agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2019-10-05 | |
*40. Păreri contradictorii.
Afară se înserase, dar nu de tot. Lucian se retrăsese îngândurat, iar întregul grup nu se deplasase din faţa uriaşului zid alb drept. Nick se îndreptă spre Lia şi o întrebă: - Ce-i cu Lucian? Pare atât de... Nu ştiu cum, dar de când aţi sosit aici, nu l-am văzut niciodată astfel, indiferent de situaţie. Întotdeauna pare a fi foarte sigur de sine, acum însă... Ce a păţit? - Nu-mi dau seama ce s-a întâmplat cu el. Probabil că imaginea şi discuţia aceea l-au răvăşit, l-au tulburat. De ce nu-l întrebi chiar pe el? - Dacă te deranjează că te-am întrebat pe tine, scuză-mă. - Nu trebuie să te scuzi, nu mă deranjează... surâse Lia. - Păi... Am înţeles că eşti psiholog, deci ar trebui să pricepi mai bine decât ceilalţi ce se petrece cu el. Sau n-am dreptate? - Ba da, într-un fel, ai. Numai că el este atât de dificil, încât uneori chiar şi mie-mi este greu să-l înţeleg, oricât aş încerca, oricât de specialistă aş fi; pe el nu reuşesc să-l descifrez... - Bine. Scuze de deranj. - Nu trebuie să te scuzi, repetă Lia, zâmbindu-i fratelui ei. Nu m-ai deranjat deloc. - Ascultaţi... Nu înţeleg de ce stăm pe loc, se arătă Ly nedumerită. Unde propuneţi să mergem acum? - E deja seară, observă Mihai. Aş propune să mergem undeva, să mâncăm puţin, apoi vom vedea ce vom face. - Bună idee, asule! se arătă Nistor încântat. Mi-a venit o foame... - De dulciuri, îl completă Alex ironic. - Şi de dulciuri mi-e poftă, dar nu numai, protestă Nistor la afirmaţia geneticianului. - În cazul acesta, să mergem, îi invită Ly, fără a lua seama la „altercaţia” dintre cei doi. Porniră din nou agale pe străzile frumosului oraş, cufundat întotdeauna într-o linişte de nepătruns, plictisitoare pentru tinerii prieteni de pe Terra, obişnuiţi cu forfota marilor oraşe ale Terrei, dar strict necesară locuitorilor Proximei. În timp ce mergeau, Nick li se adresă cu tot calmul său: - Cum vi s-a părut supercomputerul? - Cum ni s-a părut, Nick? Ne mai şi întrebi? replică Mihai. E greu de spus în cuvinte, e ceva nou pentru noi, ce n-am mai văzut, mult prea ingenios, ne depăşeşte. Ai văzut doar că eu, care nu greşesc niciodată când lucrez cu computerele, de data aceasta am greşit. M-am înşelat crezând că mă pot descurca, chiar dacă iniţial mi s-a părut destul de uşor, de simplu... - Eu cred, Mihai, că pentru primul contact cu supercomputerul nostru, te-ai descurcat suficient de bine, spuse Nick. - Probabil, dar nu aşa de bine cum m-aş fi aşteptat eu, păru Mihai nemulţumit de felul în care lucrase la supercomputer. - Asta înseamnă că prea vrei totul deodată, aprecie Nick. Dar tu, Lucian, care este părerea ta? îl întrebă el pe acesta, însă comandantul era prea adâncit în gânduri pentru a fi auzit întrebarea ce-i fusese adresată. Observând că răspunsul din partea lui Lucian întârzie, Nick îl strigă de câteva ori. Într-un târziu, comandantul misiunii auzi apelul prietenului său şi ca trezit dintr-un vis, întrebă încercat: - Hmm... Poftim? Ce-ai zis? Ai spus ceva? De fapt... Cu mine vorbeai? - Da. Te-am întrebat care-i părerea ta. - Părerea mea...?! se arătă Lucian foarte nedumerit. Scuză-mă, te rog, n-am fost deloc atent... Părerea mea, în legătură cu ce anume? - Cu supercomputerul pe care tocmai l-am vizitat, îl lămuri Nick pe şeful cel neatent. - Ah, da... De ce-ai vrea să afli părerea mea în mod special? - Pentru că ai nişte idei cel puţin interesante şi te pricepi atât de bine să argumentezi. Îmi place să te ascult. - Nu eşti primul care-mi spune asta. - Sunt convins. - Însă în ceea ce priveşte supercomputerul, nu cred că ar avea rost să-ţi spun părerea mea; oricum, n-am cădea de acord, pentru că nu-mi împărtăşeşti ideile. - Totuşi, spune-mi ce gândeşti, vreau să aud părerea ta. - Serios?! Aveam impresia că nu-ţi place să mă asculţi şi nu eşti de acord cu argumentele mele. Dar dacă insişti, am să-ţi spun părerea mea. Supercomputerul, în ansamblu, este cu adevărat ceva extraordinar, ingenios, colosal, n-aş putea spune că n-ar fi aşa, adică în domeniul tehnicii, electronicii, a modului de construcţie şi a felului rapid în care lucrează. N-aş putea să nu accept realitatea, în schimb nu îi văd utilitatea. Adică, vreau să spun, părerea mea, pentru că tot m-ai întrebat, este că într-o civilizaţie atât de avansată ca a voastră, cu locuitori atât de inteligenţi, nu este necesară o maşinărie care să ţină sub control şi să dirijeze tot ceea ce se petrece în jur. Nu ştiu dacă poţi să-mi înţelegi raţionamentul, dar logic vorbind, am dreptate. Şi n-aş vrea să mă înţelegi greşit, nu fac deloc pe grozavul prin astfel de afirmaţii, nici nu mă consider superior ţie, ori altcuiva, dimpotrivă, însă pur şi simplu rămân la părerea mea, pe care o susţin, indiferent de ceea ce spun ceilalţi, asta pentru că mie mi se pare corectă şi sunt convins că nu greşesc; până la proba contrarie. - Poate că ai dreptate. Nu crezi că totuşi ai venit aici de abia aproape o săptămână, adică e prea devreme ca să-ţi dai seama atât de repede de toate aceste lucruri, în timp ce eu mă aflu de mai demult aici şi dacă ar fi fost aşa cum zici tu, aş fi ştiut, sau cel puţin aş fi înţeles... - De acord cu tine, Nick, însă nu în toate aspectele. Ai dreptate când afirmi că am sosit aici de abia o săptămână, iar tu te afli de mai mult timp aici. Tocmai în asta constă însă faptul că eu pot să-mi dau seama de aceste lucruri, în timp ce tu nu. Pentru că, venind din altă lume, mie mi-a fost foarte uşor să observ aceste mici detalii, în timp ce tu ai fost mereu aici şi nu le-ai dat atenţie, pentru că te-ai obişnuit cu tot ceea ce te înconjoară, de aceea îţi este imposibil să observi aceste amănunte; la fel poate cum nici eu n-am observat neregulile de pe planeta mea, pe care tu le-ai depista imediat, odată ajuns acolo, deoarece tu nu eşti obişnuit cu modul de viaţă de acolo, în timp ce eu da, sunt. Şi scuză-mă că te întreb, dar câţi ani ai, Nick? - Eu?! Nu ştiu de ce te interesează vârsta mea, dar am 25. - 25... Mulţi înainte, căci nu sunt încă foarte mulţi. Iar ca să fim chit, am să-ţi spun că eu am 27, ceea ce cred că ştiai deja, dar asta n-are importanţă. Deci, ai 25 de ani, dar sunt mai mult ca sigur că nu te afli aici, pe această planetă de tot atâţia ani câţi ai... - Ce vrei să spui cu asta? - Las’ că ştii tu ce vreau să spun. Dar să revenim la ceea ce-ţi explicam înainte, referitor la supercomputer. Deci, îţi spuneam că o civilizaţie atât de avansată ca a voastră n-ar avea nevoie de un asemenea supercomputer, care să gândească în locul ei, aşa cum se întâmplă în lumea voastră. Într-o lume normală, locuitorii planetei deţin controlul asupra computerelor, nu invers, cum se petrece aici, chiar dacă tu susţii că n-ar fi aşa. Este destul de clar, de evident, că acest supercomputer comandă aici totul, deoarece localnici n-o pot face. De fapt, ei n-au nici un fel de activitate; instalaţiile, aparatura electronică, toate funcţionează singure, fără nici o eroare, cât de mică, fiind controlate, coordonate, dirijate şi verificate cu grijă de acest supercomputer, care face multe alte lucruri utile şi importante. El are grijă de totul, chiar dacă, numai pentru a salva aparenţele, locuitorii planetei par a avea şi ei o activitate zilnică, un mod de a lucra, sau doar de a se preface de fapt că lucrează. - Dar şi ei lucrează. În nici un caz nu se prefac doar. De altfel, ei urmăresc cu foarte mare atenţie chiar şi activitatea supercomputerului, se împotrivi Nick. - Păi, supercomputerul vostru pare să se descurce foarte bine şi singur, are totul înregistrat în memorie, în acea minimemorie aflată la baza lui, care, după cum am văzut toţi, nu se încurcă niciodată, chiar dacă primeşte o informaţie sau o comandă greşită. Singur o corectează şi o adaptează în aşa fel încât să fie bine, după cum am putut observa la greşeala lui Mihai, pe care supercomputerul vostru a îndreptat-o, transformând-o într-o informaţie corectă, aşa cum a considerat. - Aşa-i, a îndreptat eroarea, dar asta nu însemnă că s-ar putea descurca mereu singur, îl contrazise Nick. E doar un computer, la urma urmei! - Ba da, înseamnă, continuă Lucian să-şi susţină punctul de vedere. Mai ales cu tehnica asta atât de avansată. Iar pentru a ne lămuri, spune-mi, te rog, când anume a fost construit acest supercomputer; înainte sau după explozia planetei vecine, Dantonia, deci înainte ca atmosfera planetei voastre să fie invadată de dantoniu, sau după aceea? - ...?! Uite, tocmai îmi dau seama în acest moment că nu cunosc acest amănunt. N-aş putea să-ţi spun sigur, pentru că nu ştiu. Poate doar s-o întrebăm pe Ly, probabil ştie ea. Sper. - Atunci întreab-o, îl îndemnă Lucian. - Hei, voi doi, mai aveţi de gând s-o ţineţi mult aşa? interveni Maria, care se afla, desigur, lângă Nick. - Draga mea blondă, lasă-mă să mă lămuresc, te rog. Şeful tău tocmai încearcă să mă convingă de anumite lucruri pe care nu înclin să le cred şi pare a avea argumente destul de convingătoare; nu ştiu însă dacă va reuşi să-şi impună punctul de vedere asupra mea. - Eh; dacă va reuşi sau nu... Depinde. Luci e foarte priceput la aşa ceva, murmură blondina. Oricum, pentru mine, amândoi sunteţi foarte plictisitori în aceste momente, îi clasifică ea. - M-ai chemat, frate drag? întrebă Ly, înfăţişându-se lângă Nick. - Da, Ly. Lucian mi-a pus o întrebare la care nu i-am putut răspunde, m-a pus în încurcătură. Poate ştii tu răspunsul. Spune-mi, ştii când anume a fost construit supercomputerul, înainte sau după explozia Dantoniei? dezvălui Nick motivul pentru care o chemase. - Dacă mă gândesc bine, cred că înainte de explozia Dantoniei. Da, cu siguranţă, nu cu foarte mult timp înainte, însă sigur nu după. La ce vă foloseşte informaţia asta? - Mulţumim mult, Ly. Ne foloseşte foarte mult, te asigurăm, îi răspunse comandantul misiunii. - Mă bucur că vă e de folos, surâse Ly. Dar cum ai putut uita, Nick? Doar e vorba despre cea mai mare invenţie a planetei noastre; oricine ştie... - Deh, se mai întâmplă... murmură Nick, privind spre Maria. - Te corectez în privinţa unei afirmaţii, Ly, rosti Lucian. Sunt convins că aceasta a fost cea mai mare invenţie a planetei Proxima, cu rectificarea că Proxima nu este planeta voastră; mă refer la tine, la fratele tău şi la tatăl vostru, domnul To Kuny. Proxima este planeta celor ce au locuit dintotdeauna aici, ceea ce nu e valabil în cazul vostru. - Ce vrei să spui? se miră Ly de intuiţia comandantului, tresărind uşor. - Nimic altceva decât ceea ce ai auzit, dar n-are importanţă. Sigur înţelegi despre ce este vorba. Încă odată, mulţumim, Ly. Ne-ai ajutat foarte mult. - Oricând, cu plăcere, Lucian. Deşi mă uimeşti cu vorbele tale, spuse Ly şi se retrase. - Deci, Nick, asta era totul. Acum sunt mult mai lămurit şi am să încerc să te lămuresc şi pe tine. Deci supercomputerul a fost construit cu puţin timp înainte de explozia Dantoniei, de către locuitorii Proximei; adevăraţii ei locuitori, nu cei de acum. Nu cunosc motivele pentru care a fost construit acest supercomputer, dar în mod sigur doar foştii locuitori îl puteau face. În orice caz, la scurt timp după explozia Dantoniei, despre care locuitorii Proximei nu puteau şti că se va produce, fiind probabil mult prea ocupaţi cu construirea supercomputerului, locuitorii de atunci ai planetei voastre au luat măsuri excepţionale, severe, fiindcă ştiau că erau condamnaţi, că acela va fi sfârşitul civilizaţiei lor, iar pentru a putea salva ceea ce mai putea fi salvat, au introdus în memoria supercomputerului crearea acestei lumi artificiale, a tunelelor subterane şi a oraşului de sub cupolă, după care tot ei i-au creat şi pe aceşti locuitori de acum, n-aş putea spune cum anume, poate că şi cu ajutorul supercomputerului acesta. Unicul lucru care-mi este clar e faptul că aceşti locuitori actuali ai planetei nu sunt reali, ci creaţi artificial, dar după cum te-ai exprimat chiar tu, au devenit aproape naturali, reali. - Eu mă refeream la plante, nu la altceva, îl combătu Nick. - E acelaşi lucru. Astfel se explică şi de ce ştiinţa a înaintat atât de greu pe planeta voastră, în special după explozia Dantoniei. Anume, pentru că aceşti locuitori artificiali nu pot gândi mai mult decât li s-a impus, decât li s-a permis. Tot ce a mai fost inventat după această perioadă, s-a datorat numai supercomputerului şi a tehnicii avansate existente, dar nici chiar un supercomputer, oricât de dotat ar fi el, nu poate trece de ceea ce i-a fost implantat în memorie, nu poate gândi la fel ca o fiinţă raţională. Inteligenţa lui este limitată, el ştie doar atât cât a fost programat să ştie, pentru el există o limită de care nu poate trece, o barieră pe care nu o poate depăşi. El execută fără erori doar atât cât îi permite memoria sa, iar dacă nu există nimeni care să-i îmbunătăţească performanţele, este evident că niciodată nu va şti mai mult decât ştia iniţial, în momentul în care a fost construit. De aceea şi din multe alte motive susţin că locuitorii Proximei de acum nu sunt reali, ci creaţi în mod artificial şi să nu-mi spui că teoria mea n-ar avea o bază solidă. - Drept să-ţi spun, nu ştiu nici eu ce să mai cred. M-ai pus serios pe gânduri. Argumentele tale sunt, într-adevăr, convingătoare, nu ştiu dacă să te contrazic sau nu. Totuşi, îmi vine greu să cred că ar fi aşa. Iar tu ar trebui să mă înţelegi. - Sigur, te înţeleg. Dar am şi alte argumente. Anume, aceste fiinţe care trăiesc acum aici, nu se supără niciodată, indiferent dacă există sau nu motive, nu se ceartă niciodată, păstrează o linişte şi o ordine perfectă, nu încalcă niciodată aceste principii, nici măcar din greşeală. Mi se pare, cum să-ţi spun, puţin dubios. Şi trebuie să-ţi mărturisesc că nouă ne e destul de greu să ne conformăm acestor reguli, însă ne străduim; până acum n-am călcat strâmb, nici unul dintre noi. Sper că nici de acum încolo. Cât despre localnici, toţi sunt foarte buni prieteni, păstrând unii cu alţii aceste relaţii strânse, de prietenie. Pare a fi o civilizaţie perfectă, o utopie. Ceea ce este... cel puţin suspect, dacă nu absurd. Nici o fiinţă vie nu poate fi perfectă, nu poate să comită nici cea mai mică greşeală, fie chiar fără să-şi dea seama, involuntar, fără voia lui. Numai în cazul în care acelea nu sunt fiinţe vii, naturale, ci create artificial, de alte fiinţe raţionale, ascultând şi executând ceea ce li s-a impus să facă, fără eroare, fără cea mai mică greşeală, întocmai ca un bun computer, însă nimic mai mult. Crede-mă, Nick, sunt sigur că am dreptate. Dacă nu mă crezi acum, mai târziu tot ai să-ţi dai seama că am dreptate; oricum, voi încerca să dovedesc aceasta, într-un fel sau altul. - Ai nişte idei cu adevărat interesante. Puţin ciudate, totuşi, aprecie Nick. În plus, n-ar trebui să fii exclusivist, ci să încerci să ţii cont şi de părerile celorlalţi. - Ai dreptate, Nick. Însă nici tu n-ar trebui să fii exclusivist, deci să încerci să ţii cont şi de părerea mea. În ceea ce mă priveşte, nu sunt deloc astfel; chiar ţin cont de părerile celorlalţi. Însă dacă sunt sigur că nu greşesc, nu mai ţin cont de nimeni şi de nimic. Îi ascult pe toţi, îi aprob, dar rămân la părerea mea, ca în cazul acesta. - Ai prea multă încredere în tine, concluzionă Nick. - Nu cred, deşi se poate... Oricum, am încercat să te ajut să vezi realitatea, Nick, chiar dacă eu am venit cu colegii mei de abia o săptămână, în timp ce tu ai sosit pe această planetă de ceva mai mult timp decât noi. - Luci... îi reproşă blând blonda, pe sub sprâncenele bălaie. Nick îl privi fix în ochi, însă nu-i spuse nimic; la o asemenea afirmaţie, nu avea ce să spună. Lucian îl lăsase fără replică. Atunci, tot comandantul reluă, cu o întrebare: - Ascultă, mai am o mică nelămurire, asupra căreia aş vrea să mă lămureşti, dacă vrei. Sper să nu refuzi. - Bineînţeles că nu te-aş refuza, Lucian. Spune-mi ce te nelinişteşte. - Mi-ar place să ştiu ce înseamnă ceea ce s-a întâmplat sus, la supercomputer, când Mihai a făcut greşeala aceea. De unde a apărut imaginea aceea? Era reală sau nu? - Evident că era reală, afirmă Nick. - Cum se poate?! se cutremură Lucian numai la gândul că ar putea fi astfel, dar îşi reveni rapid de astă dată. După cum chiar şi tu ai văzut, acele două persoane erau de pe planeta noastră, foarte cunoscuţi nouă, pentru că erau chiar şefii noştri, ca să spun aşa, adică directorul Institutului la care activăm noi, cât şi instructorul nostru direct, cel care a pregătit şi a instruit acest echipaj pentru misiuni spaţiale, în ultimul timp, pentru această misiune spaţială. Au vorbit despre noi, iar după cum părea, se aflau în acel moment acolo, pe Terra, în timp ce noi eram aici. Cum este posibil aşa ceva? - Păi... Este posibil. În orice moment puteţi vedea ceea ce se petrece pe Terra voastră, în orice loc aţi dori să vedeţi, cu mare precizie. Aţi putea să vă vedeţi părinţii, prietenii, profesorii, sau orice altceva aţi dori; puteţi afla ce fac, cum se mai simt, cum se descurcă fără voi. Puteţi afla oricând, orice. Puteţi obţine, cum aţi spune voi, legătura în direct cu Terra. - Eu, unul, n-aş dori aşa ceva, murmură Lucian gânditor. - De ce n-ai vrea? păru Nick curios. - Pentru că mi-ar trezi amintiri pe care cu greu le-aş putea suporta şi pentru că n-aş putea discuta cu ei. - Dar se poate aranja şi asta. Puteţi vorbi în direct cu ei, cu oricine doriţi, fără dificultate, având în acelaşi timp şi legătura video. Şi ei vă vor vedea şi vă vor auzi, de acolo, de pe Terra. - Deci e posibil şi asta... Totuşi, n-aş dori. Mi-e mult mai uşor fără... Dacă ai fi în locul meu, poate m-ai înţelege mai bine. - Poate. Dar spune-mi, am auzit că unul dintre şefii tăi te-a numit favoritul său. Cine era acela? - Acela este directorul nostru, domnul Traian Simionescu. Iar pe instructorul nostru îl cheamă Eugen Manea, domnul profesor Eugen Manea. Ei doi s-au ocupat foarte mult de noi, ne-au pregătit temeinic pentru această misiune. - Şi chiar eşti favoritul directorului Institutului? - Sunt. Însă aş prefera să nu discutăm despre asta. Nu-mi face plăcere să mi se amintească acest lucru. - În ordine, n-am să insist, deşi nu te înţeleg; ar trebui să fie plăcut să te ştii favoritul acelui domn. În fine, nu mă amestec... Acum eşti lămurit asupra problemei care te neliniştea? - Sunt. Iar dacă supercomputerul poate aşa ceva, atunci este cu adevărat o maşinărie complexă, extraordinară, perfecţionată, care depăşeşte cu mult tehnica noastră, cea pe care noi o considerăm modernă. Depăşeşte posibilităţile noastre actuale. - Mai continuaţi mult cu discuţiile voastre? interveni din nou blonda. Deveniţi enervanţi! Zău, Luci, nu ştiam că te interesează atât de mult computerele, oricât de avansate ar fi ele. Dacă era Mihai, mai înţelegeam, dar tu... Chiar nu mă aşteptam! Ce te-a apucat? Durerea de burtă? Sau ai căzut cumva în cap de curând? - Aş, blondo... - Gata, scumpa mea, tocmai am terminat. Şi am ajuns unde ne propusesem, rosti Nick, zâmbind spre blonda lui, pe care o cuprinse în braţe, sărutând-o cu drag. Lucian se îndepărtă îngândurat. Într-adevăr, imaginile de pe Terra îl răscoliseră serios. Dar îşi revenise puţin... |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate