*96. Ultima convorbire cu Terra.

Ultima legătură cu Terra, cu cei de acasă decurgea destul de greoi; tuturor le era dificil să-şi aleagă cuvintele cu care să se adreseze în aceste ultime clipe. Tot directorul „deranjă” liniştea cu glasul său impunător, inconfundabil, blând şi tare plăcut auzului:
- Spuneaţi deci că vă aflaţi în apropierea Infernului îngheţat...
- Nu ne mai amintiţi acest amănunt, îi ceru preferatul său, Lucian, comandantul misiunii.
- Foarte bine. N-am să vă amintesc. Dar am să vă rog să spargeţi voi odată gheaţa! Ce faceţi, aţi amuţit? Vorbiţi odată cu părinţii voştri! Repet, vă ofer posibilitatea de a discuta cu dânşii, pentru ulti-ma oară. Nu înţeleg ce aşteptaţi? Această legătură, oricât am dori, nu va putea fi păstrată la infinit; la un moment dat, tot se va întrerupe...
- Ştim... rosti blonda, privindu-şi nostalgic părinţii.
- Totu-i bine acum la voi, acolo? reuşi să „spargă” gheaţa blondul, Iulian Enka, cu o întrebare banală, dar reuşise.
- Da, blondule, acum totu-i bine aici, la noi, îl aprobă fiul său, Lucian. Dar acolo, la voi?
- Şi aici e destul de binişor, răspunse blondul. E linişte, iar după cum vedeţi, nu ne-am luat la harţă unii cu alţii.
- Asta-i foarte bine, surâse scurt comandantul.
- Domnule Enka, vă rog să mă iertaţi pentru cele spuse, să mă scuzaţi dacă am iscat vreo ceartă acolo, se simţi Lia datoare să-şi justifice din nou, dacă se putea, comportamentul.
- E-n ordine, domnişoară, zâmbi Iulian Enka. Aici n-a fost nici o ceartă; nu din cauza dumneavoastră.
Lucian îşi privi cu admiraţie tatăl, doar pe ecranul monitorului, acest domn blond pe care parcă nu reuşise nicicând să-l înţeleagă cum ar fi trebuit. De abia acum descoperea că, de fapt, chiar era un om minunat, cum îi dovedise în ultimul timp. Cam târziu pentru a înţelege acest lucru... De ce oare în toţi aceşti ani păruse mai distant, mai rece, mai nepăsător, indiferent? Tânărul comandant regreta acum modul în care se purtase faţă de tatăl său. De fapt, oare cât de mult greşise?!
- Tată, eu... începu timid Lucian, dar se opri, neştiind cum să continue.
- Nu spune nimic, fiule! replică domnul Enka. Vorbele sunt acum de prisos. Ştii că sunt mândru de tine, iar asta-i tot ceea ce contează. Sunt mândru că am un asemenea băiat. Şi aştept cu nerăbdare să văd cât de... „matur” vei fi tu peste 13 ani, la 34 de ani, sau dacă vei rămâne tot aşa, naiv şi aiurit cum ai fost întotdeauna şi eşti chiar şi acum.
Cuvintele blondului nu-i conveniră deloc directorului. Se simţi ofensat, privirea întunecându-i-se pentru o clipă. Zise:
- Domnule Enka, totuşi, exageraţi! Luci nu e deloc aiurit şi naiv, căci dacă ar fi fost aşa, n-ar mai fi fost trimis în această misiune spre Proxima şi mai ales, n-ar fi fost numit în funcţia de comandant al navei spaţiale „Pacifis”, cât şi al întregii misiuni, interveni directorul, vădit nemulţumit de această afirmaţie a blondului, de această clasificare atribuită preferatului său.
- S-ar putea să aveţi dreptate. Şi totuşi, nu cred că l-aţi cunoaşte pe Lucian mai bine decât mine, protestă Iulian Enka.
- Nici n-am pretins acest lucru, rosti directorul, deşi în gând îşi spunea că doar dânsul îl putea cunoaşte cu adevărat pe Lucian, nu altul; nici măcar blondul care-l crescuse.
- Dacă dumneavoastră n-aţi înţeles ce-am vrut să spun, sunt convins că Luci a priceput întocmai, replică foarte calm blondul.
- Desigur, tată... blondule... Am înţeles perfect, zâmbi Lucian. Mamă... Nu ştiu ce ţi-aş putea spune. Probabil doar „La revedere”...
- La revedere, dragul meu, dacă tu consideri că atât e suficient... spuse Diana Enka, nereuşind să adauge altceva.
- Nu uitaţi să-i salutaţi pe Rikky şi pe Nero din partea mea şi să-i îngrijiţi aşa cum se cuvine, le aminti Lucian.
- Nu-ţi face griji, dragule. Vom avea mare grijă de prietenii tăi, îl asigură Diana, privind lănţişorul şi medalionul de la gâtul fiului ei, pe care chiar dânsa i le dăruise.
Lucian se retrase uşor, mulţumit de această scurtă discuţie avută cu părinţii săi, lăsându-le şi colegilor săi posibilitatea de a vorbi cu părinţii lor. Dar întrucât se aşternuse din nou tăcerea, Traian Simionescu se simţi dator să preia rolul de „moderator”, spunând:
- Sper că nu vă veţi supăra dacă vom continua cu Mihăiţă, doar e mezinul echipajului. Doamnă Ristea, vă rog, aveţi cuvântul!
La îndemnul directorului, mama lui Mihai, Marilena Ristea, făcu câţiva paşi în faţă. Îşi privi feciorul în imaginea de pe ecranul monitorului, apoi spuse:
- Mihai... Nici nu-ţi închipui cât sunt de fericită acum! Dar... Dar 13 ani... Îţi voi simţi lipsa. Sunt totuşi 13 ani...
Iar mama lui Mihai nu mai putu rosti nimic. Cuvintele i se înecară în lacrimi, blocându-se exact la acea cifră, 13...
- Doamnă Ristea... De ce plângeţi? Nu aveţi motive, rosti directorul, încercând s-o încurajeze: El este de pe acum un astronaut pe cinste, şeful securităţii misiunii. Nimic nu i se mai poate întâmpla băiatului ăsta, lui Mihăiţă al nostru...
Marilena Ristea se stăpâni şi reluă:
- Mă scuzaţi, aveţi dreptate! N-ar trebui să plâng în faţa băiatului. Dar nu mă pot abţine. Sunt totuşi 13 ani... E mult, prea mult pentru mine. Nici nu ştiu precis dacă se va mai întoarce... Nu doresc o despărţire definitivă. N-aş vrea ca acum să fie pentru ultima dată când îl mai văd, când îi vorbesc...
- Desigur, nimeni n-ar dori acest lucru, o aprobă directorul.
- Aş vrea ca aceşti 13 ani să treacă cât mai repede, să zboare cât mai lin... E unicul meu fiu. Şi ce-aş putea face? Nu-l pot uita. Mă voi gândi mereu la el. Dacă lui nu i se va întâmpla nimic, poate că mie... Poate că eu nu voi mai fi aici când el se va întoarce... spuse doamna Ristea.
- Nu vorbi aşa, dragă! i se adresă dojenitor soţul, domnul Emilian Ristea.
- Dar am dreptate, continuă dânsa. Cine ştie?! 13 ani... Într-o perioadă atât de lungă, orice se poate petrece. Mihai, te iubesc! Şi eu, şi tata! Să nu ne uiţi! Fără tine, casa noastră e pustie, ca şi sufletele noastre. Tu eşti totul pentru noi! Ce-o să ne facem fără tine timp de 13 ani? Mă auzi, băiete? Mihai, tu mă auzi?
Mihai însă nu-i răspunse, căci îl podidiseră şi pe el lacrimile. Lucian se apropie de el şi încercă să-l îmbărbăteze, bătându-l prieteneşte pe umăr şi zicându-i şoptit:
- Mihai, te rog... N-ai de ce să plângi! De acum ai intrat în istoria erei spaţiale. Eşti un erou. Până acum erai un campion mondial; acum eşti campionul nostru. Poartă-te ca atare!
Mihai, stăpânindu-şi plânsul copilăresc, încă de minor, schiţă un zâmbet şters, dar nu spuse nimic. Doamna Ristea se retrase, lăcrimând printre suspine în braţele soţului ei, vrând parcă să se apere de priviri iscoditoare. Emilian Ristea îi şopti:
- Gata, dragă, e totul în ordine... privi apoi spre monitor, spre fiul său: Mihai, nu te lăsa descurajat din cauza comportamentului mamei tale; se prosteşte... Tu eşti într-adevăr un mare campion. Ani la rândul ne-ai adus acasă o sumedenie de medalii şi de premii, dar nimic din toate acelea nu se compară cu ceea ce ne oferi acum... Fii demn de funcţia primită! Noi suntem foarte mândri de tine!
- Mulţumesc, tată.
Pe fondul acesta nu tocmai vesel, directorul încercă să o reia pe un ton mai glumeţ, deşi nici dânsului nu-i era deloc uşor să glumească în acele momente:
- Domnişoara blondă Mari, deocamdată pe tine mama te preferă, vrea să-ţi vorbească. Eu, unul, n-am nimic împotrivă. Îi dau voie... Poftiţi, doamnă Stoica!
Eleonora Stoica se afla în prim plan în acele momente. Zise:
- Maria... Fetiţa mea... Nu mă uita, Maria! Te rog să nu mă uiţi. În rest, nu mă prea pricep... Nu ştiu ce altceva aş putea să-ţi mai spun... Poate decât: Te iubesc. Şi succes, Mariana! Succes, draga mea fetiţă...
- Îţi mulţumesc, mamă. Şi atâta este de ajuns. Prin asta ai spus multe, foarte multe. Mi-ai dăruit cea mai vagă speranţă că poate ne vom revedea... peste 13 ani.
Doamna Stoica, mama Mariei, se retrase, rămânând profund impresionată de puţinele cuvinte ale fiicei sale. Fu rândul lui Andrei Stoica să adauge ceva:
- Scumpo, ai mare grijă ce faci pe acolo!
- Desigur, voi avea. Tati... Spune-mi, acum, că tot ai obţinut aprobările necesare, vei cumpăra terenurile acelea?
- Nu ştiu, scumpo, nu m-am decis încă; am să mă mai gândesc, şopti domnul Andrei.
- Ia-le, tati! îl îndemnă Maria. Animalelor noastre le-ar fi mult mai bine acolo, în adăposturi speciale, în aer liber... Înfiinţează o rezervaţie naturală în acea zonă; să fie gata totul până mă voi întoarce. Vreau s-o văd...
- Vom vedea ce va mai fi, rosti îngândurat Andrei Stoica, ferindu-se de promisiuni de orice fel. Deocamdată, mult succes, fetiţa mea!
Directorul îl invită pe următorul la discuţii:
- Nistor, tatăl tău, Henri, vrea să-ţi vorbească.
- Băiete... Şi eu am fost astronom, toată viaţa. Dar n-am avut parte de o asemenea misiune, deşi era cât pe aici să particip la una cu mulţi ani în urmă. Ţi-ai ales o meserie frumoasă. Să fii demn de ea! Te vei avânta în lupta cu necunoscutul. Îţi doresc să fii mereu învingător.
- Aşa va fi, tată, îl aprobă Nistor, emoţionat.
- Domnule Harris, numai atât? se interesă directorul.
- Atât ajunge. Nistor a înţeles ce-am vrut să spun şi-mi ajunge. În plus, astfel rămâne timp suficient şi pentru ceilalţi, căci şi ei doresc să vorbească.
- Cum doriţi, îl aprobă directorul, apoi o invită pe mama lunganului: Doamnă Harris, dumneavoastră n-aveţi nimic să-i spuneţi băiatului?
- Ah, eu... Poate... păru emoţionată Renata-Antoaneta Harris. Scumpule, mai lasă şi tu odată dulciurile alea şi ajută-ţi colegii cu ceva!
- Dar, mamă, îi pot ajuta şi astfel, protestă Nistor.
- Ah... Degeaba eşti înalt! Tot copilăros ai rămas, îi reproşă doamna Harris; Nistor se bucură că dânsa nu amintise nimic despre Adela. Oricum, mult succes, fiule!
- Mulţumesc, mamă, rosti lunganul.
- Alex, pentru început, cu tata, îl invită directorul pe genetician în faţa monitorului.
- Dragul meu Alex... E aşa de dificil... N-ai de unde să ştii ce se petrece cu mine acum; în mintea, în inima mea şi-n sufletul meu se dă o luptă dificilă... În sfârşit... Nu asta contează cel mai mult. Singurul cuvânt bun pe care ţi-l pot spune în acest moment este: Succes! Succes, dragul meu! Şi cam atât...
- Mulţumesc, tată, rosti geneticianul şi adăugă: Acum, în clipa despărţirii, am să te rog să te gândeşti la mine. Tată, n-aş vrea să mă uiţi. Mă înspăimântă gândul ăsta. În 13 ani se pot întâmpla multe...
- N-am să te uit, fiule! Mă voi gândi mereu la tine, încheie domnul Radu-Emanuel Ştefan, tatăl lui Alexandru, dar în imagine apăru doamna Gabriela, mama geneticianului:
- Alex...
- Mamă...
- N-am să-ţi urez şi eu, din nou, succes. Se ştie că nu-ţi doresc decât binele. Deocamdată vreau să-ţi mai spun că mă bucur că ai ajutat-o pe „Ucigaşă” cu genetica. E foarte mulţumită că va avea posibilitatea să studieze în Institut, datorită ţie. În plus, mi-a spus şi despre chestia cu „Cupidon”; a fost un gest foarte frumos din partea ta, iar astfel, într-un fel, te-ai revanşat faţă de ea, dragul meu.
Colegii îşi întoarseră uimiţi privirile spre el. „Cupidon”?! Oare despre ce era vorba? Alex se grăbi să pună capăt discuţiei:
- Ăăă… Pa, mamă! Te iubesc. Mult.
- Şi eu, dragul meu, rosti doamna Gabriela Ştefan.
Convorbirile decurgeau cam dificil, deoarece fiecare ar fi vrut să vorbească cât mai mult cu putinţă şi fiecare îşi alegea cuvintele pe care să le adreseze, ceea ce era destul de greu, deoarece timpul destinat acestor convorbiri era totuşi limitat, destul de scurt, oricât se străduiau cu toţii să-l lungească. De aceea, directorul grăbea mereu discuţiile. Tot de aceea intervenise şi acum, încercând să glumească, în acea atmosferă destul de tensionantă, încărcată:
- Şi cu domnişoara Lia tot tăticul va vorbi mai întâi... Nu înţeleg de ce toţi te alintă Lia, doar te numeşti Laura. Iar între Lia şi Laura e o diferenţă foarte mare, ca de la Proxima la Pământ şi invers.
Gluma directorului stârni câteva râsete voioase. Apoi domnul Virgil Stancu, tatăl Liei, spuse:
- Scumpo, bineînţeles, îţi urez mult, mult succes; altfel nu s-ar putea. Şi aş vrea să nu fiu nevoit să-ţi reproşez nimic, însă se pare că de data asta n-am încotro, pentru că nu mi-ai lăsat de ales. Sunt convins că ştii deja despre ce-ar putea fi vorba.
- Da, tati, ştiu... rosti Lia şoptit.
- E foarte bine că ştii. În cazul ăsta, sper să-mi dai şi dreptate, sau măcar să mă înţelegi, zise tatăl ei, continuând: Nu ştiu ce tot ai cu comandantul misiunii, dar, te rog, lasă-l în pace! Nu-l mai jigni! Ajută-l cu ce poţi, atât cât poţi, sfătuieşte-l în caz de necesitate, urmăreşte-i activitatea, notează-ţi în raport tot ceea ce ai constatat despre el, dar nu mai provoca neînţelegeri şi discuţii neplăcute, cum a fost cea de acum câteva ore; ştii tu foarte bine care. Te rog, draga mea! Fă-ţi doar datoria, atâta tot şi nimic mai mult!
- Da, tati, am înţeles, îl aprobă fiica.
- Atunci aşa să fie, concluzionă domnul Stancu. Poate n-ar trebui, dar am să-ţi spun că aici a avut loc o discuţie foarte aprinsă, aprigă, în special cu doamna Enka, dar o înţeleg şi o aprob. Cât despre domnul Enka, nu pot decât să fiu foarte recunoscător faţă de dânsul, pentru că a fost un adevărat gentilom, amabil, indulgent, înţelegător... În final, totul s-a rezolvat cu bine, iar conflictul s-a stins în scurt timp, definitiv, însă toate acestea puteau fi evitate dacă tu te-ai fi purtat altfel cu colegul tău. Iar tu, comandante...
- N-am nimic cu fiica dumneavoastră, domnule, se grăbi Lucian să-i răspundă domnului Stancu. Nu i-am reproşat nimic.
- Nu; ea ţi-a reproşat ţie... replică domnul Virgil.
- Vă asigur că ne-am împăcat destul de repede. În plus, am să mă străduiesc să nu-i dau motive să-mi mai reproşeze vreodată ceva, zise Lucian.
- Nici n-ar fi trebuit să-ţi reproşeze nimic! interveni Diana, pe un ton destul de răstit, semn că încă nu se calmase pe deplin.
- Mamă, te rog, să uităm ce-a fost, i se adresă fiul.
- Ar trebui să fie mai drăguţă cu tine, continuă însă doamna Enka, de parcă nici nu-l auzise.
- Dar este deja drăguţă, mamă; foarte drăguţă... afirmă Lucian, întorcându-şi o clipă privirea spre... domnişoara Barbie, destul de ruşinată în acele momente; se îmbujorase şi arăta teribil de bine!
- Nu la frumuseţea fizică mă refeream, dragul meu, se împotrivi Diana Enka.
- Nici eu, mamă. N-am zis că ar fi frumoasă, deşi... E destul de evident că este. Eu însă am spus că e drăguţă, în cu totul alt sens, încercă Lucian să explice, însă nu reuşi prea bine acest lucru, căci... vai lui!
Inima îi poruncea cu totul altceva, însă... Ah, ce dificil! Ce complicat! Mult mai greu decât orice exerciţii sau probleme matematice cu grad înalt de dificultate; pe acelea le descurca el rapid, dibuia imediat soluţia; de data asta însă...
Simţi parcă privirea, destul de aspră, severă, a domnului Virgil Stancu. „Ştiu, v-am promis ceva şi am să mă ţin de cuvânt, oricât de greu mi-ar fi...”, îşi zise el în gând, oftând scurt; ar fi vrut ca totul să fi fost altfel, în favoarea lui... Nu se putea însă!
- Hmm... o auzi pe Diana Enka, încă nemulţumită.
- Te rog, mamă! Să nu redeschidem subiectul. A trecut... Între timp, s-a rezolvat cu bine. Să lăsăm lucrurile aşa cum sunt acum, îi ceru Lucian.
- Drept să-ţi spun, nu-mi prea convine, însă n-am încotro; chiar n-are rost să ne indispunem în continuare din această cauză, cedă Diana Enka.
- Atunci să revenim la convorbirile noastre liniştite, propuse directorul, invitând-o pe mama Liei să-i vorbească fiicei sale: Doamnă Stancu, aveţi cuvântul!
- Mulţumesc, domnule director, rosti Valeria, apoi privi spre monitor, întâlnind astfel chipul fiicei sale; zise: Lia... Sunt emoţionată. Nu ştiu dacă tu eşti, însă eu sunt. Nu pot să te cert, deşi mi-e clar că ai făcut încă o mare gafă, însă eu... Nici măcar n-am puterea să-ţi spun ceea ce gândesc, deşi aş vrea s-o fac...
- Nici nu-i nevoie, mamă! Ştiu ce gândeşti. Te cunosc. Îţi pot citi gândurile ca de pe filele unei cărţi deschise tuturor. Nu e nevoie de cuvinte... Bineînţeles că şi eu sunt emoţionată; în plus, chiar dacă toţi spun că s-a rezolvat între timp, iar tu nu-mi reproşezi nimic, mă simt cam prost din cauza celor petrecute, pentru că ştiu că eu sunt vinovată, din nou... Însă trebuie să-mi iau rămas bun... Altfel se va întrerupe legătura, fără ca Stela să mai apuce să vorbească şi ea cu părinţii ei. La revedere, mamă... tată... Vă iubesc. Nu mă uitaţi! E tot ceea ce v-aş putea cere, deşi ştiu că n-ar fi posibil să mă uitaţi vreodată; nici eu pe voi, evident...
Lia vorbise ca un veritabil psiholog. Lucian o privi discret, plin de admiraţie şi nu regretă faptul că ea-i va fi colegă pe parcursul celor 13 ani sau cât va dura misiunea, chiar dacă începuse deja să-i creeze probleme.
Lia nu observă că Lucian o privise şi se retrase mândră mai în spate. Ah, ce fată! Inteligentă, frumoasă, mândră, arogantă, agresivă, ruşinoasă, timidă, temătoare... Mereu altfel; schimbătoare... Cine s-o mai înţeleagă?! Lucian, cu siguranţă, nu reuşea...
- Domnişoara doctor, mama ta vrea să-ţi vorbească, spuse directorul, grăbind convorbirile. Poftiţi, vă rog, doamnă Stejăran; aveţi cuvântul.
- Mulţumesc, domnule director, zise doamna Ecaterina Stejăran, mama doctoriţei, tot medic şi dânsa; privi spre chipul fiicei sale: Stela, draga mea... Dacă vrei să străluceşti întocmai ca o stea şi ca numele tău, atunci adu-ţi aminte de cuvintele mele şi vei reuşi, orice ţi-ai propune. Iar ca să n-o lungesc prea mult, îmi iau rămas bun şi-ţi urez mult noroc. Să ai o călătorie plăcută şi să te înţelegi bine cu colegii tăi; sunt toţi tare drăguţi... Nu mă uita! Nici noi nu vă vom uita şi vă vom aştepta să vă întoarceţi, pe voi toţi!
- Mamă... Nu pot să-ţi spun decât „La revedere”.
- Dar mie, scumpo? întrebă domnul Sergiu Stejăran.
- Tată... O să-mi fie foarte dor de voi...
- Şi nouă de tine, dragă, zise tatăl ei.
- Şi ştii, tati... Culmea; o să-mi fie dor şi de cele 13 etaje pe care le tot urcam şi coboram zilnic, chiar de mai multe ori uneori...
- De astea chiar n-ar trebui să-ţi fie dor; nu era ceva foarte plăcut, o contrazise domnul Sergiu.
- Poate că nu era plăcut, dar mă obişnuisem cu ele.
- Te înţeleg, o aprobă îngândurat domnul Stejăran; adăugă: Draga mea, să ai mare grijă ce faci! Eşti unicul medic de acolo. Viaţa colegilor tăi depinde în totalitate de tine, de profesionalismul tău.
- Ştiu, tati...
- Eu am încredere deplină în tine, dar... Tot va fi cazul să fii foarte atentă, pentru ca şi colegii tăi să aibă încredere în tine. Poate că-n scurt timp vor înţelege că sunt pe mâini bune şi nu va fi cazul să-şi facă griji în privinţa sănătăţii lor.
- Cred că deja au priceput acest lucru, tati, surâse Stela.
- Deja?! se miră domnul doctor Stejăran. Desigur, nu-i de mirare, doar ai nişte colegi foarte isteţi. Ah, să nu uit; domnul Şerban Fulger îţi transmite, prin intermediul meu, toate cele bune. Începând de mâine nu va mai lucra ca body-guard. Şi-a găsit deja altceva mai potrivit dânsului, la birou, conform indicaţiilor tale.
- Va fi spre binele lui, rosti Stela.
- Bineînţeles, scumpo, mai zise tatăl ei, apoi încheie: Mult succes, draga mea fiică!
- Mulţumesc, tată, îi răspunse Stela.
Iar cu domnişoara doctor, convorbirile se sfârşiseră, căci fiecare dintre cei şapte tineri reuşise să schimbe câteva cuvinte cu părinţii săi. În acel moment, directorul vru să continue.
- O clipă, vă rog! Numai un moment... Îmi permiteţi şi mie doar vreo două cuvinte? interveni domnul profesor Eugen Manea, instructorul şef al celor şapte tineri, întrerupându-l pe director.
- Desigur, Eugen. Vorbeşte!
- Vă mulţumesc, domnule director, se grăbi instructorul cu mulţumirile, fără a-şi da seama că greşise formularea.
- Care „domn”, Eugene?! Despre cine era vorba? îi atrase directorul de îndată atenţia.
- Ah, scuzaţi-mă... Adică, scuză-mă, Traian, se încurcă instructorul, redevenit, involuntar, prea politicos; justifică: Mi-a scăpat!
- Eh, în sfârşit... Să zicem că accept de data asta, dar să nu-ţi mai scape altă dată! Şi hai, grăbeşte ritmul, că şi timpul „scapă”... îl mustră directorul, cu blândeţe.
- Da, ştiu, e târziu... murmură profesorul Manea, apoi privi spre elevii săi, deveniţi acum, cu adevărat astronauţi: E foarte important ceea ce vreau să vă spun... Vă rog pe toţi să nu uitaţi nimic din ceea ce v-am învăţat, în clipele petrecute împreună în timpul pregătirilor de la bazele terestere, mai ales pe voi patru, cei mai noi. Să nu uitaţi nimic din ceea ce v-am spus şi v-am explicat, în special acum, în ultimul timp, căci doar punând în aplicare cunoştinţele acumulate în timpul pregătirilor de la sol, vă veţi putea descurca şi veţi putea duce cu bine până la capăt misiunea ce v-a fost încredinţată. Îmi pare rău că n-am putut pleca împreună cu voi, pentru a vă îndruma direct, de la faţa locului. Sper însă că nu veţi uita nimic din ceea ce v-am învăţat şi v-am explicat de nenumărate ori, iar cunoştinţele astfel dobândite vă vor fi suficiente. Voi puneţi-le numai în practică! Am deplină încredere în voi. Ştiu că veţi reuşi, vă veţi descurca şi singuri; secretul e să vă înţelegeţi bine între voi... Şi acum, cu acestea fiind spuse, am încheiat ceea ce aveam să vă comunic. Acestea sunt ultimele cuvinte pe care vi le-am adresat pentru următorii 13 ani. Repet: Atenţie mare şi să nu uitaţi nimic! În rest, totul va fi foarte bine! Din partea mea vă doresc numai mult succes, noroc şi toate cele bune! Cele rele să vă ocolească. Vă urez călătorie plăcută. Ne vom revedea peste 13 ani. Şi... Şi fie ca gândul meu să vă-nsoţească până la Proxima şi înapoi! Acum puteţi întrerupe legătura.
- O clipă! interveni directorul. Ce-ai zis, Eugen? Cum adică să întrerupă legătura? Păi nu aşa ne-a fost vorba! Ce faci, mă tragi pe sfoară? Ce naiba, măi Eugene, până acum n-ai avut destul timp să le spui toate poveştile astea elevilor tăi, doar ai stat aproape mereu cu ei, mai ales în ultimul timp... Parcă spuneai ceva despre numai două cuvinte, dar le-ai întins teribil, Eugene! Deh...
- Dom’ director, nu cred că vom mai putea păstra prea mult timp legătura; semnalul e din ce în ce mai slab, cu tot efortul nostru de a ne menţine într-o poziţie favorabilă, îi comunică Lucian.
- Ştiu; am remarcat, spuse directorul. Şi totuşi, haideţi să încercăm să mai prelungim puţin această legătură, măcar cu vreo câteva minute. Ce ziceţi, se poate?
- Mă tem că nu, dom’ director, recunoscu îngrijorat Lucian, privind imaginea care se deteriora, îşi pierdea din claritate.
La un semn discret al lui Lucian, colegii se strânseră în jurul său, trei într-o parte, trei în cealaltă, el rămânând la mijloc, înghesuindu-se puţin, în aşa fel încât să se încadreze toţi şapte în imagine; astfel îşi luau rămas bun de la părinţii lor, de la profesorul-instructor Manea, de la director, de data asta poate definitiv, pentru următorii 13 ani, făcând semne cu mâinile, încercând să zâmbească, să pară veseli, nu trişti, spunând „Pa”, „La revedere”, „Cu bine”, „Ne vom revedea” şi alte câteva asemenea formule, ce se utilizează de obicei la despărţire. Părinţii încercau să le răspundă în acelaşi fel.
Diana îşi privi nostalgic fiul; în stânga lui se aflau Nistor, Alex şi Stela, în dreapta – Mihai, Lia, Maria, iar el, mândru, chipeş, în mijlocul lor, cu şase bulinuţe aurii pe reverul hainei albastre, cu lănţişorul dăruit de ea la gât... Cum să nu fie mândră de el? Dar el pleca... Departe, foarte departe... Cine ştie dacă-l va mai revedea? Se spunea că se vor întoarce, cel târziu peste 13 ani, dar oare era sigur acest lucru? Nu prea... Şi atunci cum să nu fie tristă, îngrijorată?!
La un moment dat, cei şapte tineri, serioşi, luară poziţie de drepţi, iar tot glasul plăcut al comandantului se auzi, destul de greu:
- Dom’ director... Atenţie! Ceea ce urmează e pentru dumneavoastră...
Şi fără a mai adăuga alte cuvinte, toţi cei şapte tineri îl salutară respectuos, ostăşeşte, ca pe un mare comandant militar; dânsul le răspunse în acelaşi fel, apoi tot glasul tânărului matematician răsună în cabinetul directorului:
- Cam asta ar fi tot. Ne pregătim să părăsim sistemul solar.
- Cum?! tresări directorul. Nu se poate! Nu încă! Un moment! Mai staţi puţin! Încă vreau să vorbesc cu voi, mai ales cu cei doi roboţi ai voştri, pe care i-am omis complet, până acum. Ce ziceţi, se poate?! Eu sper că da... Hai, să încercăm!
Se auzi un fel de scârţâit în difuzoare, iar vocea puternică a directorului devenea din ce în ce mai neclară, cu toate străduinţele acestuia de a se face auzit; imaginea se pierdea şi ea...
- Dar se pare că aparatura asta afurisită nu-mi îngăduie să vă spun decât „Succes” şi „La revedere”! Peste 13 ani... Vă aştept... spuse directorul Simionescu Traian cât putu de repede, apoi imaginea de pe monitoare dispăru brusc, ca şi vocea directorului, care nu mai putea fi auzită.
Legătura dintre „Pacifis” şi Pământ se întrerupsese definitiv; nava se afla deja la o distanţă mult prea mare, pentru ca aceasta să mai poată fi restabilită. De altfel, nici poziţia nu mai permitea o nouă legătură cu Terra... „Pacifis” îşi urmă drumul, desprinzându-se de pe orbita ultimei planete a sistemului solar, îndepărtându-se astfel de straniul cuplu Pluto-Charon...