*86. Pe orbită.

Deodată, imaginile de pe monitoarele computerelor de pe puntea principală dispăruseră; legătura cu Pământul se întrerupsese temporar. Cei şapte tineri priviră atunci spre Terra, care era deocamdată încă destul de apropiată. Se aflau deja pe orbită, drumul până aici fiind parcurs rapid de nava lor.
Terra li se înfăţişă în toată splendoarea ei, învăluită de ceaţa fină a norilor şi de un strat de atmosferă ce bătea în nuanţe multiple. Cei şapte tineri abia mai respirau de emoţie, atât de frumos li se păru acest uriaş glob albăstrui ce dădea sens cuvântului „acasă”...
Iar această imagine a Pământului li se întipări în memorie şi aveau s-o păstreze neştearsă în amintirea lor, pentru următorii 13 ani, în care nu vor mai avea prilejul să-i admire frumuseţea. Pe retina ochilor lor, pentru următorii 13 ani, rămase înregistrată imaginea planetei Terra, planeta lor cea dragă.
Îşi închipuiau cum miile de oameni adunaţi la bazele spaţioportului se întorceau acasă împăcaţi, cu sufletul umplut de bucurie, auzind numai acele ultime răsunătoare cuvinte ale crainicului: «... 6, 5, 4, 3, 2, 1, 0! şi... START al navei spaţiale „Pacifis”, care se aventurează astfel spre tainele necunoscutului şi spre planeta Proxima.» Aceste ultime cuvinte, pe care şi ei le putuseră auzi, le ţiuiau într-una în urechi... Şi-n faţa lor era Terra, iar fiecare o vedea altfel, din punctul său de vedere.
Lucian, care o privea cu ochii comandantului, o vedea, desigur, minunată, dar această imagine îi amintea de imensa responsabilitate pe care şi-o asumase. Plecaseră, erau pe cont propriu, iar reuşita misiunii depindea în mare măsură de el, de modul în care va şti să se descurce. Se mai gândea şi la domnişoarele rămase acolo; scăpase, deci, de faima de mare Don Juan (probabil că în clipa în care „Pacifis” pornise, nu doar Diana Enka leşinase, ci şi foarte multe dintre admiratoarele tânărului comandant).
Lui Mihai, imaginea Terrei îi trezea alte amintiri: minorul îşi aminti de turneele sportive, de campionate, de antrenamente, de medaliile obţinute, de clipele de glorie... Toate acestea rămăseseră în urmă. Acum era şeful securităţii misiunii şi avea alte responsabilităţi. Nu regreta nimic...
Domnişoara consilier îşi aminti de Magda, de Dora, de copilăria ei... Acum era la bordul navei albastre, pe orbita planetei; interesant pentru un psiholog...
Stela îşi aminti că era unicul cadru medical al misiunii în următorii ani şi deci, practic, nu avea ajutoare, trebuia să se descurce singură în domeniul ei. Era conştientă că viaţa colegilor ei depindea de ea, de profesionalismul ei...
Alex îşi aminti de „Ucigaşă” şi de colegul acesteia, „Cocoşul”, de faptul că-şi îndeplinise cu bine misiunea de „Cupidon” faţă de cei doi. Spera să se fi revanşat astfel faţă de domnişoara Petra Neţoiu, cea care-l salvase pe el de acei infractori periculoşi care-l atacaseră. El o ajutase doar în relaţia ei cu Ovidiu Băloi şi cu studiul geneticii în Institut. Era oare de ajuns? Alex spera că da...
Nistor, lunganul echipajului, ronţăind de zor la dulciuri, privea globul terestru prin ochii geografului. Pentru el, Terra nu avea secrete. Recunoştea cu uşurinţă orice locşor, deşi nu fusese plecat niciodată nicăieri; nu le vizitase decât prin intermediul cărţilor. Desigur, spre deosebire de hărţile geografice cu care era obişnuit, globul albăstrui era lipsit de paralele, meridiane, cifre şi denumiri, dar asta nu-l încurca cu nimic pe înaltul geograf. De amintit, îşi amintea doar de Adela, adolescenta bălaie care rămăsese acolo, jos; Adela şi atât...
Pentru Maria, domnişoara biolog, imaginea Terrei reprezenta o lume plină de viaţă vegetală şi animală, o lume animată, superbă, locul ideal pentru atâtea vietăţi; un adevărat paradis...
Cam astfel gândeau cei şapte tineri în acele momente. Bineînţeles, fiind toţi astronomi, mai văzuseră imaginea Terrei în spaţiu de sute sau mii de ori, în cărţi, fotografii, pe computer sau în alte materiale de specialitate, însă nimic nu putea fi comparat cu realitatea ce se desfăşura gratuit înaintea ochilor lor; nici o altă imagine nu putea egala frumuseţea naturală a planetei. Tocmai acest lucru îi fascină, determinându-i să cerceteze cu mare atenţie fiece detaliu; se aflau pe orbită, în jurul Terrei...
Dat fiind că poziţia navei încă permitea legătura cu cei de acasă, iată că, o dată ce scăpaseră de interferenţe, aceasta se restabili, atât audio, cât şi video. Pe monitorul computerului principal de la bordul navei (care era computerul informaticianului Mihai) apăru o imagine binecunoscută celor şapte tineri: aceea a cabinetului domnului director Traian Simionescu.
În acea încăpere se aflau 17 persoane: părinţii celor din echipaj, directorul Institutului, instructorul echipajului şi preşedintele ţării. Pe puntea principală a navei „Pacifis” răsună glasul directorului, clar, puternic, impunător, aşa cum îl cunoşteau şi ei:
- Iar eu... Voi de abia aşteptaţi să scăpaţi de mine şi eu mereu vreau să vă vorbesc, să vă aud, să vă văd. Îmi dau seama că sunt sâcâitor şi devin foarte plictisitor pentru voi.
- Dom’ director... Nu spuneţi asta; ştiţi foarte bine că nu-i aşa, protestă Lucian.
- Mă bucur să aud asta de la tine, Luci, dar a fost numai o glumă. Speram să pricepi, zise directorul.
- Ah, în cazul ăsta... Vă rog să mă scuzaţi!
- Pentru nimic, Luci. Însă acum e timpul să vorbim serios.
- Putem încerca, surâse Alex.
- Sigur că putem şi vom reuşi, nu doar vom încerca, rosti directorul. Iată-vă singuri, pe cont propriu; acum sunteţi astronauţi... Cum e? Cum vă simţiţi?
- Până în acest moment, destul de bine, dom’ director, răspunse lunganul.
- Nis, iarăşi cu dulciurile? observă directorul.
- Cu ce altceva? replică nepăsător geograful.
- Hmm... murmură directorul, fără a-i reproşa nimic lunganului; se adresă din nou către toţi: Sunteţi pe orbita Terrei. Cum vi se pare?
- Ce anume? îi ceru detalii Stela.
- Terra, planeta noastră, preciză directorul. Cum se vede?
- E superbă, răspunse doctoriţa.
- Senzaţională, adăugă Mihai.
- Magnifică, zise şi blonda.
- E... frumoasă, nu găsi Lia un alt cuvânt.
- Într-adevăr, aprobă Alex. Ne-a lăsat fără grai. E splendidă!
- Credeam că o cunoaştem foarte bine, mai ales eu, dar ne-a surprins în mod plăcut. Şi pe mine, spuse geograful cel înalt.
- Dar ţie cum ţi se pare, Luci? îi ceru directorul părerea preferatului său, singurul care nu şi-o exprimase încă.
- Ce-aş putea adăuga eu, dom’ director? E de-o frumuseţe rară, indescriptibilă. Nu există cuvinte suficiente pentru a reda asemenea imagini; trebuie să fii aici, s-o vezi cu proprii ochi, pentru a înţelege, pentru a simţi... E un sentiment unic, greu de explicat. Dar e minunat!
- Înţelegem, murmură directorul îngândurat; adăugă: Vedeţi, încă mai sunt aici părinţii voştri.
- Da, vedem... spuseră şoptit cei şapte tineri.
- Nu vă faceţi griji pentru noi. După cum vedeţi, suntem cu toţii bine, zise doctoriţa.
- Iar deocamdată, suntem încă aici, destul de aproape de voi, o completă blondina.
- Sigur, o aprobă Mihai. Nu trebuie decât să privim spre Terra şi... Greu de crezut că sunteţi acolo! E ciudat! Atât de diferit de ceea ce obişnuiam să fac, de campionate...
- Regreţi deja, puştiule? Ai vrea să te întorci acasă? presupuse Alex.
- Nu, deloc! se împotrivi tânărul informatician.
Cât despre părinţi, aceştia nu reuşeau să spună nimic; priveau doar cu tristeţe, tăcuţi, imaginea de pe monitor, în care apăreau copiii lor. Nu după mult timp nu vor mai avea ocazia să-i vadă nici măcar astfel, prin intermediul aparaturii. Sesizând faptul că discuţia se poticnise, ajunsese într-un punct mort, directorul reluă, pentru că nu intenţiona să întrerupă legătura:
- Iată! Până şi domnul preşedinte mai este aici. Încă nu s-a întors în capitală nici dânsul; a rămas, special pentru voi.
- Cum să fi plecat fără să-i mai văd pe aceşti tineri minunaţi, fără să ştiu dacă au ajuns cu bine pe orbită? replică preşedintele.
- Domnule preşedinte, nici nu ştim cum să vă mulţumim că ne-aţi dedicat o mare parte din preţiosul dumneavoastră timp în aceste câteva zile, vorbi şi în numele colegilor săi, Lucian.
- Dragilor, nu trebuie să-mi mulţumiţi deloc, se împotrivi preşedintele. V-am dedicat o mare parte a timpului meu doar pentru că meritaţi acest lucru şi pot fi sigur că nu e timp pierdut. Când vă veţi întoarce, peste cel puţin 13 ani, nu voi mai fi eu preşedinte, dar cel puţin am satisfacţia că am putut participa la acest eveniment acum, că lansarea în această misiune a avut loc în timpul mandatului meu; nu e ceva de neglijat... Cât despre momentul întoarcerii voastre, dacă voi mai fi în viaţă atunci, sper să mi se ofere şansa de a asista în direct şi atunci, la acel eveniment. Desigur, asta depinde în mare măsură de domnul director. Ce spuneţi, domnule Simionescu, mă veţi mai primi atunci în Institut, chiar dacă nu voi mai fi preşedintele ţării, ci un simplu cetăţean de rând al patriei noastre?
- Se poate, domnule preşedinte? Cum să nu vă primim? Pe dumneavoastră, bineînţeles, oricând, spuse directorul.
- Mulţumesc. Ia te uită: Mi-am asigurat încă de pe acum un loc pentru atunci, rosti îngândurat preşedintele, surâzând.
- Dar de unde ştiţi că atunci tot eu voi fi directorul acestui Institut? Acum, e clar, eu sunt, dar peste ani şi ani, cine ştie ce-o mai fi...
- Nu, domnule director. Dumneavoastră sunteţi tânăr, deci, aveţi toate şansele să rămâneţi în această funcţie, pe când eu... Vârsta, deşi nu foarte înaintată, nu-mi permite... De altfel, acesta e ultimul meu mandat ca şef al statului; m-am decis: Nu voi mai participa la următoarele alegeri prezidenţiale. Vor candida alţii; eu mă retrag din competiţie... Deci, e clar că în momentul întoarcerii lor voi fi doar un bătrânel oarecare, un moşuleţ simpatic... Sper.
- Nicidecum un bătrânel oarecare şi veţi fi primit, indiferent dacă voi mai fi eu director, sau va fi altul, îl asigură Traian Simionescu, zâmbind.
- Mă bucur să aud asta, rosti preşedintele îngândurat.
- Cât timp mai rămâneţi, domnule preşedinte? întrebă Lucian.
- Nu foarte mult. Astăzi trebuie să mă întorc în capitală. Mi-a plăcut vizita aici, în Bănie, m-am simţit bine, am asistat la acest eveniment unic, însă va trebui să mă întorc.
- Înţelegem... Dar ştiţi ce? Vă rugăm să mai veniţi în oraşul nostru, mai des, nu doar cu ocazia unor asemenea evenimente, îl invită... Lucian.
- Sigur am să mai vin de vreo câteva ori înainte de sfârşitul acestui mandat, probabil şi după aceea. Dar cum vine asta? Eu voi fi aici, iar voi nu...
- Noi n-am putea, surâse Lucian. Vom fi departe.
- Deci aveţi totuşi o scuză solidă, spuse preşedintele.
- Da, domnule; misiunea aceasta, aprobă Lucian.
- Misiune pe care de abia am început-o, îl completă Alex.
- Copii, cât timp mai staţi pe orbita Terrei? întrebă Traian Simionescu.
- Doar atât cât să înconjurăm Pământul de vreo câteva ori, apoi ne îndreptăm spre Lună. Ne vom opri şi acolo câteva minute, să „salutăm” bătrânul nostru satelit natural, apoi ne vom continua drumul, mai întâi spre Marte, explică Lucian.
- Nava e acum pe pilot automat? se interesă Eugen Manea.
- Da, evident, răspunse Nistor. E pe pilot automat.
- Iar cei doi roboţi supraveghează totul, adăugă Mihai.
- Aţi întâmpinat vreo problemă? întrebă instructorul.
- Până acum, nici una, răspunse lunganul. Toate sistemele funcţionează la parametrii normali. Şi urmăm traseul stabilit.
- Asta-i bine, aprecie instructorul. Nici nu vă recomand să vă abateţi de la traseul stabilit. De altfel, cât timp sunteţi pe pilot automat, nici nu puteţi acest lucru.
- Dom’ profesor, n-avem nici un interes să nu respectăm recomandările primite, îl asigură Alex.
- După câteva minute vom întrerupe această legătură. Vom reveni în apropierea Lunii, anunţă Lucian.
- Nu cred că voi mai fi aici la următoarea voastră transmisie, din jurul Lunii, aşa că vă urez încă de pe acum mult succes în misiune, spuse preşedintele.
- Mulţumim, domnule... îi răspunseră cei şapte tineri, încă emoţionaţi.
- Ştiu că sunteţi toţi nişte tineri deosebiţi, doar am avut plăcuta ocazie să vă cunosc personal; poate nu foarte bine, însă suficient pentru a înţelege acest lucru. Deci nu cred că este cazul să vă dau sfaturi în privinţa comportamentului vostru; şi totuşi... Aveţi mare grijă! Nu reprezentaţi doar Institutul în care aţi învăţat, nici doar oraşul în care locuiţi, sau ţara voastră, ci, într-un fel, întreaga planetă, întreaga specie umană... Îmi dau seama că nu puteau exista alţi reprezentanţi mai potriviţi decât voi, că nu ne veţi face nicicând de râs, oriunde v-aţi afla; şi totuşi... Repet: Aveţi mare grijă! rosti preşedintele îngândurat. Nu ştiu ce altceva v-aş mai putea spune... Şi iarăşi repet: Sunt mândru că această misiune a fost demarată în cursul mandatului meu prezidenţial, sunt mândru că voi sunteţi cetăţeni ai patriei noastre, că veţi fi într-un fel imaginea Terrei şi ştiu că dacă veţi întâlni alte civilizaţii extraterestre, veţi lăsa o impresie bună despre specia noastră umană. Încă o dată, mult, mult succes!
- Mulţumim, domnule... murmurară, de pe puntea principală, cei şapte membri ai echipajului; cuvintele lor se auziră şi în cabinetul directorului Institutului.
- Promitem că ne vom strădui să nu dezamăgim pe nimeni. Vom face tot posibilul să nu dăm greş, să ne ridicăm la nivelul aşteptărilor, rosti solemn Lucian; adăugă zâmbind: Sper că nu se va dovedi a fi un efort prea mare pentru noi...
- Sunt convins că veţi reuşi în tot ceea ce v-aţi propus, replică preşedintele.
La 14.30 legătura se întrerupsese. După o jumătate de oră de la lansare, „Pacifis” se afla încă pe orbita Terrei, pe care avea s-o părăsească în curând, după câteva rotaţii complete în jurul planetei albastre.
Cei şapte tineri astronauţi avură astfel ocazia să-i admire toată frumuseţea, toată măreţia, toate continentele, toate oceanele, tot ceea ce avea de arătat această planetă albastră, unică în felul ei şi să păstreze în amintire aceste imagini, pe care, de altfel, le şi înregistraseră pe CD-uri şi DVD-uri, să le poată admira şi-n alte dăţi, deşi înregistrările nu se puteau cmpara cu ceea ce vedeau acum, încântându-le privirile... La 30 de minute după încheierea numărătoarei inverse, „Pacifis” părăsea orbita terestră, îndreptându-se spre Lună, unicul satelit natural al planetei albastre. După cum spusese, preşedintele ţării nu mai putea rămâne. Era nevoit să se întoarcă în capitală. Îi salută respectuos pe cei 14 părinţi, pe director, pe instructor, înţelegând motivele pentru care nu putea fi condus; ştia că directorul şi instructorul erau foarte ocupaţi în acele momente.
Totuşi, directorul îşi conduse oaspetele, cel puţin până la ieşirea din Institut. De aici, preşedintele era „preluat” de primarul municipiului şi alte oficialităţi locale. De altfel, preşedintele nu venise singur, era însoţit de numeroşi alţi politicieni şi nu numai...
După plecarea preşedintelui, directorul reveni grăbit în cabinetul său, însă legătura cu „Pacifis” nu se restabilise în lipsa dânsului. Între timp, zona din preajma Institutului se eliberase. Oamenii veniţi să urmărească lansarea plecaseră spre case, sau în alte părţi... Spre exemplu, pentru a sărbători sau comenta, la un pahar rece de bere sau altă băutură, evenimentul care „tulburase” liniştea municipiului Craiova...