domnul Cristescu să-şi prezinte soţia.
- Doamnă... rosti elegant directorul, sărutând mâna doamnei Cristescu.
- Şi fiica mea, Adela, fu rândul adolescentei să-l cunoască pe directorul Institutului, căreia dânsul îi sărută mâna, după ce zise:
- Încântat, domnişoară... Ce vârstă aveţi?
- 16 ani, domnule... rosti emoţionată puştoaica.
- Încă elevă, concluzionă directorul, apoi propuse: Dacă vrei, se poate aranja ca de la toamnă să studiezi aici, la noi, în Institut.
- Vai, ar fi o mare onoare, domnule, dar... Mai bine nu, mulţumesc. Mai am puţin şi... Prefer să rămân cu colegii mei.
- Desigur, nu te obligă nimeni, domnişoară. Era doar o propunere.
- De altfel, ştiu de la Nistor cât e de greu să studiezi aici, adăugă adolescenta o justificare la refuzul ei.
- Şi-n plus, vezi bine ce poţi păţi după încheierea studiilor, privi directorul sugestiv spre nava albastră, în faţa căreia erau aliniaţi cei şapte tineri.
- Da... murmură îngândurată adolescenta, în minte revenindu-i inedita propunere a geografului de a-i fi însoţit în misiune.
- Mă scuzaţi, vă rog. Trebuie să mă retrag, anunţă directorul, ştiind că trecuse de 11.30. Aş mai rămâne cu dumneavoastră, dar nu acum. Poate mai târziu.
- Desigur, înţelegem, spuse domnul Gigi Cristescu.
Directorul reveni alături de cei şapte tineri, în timp ce familia Cristescu rămase în primul rând, cei trei fiind impresionaţi de prezenţa directorului şi părând surprinşi de tinereţea acestuia (dânsul era cu doar vreo câţiva ani mai mare decât domnul Gigi; 2-3 ani... )
Nistor se întreba dacă nu era oare o despărţire definitivă, deşi el n-ar fi dorit să fie; în minte îi răsună promisiunea adolescentei, o promisiune ciudată, care nu avea deloc efectul scontat, de a-l linişti...