*95. Discursul final al directorului.

La ora 22.10, cei din interiorul navei albastre, aflaţi pe puntea principală, îşi puteau revedea pentru ultima oară părinţii, prin intermediul aparaturii de bord. Părinţii lor încă se aflau, evident, în cabinetul directorului, alături de acesta şi de domnul profesor Manea. Chipul directorului, posomorât, îi trăda oboseala acumulată în ultimul timp şi suferinţa interioară, ce-i măcina sufletul, aceste detalii putându-se observa chiar şi pe monitorul de pe puntea principală a navei „Pacifis”. Totuşi, Traian Simionescu luă primul cuvântul, în-cercând să pară voios; în acest scop, schiţă un zâmbet şters, pe care-l afişă timid în colţul gurii. Vocea sa însă îşi păstră sonoritatea şi tonul plăcut cu care cei şapte tineri se obişnuiseră; în următorii 13 ani nu vor mai auzi deloc acest glas în direct, decât în înregistrări. Dânsul spuse:
- Măi, copii, iar aţi întârziat cu legătura asta afurisită! De când tot aşteptăm noi aici...
- Dom’ director, ne scuzaţi; noi tocmai am avut până acum o discuţie cam... sinistră, justifică Lucian.
- Cam sinistră?! reţinu directorul îngrijorat acest amănunt, care nu prevestea nimic bun. Cum adică?
- Ah... Lia ne-a vorbit despre Pluto; în mitologia antică, această denumire corespundea la romani zeului Infernului, numit Hades la greci. Cât despre Charon, acesta era luntraş, un geniu din Infern, aflat în slujba lui Hades; de aceea spuneam că discuţia noastră a fost cam sinistră, fiind vorba despre Infern şi slujitorii acestuia, Charon şi câinele monstruos Cerber, explică Lucian.
- Deci, asta era, se dumiri directorul, liniştindu-se.
- În rest, totul e în ordine acolo? se interesă domnul Manea.
- Absolut, dom’ profesor, îl asigură Alex.
- Aţi mai avut probleme, neînţelegeri, certuri, aţi mai întâmpinat greutăţi? enumeră Eugen Manea.
- Nimic de genul acesta, dom’ profesor, replică Nistor.
- Foarte bine, aprecie directorul, adăugând cu tristeţe: Cu excepţia faptului că noi toţi am conştientizat deja lipsa voastră... Dar nu e cazul să fim amărâţi, pentru că ştim că scopul plecării voastre este unul nobil; asta ar trebui să ne liniştească puţin, cât de cât... E însă mult mai greu acum, fiind vorba despre ultima legătură...
- Nu putem evita acest lucu, dom’ director; Pluto este lângă noi, rosti comandantul.
- Ştim. Am observat, spuse Traian Simionescu. Tocmai de aceea, trebuie să înţelegeţi că această legătură se va prelungi atât cât va fi posibil, n-ar putea fi una simplă, de scurtă durată...
- Nici noi nu dorim ca acestă legătură să fie de scurtă durată, spuse Stela, medicul echipajului.
Directorul oftă scurt, apoi reluă:
- Înainte de a vă oferi posibilitatea de a schimba, probabil, ultimele cuvinte cu părinţii voştri, vreau totuşi să vă vorbesc eu, chiar cu riscul de a deveni plictisitor...
- Pentru noi nu veţi fi niciodată plictisitor; nu v-am putea considera nicicând astfel, spuse chiar Lucian.
- Mulţumesc, Luci, rosti, cu glasul sugrumat de emoţie, directorul, abia stăpânindu-şi lacrimile ce-i străluceau îndărătnic în ochii umezi, cu privire ageră, ca de vultur; în acele momente însă, ascuţimea privirii directorului se mai „stinsese”, îşi pierduse din intensitate; Traian Simionescu îşi drese glasul, care răsună în curând, puternic şi plăcut, pe puntea principală a navei albastre: Iată-vă acum singuri, la frontiera sistemului nostru solar; de abia acum se poate afirma că, într-adevăr, a sosit momentul plecării spre înaltele culmi ale cunoaşterii. Mulţi vă invidiază pentru şansa ce vi s-a oferit; eu, unul, vă admir! Sunt mândru de voi! Sunteţi nişte tineri minunaţi, deosebiţi! Practic, aţi crescut sub ochii mei şi ştiu de ce sunteţi capabili. Aţi fost formaţi aici, în acest Institut... V-am acordat această misiune pentru că am încredere deplină în voi; ştiu că sunteţi demni de ea şi că o veţi duce până la capăt cu bine, că ne veţi reprezenta onorabil oricând, oriunde... Aveţi de parcurs un drum extrem de lung şi dificil până la Proxima. Şi eu ştiu, ştiu foarte bine asta... Dar mai ştiu şi că vă veţi descurca admirabil în orice situaţie aţi fi puşi, cu orice greutăţi v-aţi confrunta... Aveţi de înfruntat o călătorie de 13 ani; 13 ani, nu glumă... Numai gândul la o asemenea perioadă îndelungată este deja o povară greu de suportat. Recunosc că aceasă călătorie vă va „mânca” perioada cea mai frumoasă a vieţii, din anii tinereţii şi trebuie să vă mărturisesc că-n toţi aceşti ani vă voi duce dorul. Îmi veţi lipsi, voi toţi... Sunt sigur de asta! Şi toate acestea se întâmplă numai din cauză că Universul e pur şi simplu doar ca o casă de nebuni; toate corpurile cereşti fiind aşezate la o distanţă atât de mare între ele, încât... Încât vedeţi, vă „mănâncă” 13 ani din viaţă... Dar trebuie să duceţi această importantă misiune până la capăt, orice s-ar întâmpla! Astfel veţi rămâne înscrişi cu litere de aur în istoria evoluţiei omului în cunoaşterea tainelor albastrului infinit, ale secretelor pe care ni le ascunde cu atâta măiestrie. Acestea sunt unele dintre cele mai importante momente ale istoriei cunoaşterii şi explorării Universului. Voi faceţi un nou pas enorm pentru umanitate. Veţi fi, într-un fel, simbolul continuităţii vieţii pe Pământ; numele voastre vor dăinui veşnic, peste ani şi ani, pentru orice locuitor al planetei noastre; toţi vă vor păstra mereu neştearsă amintirea... Sper că vă daţi bine seama de importanţa şi de ecoul larg al acestui rar eveniment, unic în felul său; voi deschideţi astfel o nouă eră în cercetarea Universului... Îmi pare deosebit de rău că nu mă aflu alături de voi în aceste clipe măreţe, dar sufletul meu este acolo, în mijlocul vostru şi sper să simţiţi mereu acest lucru, această prezenţă, acest sprijin pe care vi-l acord în mod mai mult sau mai puţin direct. Să nu uitaţi nicicând că eu sunt mereu alături de voi...Vă urez succes deplin! Ştiu că vă veţi întoarce cu bine pe Terra noastră cea dragă, cu toţii, teferi, cu noi informaţii despre misterioasa Proxima şi despre straniul sistem din care face parte această planetă, sistemul denumit de noi Alfa. Sper să legaţi o prietenie strânsă cu locuitorii planetei, dacă există viaţă raţională pe Proxima... Cât despre mine, ce altceva să vă mai spun?! Sunt tot eu, acelaşi, aşa cum mă cunoaşteţi mai mult sau mai puţin, vă voi aştepta nerăbdător, voi număra clipele până la întoarcerea voastră şi chiar de-ar fi să crăp aici, în biroul meu, în toţi aceşti 13 ani, tot vă voi aştepta! Sper că într-o bună zi, ce-i drept însă, peste 13 ani, vă veţi prezenta aici, în biroul meu, după cum ştiţi deja deviza mea, la ora 12.00 fix, fără pic de întârziere şi veţi fi toţi şapte, fără nici o absenţă... Aş vrea ca atunci să fie aici, de faţă şi instructorul vostru, domnul profesor Eugen Manea; bineînţeles şi toţi părinţii voştri, doar n-ar putea lipsi tocmai dânşii... Copii, aş vrea să nu mă daţi uitării în toţi aceşti 13 ani blestemaţi, pe mine, directorul şi prietenul vostru, Traian Simionescu, adică subsemnatul... Să nu mă uitaţi aici, în biroul meu din cabinetul directoral al Institutului de Cercetări Ştiinţifice Spaţiale din Craiova... Nici nu mai am puterea să-mi expun gândurile, nici nu mai găsesc cuvintele potrivite, cu care să mă exprim... Ele se învârtesc cu repeziciune în capul meu şi se amestecă teribil, refuzând categoric să exprime ceva anume; e atât de greu să formulez ceva logic, clar, concret. Aş vrea să vă vorbesc mereu, să vă spun într-una ceva, dar nu mai ştiu ce... Şi iată cum sunt nevoit să-mi iau „rămas bun” de la voi, deşi mi-e foarte greu s-o fac; dacă ar fi după mine, v-aş ţine acolo unde vă aflaţi, să vorbim într-una, neîncetat, însă nu este posibil... Deocamdată, din partea mea: La revedere, copii! Şi încă o dată mult, mult, mult succes din partea mea... Foarte mult succes! Vă voi aştepta! Peste 13 ani...
Iar pe moment directorul tăcu, aşternându-se, inevitabil, liniştea. Cei şapte tineri ascultaseră spusele directorului cu răsuflarea tăiată de emoţie. Erau cuvinte mari, care îi îmbărbătau. Vechile cunoştinţe ale directorului nu fuseseră obişnuite să-l audă pe acesta vorbind sau ţinând un discurs atât de lung; de prea puţine ori, în rare ocazii, Traian Simionescu proceda astfel, pentru că, de obicei, de fiecare dată când i se cerea părerea, directorul se grăbea şi spunea totul cât mai pe scurt, metodic, în câteva cuvinte, ca un rezumat, aşa cum îi plăcea dânsului (uneori, în şedinţe, mai prelungea frazele). Dar acum, iată, din nou, directorul făcuse un adevărat comentariu lung... Era o linişte deplină în navă, cât şi în cabinetul directorului. În liniştea aceea desăvârşită, răsună clar glasul lui Mihai, tânărul fost campion mondial, mezinul echipajului, acum şeful securităţii misiunii:
- Eh, ehei... Proxima, Proxima...
- Ce-ai spus? îl întrebă Nistor nedumerit, neînţelegându-l.
- Nimic, nimic... Mă gândeam şi eu cu voce tare, murmură Mihai, surprins el însuşi că spusese ceva cu câteva clipe înainte.
- Copii, de ce aţi amuţit aşa? îşi reveni şi directorul. Aici, lângă mine, încă se află părinţii voştri; aceasta este ultima convorbire pe care o puteţi avea cu dânşii... Vă dau deci posibilitatea de a comuni-ca. N-aveţi nimic să le spuneţi?
- Ba da, ba da, bineînţeles... murmurară cei şapte tineri, încă îngânduraţi, năuciţi de discursul directorului.
Dat fiind că poziţia navei albastre permitea încă legătura cu Terra, atât audio, cât şi video, aceasta fiind deja de ceva timp restabilită, interval în care vorbise mai mult doar directorul, iată că, deşi trecuse de ora 22.30, legătura nu se întrerupsese; era clar că se prelungea... În apropiere de „Pacifis” se aflau doi aştri destul de asemănători: Pluto şi Charon... Nistor zise, deşi era convins că doar gândeşte:
- Toate ca toate, dar mie doar dulciurile o să-mi lipsească. În rest... Ne-om descurca noi.
- Măi, lungan afurisit, ţie doar la dulciuri îţi stă gândul? surâse directorul.
- Cum?! tresări lunganul, realizând de abia în acel moment că şi el vorbise cu voce tare; bine că nu amintise nimic despre Adela, adolescenta cea bălaie...
- Lasă, Nis, nu vei duce lipsă de aşa ceva; voi avea personal grijă ca dulciurile să nu reprezinte o problemă pentru tine, îl asigură Lucian.
- Mersi, şefu’, şopti geograful cel, de obicei, distrat.
- Dom’ director, dar ce discurs lung şi impresionant ne-aţi ţinut adineauri... remarcă Alex.
- Într-adevăr, îl aprobă directorul, îngândurat. Acesta a fost ultimul meu discurs pe care l-aţi putut auzi pentru următorii ani; de acum încolo, nu va mai fi posibil. Nu ne vom mai auzi.
- Să vă auzim în direct, cu siguranţă, nu, rosti Mihai. Dar vă vom mai putea asculta; avem înregistrări cu dumneavoastră, de la oficializarea misiunii, de la şedinţa din Institut, de la talk-showul la care aţi participat, de la lansare, din diverse alte ocazii. Am înregistrat inclusiv acest ultim discurs de acum, enumeră fostul campion.
- În plus, fiecare vă poartă în suflet, dom’ director, adăugă Lucian câteva cuvinte care-i înmuiară inima directorului. Şi nu vom putea uita nicicând momentele plăcute pe care le-am petrecut alături de dumneavoastră. Sunt sigur că fiecare dintre noi are de păstrat amintirea a cel puţin câteva momente frumoase petrecute alături de dumneavoastră; mai ales eu... surâse ştrengăreşte comandantul.
Fiecare coleg îl aprobă în gând pe comandantul său. Lucian avea dreptate: aveau amintiri plăcute chiar cu directorul Institutului, acest domn distins pe care avuseseră ocazia să-l cunoască, trei dintre ei foarte bine, ceilalţi patru, în ultimul timp, destul de bine. Cert era faptul că toţi cei şapte tineri aveau o părere mai mult decât bună despre directorul Institutului, al cărui discurs final îl ascultaseră cu multă atenţie puţin mai înainte...