agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2019-10-07 | |
*47. Plante fără ADN. Foştii dantonieni.
Dick introduse în memoria computerului toate informaţiile respective, cerând computerului substanţele necesare pentru obţinerea acelei plante. Computerul răspunse afirmativ, cerându-le însă să aştepte câteva clipe, răgaz în care Dick ţinu să menţioneze, atrăgându-i în mod special atenţia blondei: - Vă atrag însă atenţia că această plantă pe care o veţi crea aici din substanţele pe care ni le va distribui îndată calculatorul, oricât de mult ar semăna cu exemplarele similare de pe Terra, nu este totuşi la fel ca acelea, pentru că aceasta nu este un exemplar natural, ci numai o plantă artificială, obţinută în laborator, din substanţele din care ea este în mod normal compusă; dar nu cred că această plantă artificială vă va satisface în totalitate interesul pe care dumneavoastră îl manifestaţi faţă de această specie rară, domnişoară. - Îmi dau seama, răspunse blonda, copleşită de emoţie, dar în acelaşi timp, plină de interes. Înţeleg că nu va fi acelaşi lucru, deşi diferenţele vor fi practic inobservabile, dar oricum ar fi, chiar şi o plantă artificială din această specie rară, apărută recent pe planeta noastră, va fi deosebit de interesantă din toate punctele de vedere, deci merită să încerc să o creez. - Bun, atunci. Crearea ei va fi destul de simplă, nu veţi avea probleme. Sunt mulţumit însă că înţelegeţi că există o diferenţă între această plantă artificială şi exemplarele naturale existente pe Terra, replică Dick. - Ah, nu; nu înţeleg foarte bine cam care ar fi această diferenţă. În orice caz, mă străduiesc să înţeleg, recunoscu blonda. În acel moment apărură substanţele ce trebuiau folosite pentru obţinerea acelei plante, substanţe pe care, după ce le preparase, computerul le distribuise, după cum i se ceruse. Şovăilenic, Maria se apropie de eprubetele ce conţineau acele substanţe, iar Dick îi explică amănunţit ce conţinea fiecare eprubetă în parte. Apoi tot el îi spuse Mariei ce anume avea de făcut. Mai nesigură pe ea la început, Maria se apucă de treabă, urmând cu stricteţe indicaţiile oferite de Dick. Pe parcurs însă, se calmă, devenind sigură pe ea şi lucră cu mai multă convingere, iar după scurt timp reuşi să obţină soluţia finală, după cum îi spuse Dick, o substanţă de o culoare nedefinită decât a ochilor lunganului Nistor, parcă având câte ceva din toate culorile cunoscute; verdele parcă domina totuşi peste celelalte. - Şi acum ce urmează? întrebă blonda. Ce altceva mai trebuie făcut? - Acum, domnişoară, ceva foarte simplu. Trebuie numai să turnaţi substanţa obţinută aici, în acest vas cu pământ, îi spuse Dick, indicându-i vasul cu pricina. - Ah, deci numai atât? Adică, asta a fost totul?! se arătă blonda foarte nedumerită. - Da, domnişoară, răspunse Dick. Asta a fost totul. A rămas doar să turnaţi substanţa pe care aţi obţinut-o. - Am înţeles asta. Iar după aceea, ce se va întâmpla? O să apară planta, brusc, ca prin farmec?! se miră blonda. - Dacă aţi lucrat corect, da, domnişoară, desigur că asta se va întâmpla, adică planta va apărea, însă în nici un caz nu ca prin farmec, fiindcă aici nu este vorba despre farmece, ori despre magie, ci numai de metode ştiinţifice de obţinere a plantelor artificiale, cu ajutorul substanţelor din care sunt formate ele. Deci, domnişoară, dacă aţi lucrat corect, planta va apărea şi va fi o plantă matură, după cum aţi dorit, pentru că aşa i-au fost transmise caracterele, prin intermediul substanţelor pe care le-aţi folosit la crearea ei. - Hai, blondino, nu mai sta pe gânduri! Toarnă mai repede conţinutul eprubetei, să vedem şi noi ce se întâmplă, o îndemnă Lucian, extrem de curios. - Bine, şefu’, bine, îi răspunse blonda, nemulţumită de intervenţia lui, prin care o zorea. Lucian nu-i reproşă nimic, deşi evident că-i displăcea faptul că ea i se adresase astfel, împrumutând termenul utilizat de Nistor, dar îi înţelegea starea emoţională ce o cuprinsese din nou, căci urma să vadă dacă a lucrat sau nu corect, după indicaţiile oferite de Dick. Ea îşi luă inima-n dinţi şi cu degetele-i subţirele tremurând uşor, turnă conţinutul eprubetei în vasul cu pământ din faţa ei. Toţi îşi îndreptară atenţia spre vasul respectiv, blonda concentrându-şi la maxim atenţia spre acelaşi vas, iar după câteva clipe de aşteptare, care ei i se părură interminabile, în care se zbătea să-şi dea seama dacă a reuşit sau nu, apăru, în sfârşit, o superbă plantă din specia pe care o dorise, deci reuşise! Chipul bălai i se destinse dintr-o dată, când zări acea minunată plantă. Parcă nu-i venea să creadă că reuşise, iar încordarea care o stăpânise în clipele lungi de aşteptare se risipi, lăsând loc bucuriei, mulţumirii de sine pentru faptul că reuşise. Pentru prima oară admira o plantă din acea specie rară, o plantă artificială, pe care chiar ea o crease, cu mâinile ei, deşi sub îndrumarea directă a lui Dick, fără ajutorul căruia nu s-ar fi putut descurca. - Hei, dar e minunată! aprecie Mihai, admirând planta. Bravo, blondo, ai reuşit! Deşi nu păreai convinsă că vei reuşi, în final, iată că totuşi ai reuşit. Te-ai descurcat admirabil! - Mulţumesc, Mihai, spuse blonda emoţionată, roşind uşor. Nick se apropie de ea, punându-i braţul peste umeri şi apropiind-o de el; o sărută pe frunte, admirativ. - Felicitări, iubito! Eşti minunată! Deşi eram sigur că vei reuşi, nu se putea altfel. Totuşi, privind această minunată plantă obţinută de tine, pare mai mult decât o simplă reuşită. - Ah, Nick, nu mă copleşi cu complimente... Aşa sunt plantele din această specie, au un aspect neobişnuit, dar e într-adevăr minunată! Lucian, după ce urmărise şi el cu atenţie spectaculoasa apariţie a plantei, se simţi dator să adauge şi el o apreciere: - Ce să-ţi mai spun şi eu, blondino? Felicitări! Meriţi... - Mersi, şefu’, îi răspunse ea, dar fiindcă Lucian o privi imediat plin de dezaprobare, se văzu nevoită să se scuze: Ah, Luci, nu te supăra pe mine, te rog! Eu... N-am zis nimic rău, nu-i aşa? - Bine, blondo, dacă spui tu, aşa e, zâmbi Lucian îngăduitor, schimbând privirea severă pe care cu un minut mai înainte i-o atribuise blondei. - Ah, parcă nici nu-mi vine să cred! exclamă blonda entuziasmată. Am reuşit, desigur, am reuşit! Este planta mea, creată de mine, cu mâinile mele. Deşi pare incredibil, totuşi, aşa este. - Da, blonduţo. Aşa este, ai reuşit, după cum prea bine vezi. Este într-adevăr planta ta, creată de tine, cu mâinile tale. Iar acum îţi revine sarcina să o studiezi îndeaproape, amănunţit, aşa cum te pricepi, bănuiesc că foarte bine, iar până data viitoare, când ne vom întâlni din nou, am să vă anunţ eu când anume, fiindcă trebuie să mă mai gândesc, încă nu m-am decis; deci până data viitoare va trebui să întocmeşti un raport detaliat referitor la observaţiile făcute de tine acestei plante, un raport pe care-l vei prezenta când ne vom întâlni. Deci, ţi-am dat deja de lucru, o anunţă comandantul misiunii până la următoarea întâlnire. - Ah, Luci, nu vreau să mă împotrivesc, desigur că am să fac cercetări, dar sinceră să fiu, parcă aş prefera să luăm această plantă în nava noastră; în schimb, aş studia planta creată de domnul Dick, urzica. Bănuiesc că din punct de vedere biologic, pentru noi, prezintă acelaşi interes ca şi cea creată de mine, doar e tot o plantă artificială, nu?! propuse blonda. - Cred că da, presupuse Lucian. Tu ştii mai bine. - Păi, dacă se poate, ar fi mult mai interesant să avem la bordul „Pacifis”-ului, în laboratorul meu, această plantă artificială dintr-o specie atât de rară. Este un exemplar superb, reuşit, chiar dacă e totuşi artificială şi nu spun acest lucru doar pentru că am creat-o eu. - Bineînţeles că se poate, o aprobă Dick. Nu-i nici o problemă. Pentru noi e indiferent pe care plantă o veţi lua la bordul navei voastre şi pe care spre studiere. Voi trebuie să decideţi. - Şi mie mi-e indiferent, spuse Lucian. Putem lua la bordul navei noastre chiar şi această plantă, sau pe oricare alta, dacă aşa doreşti, blondo. Eu vreau doar să-ţi faci bine datoria de biolog şi să studiezi amănunţit cealaltă plantă, sau una dintre plantele artificiale, pentru care să întocmeşti un raport detaliat, cu lux de amănunte. Asta-i tot ceea ce mă interesează. Restul te priveşte, doar e laboratorul tău de plante, după cum ai spus. - De acord, Luci, îl aprobă blonda. Nu-ţi face griji, am să-mi fac datoria, nu voi sta degeaba. - Atunci să înţeleg că va trebui să facem un recipient pentru planta creată de domnişoara Maria, pe care o veţi transporta la bordul navei voastre, nu pentru cealaltă, interveni Dick. Sau poate vreţi pentru amândouă. - Nu, Dick, hotărî Lucian. Numai pentru cea a Mariei. O vom lua pe aceea la bord, în locul celei pe care o vom aduce în schimb aici, în laboratorul vostru. - Bine, acceptă Dick. Acum, domnul Alex va mai încerca să facă o plantă artificială, sau nu? - Evident că „domnul” va încerca, surâse Lucian amuzat, neobişnuit nici el cu termenul „domnul”, utilizat în cazul lui Alex. - Atunci, ce plantă aţi dori să creaţi? i se adresă Dick lui Alex. - Eu, normal, aş dori o plantă care să prezinte interes din punct de vedere genetic, deci o plantă cu o structură ADN foarte variată. - Îmi pare rău, domnule Alex, dar plantele obţinute aici, de noi, în acest laborator, nu conţin în structura lor celulară nici ADN, nici ARN, substanţe de bază pentru cercetările voastre genetice, deci, din punct de vedere genetic, pentru voi, aceste plante artificiale nu reprezintă un prea mare interes, deşi ele au restul componentelor, care sunt uşor de găsit şi combinat. Dar am impresia certă că la voi, genetica se bazează pe studierea ADN-ului, în special, cât şi a ARN-ului, aceste molecule fiind capabile să transmită caracterele ereditare de la o generaţie la alta. - Un moment! îl opri Lucian. Vrei să spui că toate aceste plante existente aici, nu au în structura lor celulară acizii nucleici? - Exact. Nu au ADN, nici ARN, repetă Dick. - Dar asta e imposibil! se opuse Lucian. ADN-ul este esenţa organismelor vii. - Aşa o fi pe Pământ, dar nu şi aici, Lucian. Toate aceste plante obţinute de noi pe căi artificiale nu au ADN, dar ele există. La fel se întâmplă şi-n cazul animalelor şi pomilor din pădurea artificială, explică Dick. - Asta nu se poate! se încăpăţână Lucian să-l contrazică. Fără molecula de ADN, acestea nu pot exista; e de neconceput să poată exista plante fără ADN. Ce să mai spunem despre animale? Animale, fiinţe vii, fără ADN?! - Nu au ADN, Lucian! întări Dick. Dacă ar avea, n-ar mai fi deloc artificiale, chiar dacă ar fi create de noi, în laboratoare. Ar fi naturale, reale, normale, sau cum să mă exprim ca să înţelegeţi mai bine? Dar nu au ADN, deci sunt artificiale; n-am avut de unde să procurăm ADN-ul lor. - Dar fără ADN e ca şi cum nici n-ar exista. Deci, de fapt, din această cauză dispar când ia contact cu aerul din afară, nu din cauza dantoniului din atmosferă, ci din cauza lipsei ADN-ului; dispar ca şi cum n-ar exista, pentru că, de fapt, ele nici nu există. Fără ADN nu pot exista! - Dar, Lucian, ele există, aici, în interiorul lumii artificiale, unde noi am creat condiţii speciale, care să le asigure existenţa, zise Dick. - Condiţii speciale?! reţinu Lucian acest amănunt. Vrei să spui că în aerul de sub cupola lumii artificiale nu e numai oxigen, ci şi alte substanţe, care asigură posibilitatea existenţei plantelor, chiar şi fără ADN? Ce altceva mai e în aer? - Nu asta am vrut să spun, Lucian. Nu e altceva în aerul de sub cupolă, cu excepţia oxigenului şi a unui amestec de gaze inofensive. De altfel, după cum chiar şi voi aţi remarcat, pomii şi animalele din pădurea artificială nu sunt sub cupola lumii artificiale, ci în afara ei, în aer liber, pe suprafaţa planetei noastre. - Atunci, cum e posibil ca aceste plante să existe fără ADN? ADN-ul, lanţul, spirala sau helixul vieţii, cum este denumit pe Terra, acea miraculoasă macromoleculă bicatenară, stă la baza existenţei proteinelor şi a altor substanţe primordiale. Nu greşesc când afirm că este însăşi esenţa vieţii. Fără ea, nu poate exista viaţă, spuse Lucian, convins că ar avea dreptate. - Ah, de ce oare voi, oamenii, sunteţi dispuşi să credeţi că aşa cum este pe Pământ, aşa ar trebui să fie peste tot, în întreg Universul? De ce raportaţi totul la ceea ce se află pe Terra? Şi de ce oare nu puteţi accepta o altă formă de existenţă a vieţii, de manifestare a materiei, cu totul altfel decât cum e pe Terra voastră? Uite că nu e chiar aşa peste tot! Legile de acolo nu sunt universal valabile. Repet, nu e la fel ca pe Terra voastră şi am să vă dovedesc acest lucru de îndată, spuse Dick Torn. - Dick, eu personal nu consider deloc că aşa cum este pe Terra noastră, ar trebui să fie în întreg Universul; evident că materia se poate concretiza sub cele mai diverse forme, se poate organiza şi în alte forme de existenţă decât cele de pe Pământ şi sunt dispus să accept asta, dar presupuneam că aici, pe Proxima, totul ar trebui să fie totuşi, măcar aproape la fel. Credeam că materia a evoluat cam în aceleaşi condiţii, în acelaşi mod, iar asta numai datorită faptului că plantele de aici, animalele, chiar şi voi, localnicii, totul se aseamănă uimitor cu ceea ce există pe Terra actualmente. Ca aspect, cel puţin, sunt identice, de aceea bănuiam că ar trebui să aibă şi aceeaşi structură internă, celulară, moleculară, interioară, sau cum vrei s-o iei, spuse Lucian. - Într-un fel ai dreptate, dar nu în totalitate. Tocmai intenţionam să vă dau un exemplu elocvent în acest sens. Anume, este vorba despre locuitorii fostei planete vecine, dantonienii. Erau nişte fiinţe vii, ba chiar inteligente, raţionale, civilizate, iar ei nu aveau deloc în structura lor celulară molecula ADN, nici ARN, de fapt întreaga lor structură era total diferită de a noastră sau a voastră. La fel erau şi animalele şi plantele de pe Dantonia, lipsite de acizii nucleici, proteine, lipide, glucide, sau alte substanţe organice atât de des întâlnite pe planetele noastre. În plus, ei nu erau deloc artificiali, ci foarte, foarte naturali, explică Dick. - Nu pot să te contrazic, accept toate aceste afirmaţii. Am să te întreb însă dacă aceşti dantonieni semănau cât de cât, ca aspect fizic exterior, cu noi, oamenii de pe Pământ, sau cu voi, cei de pe Proxima? întrebă Lucian. - Nu, tocmai asta e. Nu semănau, chiar deloc. Erau total diferiţi, nu aveau nimic în comun cu noi, decât faptul că erau totuşi fiinţe vii şi inteligente. Ca aspect exterior, e greu de spus cum arătau, nu ştiu cum vi i-aş putea descrie. Erau nişte creaturi foarte ciudate, aş putea spune chiar urâcioase, sau respingătoare, pentru unii, deşi poate că pentru ei, noi eram urâţi. Privindu-i, era greu de crezut că acele creaturi ar putea fi inteligente şi totuşi, erau de o inteligenţă deosebită, în ciuda aspectului lor bizar, nu tocmai plăcut, care nu lăsa să se întrevadă această posibilitate. Corpul lor, ca să-i zicem aşa, nu era acoperit nici de piele, nici de păr, iar înfăţişarea lor era foarte diferită de a noastră, sau de ceea ce considerăm noi a fi fiinţă vie inteligentă. Ei păreau a fi mai degrabă nişte monştri îngrozitori, apărând ca o masă vâscoasă diformă, gelatinoasă, transparentă, de o culoare improbabilă, ba chiar instabilă, iar fiind maleabili, îşi puteau modifica oricând, atât culoarea, cât şi forma exterioară. Nu aveau cap, însă aveau trei ochi, aşezaţi într-o parte oarecare a corpului, poziţia lor modificându-se, în funcţie de forma pe care o aveau într-un anumit moment. Şi nu aveau gură. - Păi... Şi cum mâncau totuşi? întrebă Nistor. - Deoarece suprafaţa exterioară a corpului lor gelatinos nu era tare, pur şi simplu, ceea ce constituia pentru ei hrana, se integra în materia lor, hrana lor fiind constituită din ceva cu aspect dubios, aproape la fel de respingător ca şi ei, răspunse Dick, la care Nistor schiţă un gest de scârbă. Şi totuşi, nu s-ar putea spune că erau chiar urâţi, ci doar foarte ciudaţi, diferiţi. Depinde de cum anume erau priviţi, replică Dick Torn, remarcând gestul lunganului. - Iar de vorbit, cum vorbeau? Sau cum comunicau între ei? întrebă Alex. - Într-adevăr, scoteau nişte sunete, provenite de undeva, din interiorul lor, nişte sunete greu de înţeles, de descifrat, dar se pare că astfel se înţelegeau între ei, deci asta era metoda lor de comunicare. Nu aveau nici nas, nici urechi, ci doar nişte orificii ce înlocuiau aceste organe de simţ, aflate prin apropierea celor trei ochi, impropriu spus în partea superioară a corpului, deşi, de obicei, procedau în aşa fel încât ochii să ocupe această poziţie superioară. Cei trei ochi se mişcau independent unul de celălalt, deci aveau un câmp vizual foarte larg, putând vedea în mai multe direcţii în acelaşi timp. În privinţa membrelor, nu s-ar putea spune că aveau, deşi, aveau totuşi mai multe membre false, pe care le scoteau sau şi le retrăgeau în funcţie de necesitate, deplasându-se cu ajutorul lor. Aceste membre false, pseudopode, erau lipsite de degete şi nu aveau o poziţie stabilă sau o formă bine definită; dantonieni îşi modelau corpul, în funcţie de necesităţile de moment. În plus, nu aveau sexe, ci numai unul singur, înmulţindu-se prin diviziune, îi descrise Dick pe foştii dantonieni, locuitorii fostei planete vecine, Dantonia. - Prin diviziune? se miră Alex. Înseamnă că erau incredibil de mulţi. - Nu, nu erau prea mulţi. Pentru că fiecare individ în parte se dividea o singură dată în cursul vieţii, numai la o anumită vârstă. Deci, după un anumit timp de la apariţie, pare-mi-se, după 30 de ani tereştri, un individ se putea divide, formându-se doi indivizi identici. Deci, nu aveau copii, care apoi să crească mari; ei apăreau direct maturi, iar asta constituia oarecum un avantaj pentru ei. Dar şi un mare dezavantaj, din punctul nostru de vedere, pentru că astfel nu existau instincte paterne şi materne, nu exista între ei o afecţiune strânsă, reciprocă, nu exista acel ceva „magic”, care să-i apropie unul de altul, de aceea trăiau independent, fiecare individ, fără a forma o familie sau altceva asemănător. De trăit, fiecare individ în parte trăia în jur de 150-200 de ani tereştri, după care se dezintegrau brusc, se dematerializau instantaneu. Ca dimensiuni, erau apropiaţi nouă, având între 1,80 m şi 2,00 m lungime, lăţime sau înălţime, depinzând de poziţia pe care o aveau la un moment dat şi cântăreau între 100-120 kg. Erau, repet, nişte fiinţe foarte ciudate, din mai multe considerente; printre acestea se numără şi faptul că erau adaptabile practic oricărui tip de atmosferă, oricât de toxică ar fi fost, după standardele noastre, sau din orice substanţe chimice ar fi fost compusă această atmosferă şi erau rezistenţi aproape la orice temperaturi, indiferent cât de crescute sau scăzute ar fi fost ele. Deci, practic, rezistau în orice mediu. Şi nu se îmbolnăveau deloc, îşi continuă Dick explicaţiile. - Pare a fi de-a dreptul imposibil! Incredibil! aprecie Alex. - Dar creier aveau? se interesă doctoriţa. - Nu, nu aveau nici creier, deşi erau fiinţe raţionale, însă sistemul lor de gândire era cu totul altfel, foarte diferit, nu se asemăna deloc cu al nostru, nu aveau deci nici sistem nervos. Nici măcar oase nu aveau, deci erau lipsiţi de sistemul osos, de cel muscular, ca şi de inimă, vene, sânge şi tot ceea ce noi cunoaştem drept fiind sistemul circulator. De altfel, aveau nişte organe interne foarte ciudate şi simple, care erau şi ele total diferite de ale noastre. În plus, fiind transparenţi, erau vizibile, explică Dick. - Straniu... Descrierea făcută seamănă oarecum cu cea a unor fiinţe microscopice unicelulare, de pe planeta noastră, remarcă blonda. Un fel de amibe. - Posibil, domnişoară, însă nu chiar, o contrazise Dick. Dantonienii nu erau deloc fiinţe microscopice şi nici unicelulare, structura lor fiind foarte, foarte complexă, bine dezvoltată, dar total diferită de tot ceea ce ne este nouă familiar. Iar plantele şi animalele de pe Dantonia erau la fel de ciudate, de diferite, nu semănau cu nimic din ceea ce ştim noi, absolut deloc. - Am înţeles deci faptul că aceste ciudate fiinţe raţionale, animalele şi plantele de pe fosta planetă vecină, Dantonia, nu aveau ADN, nici ARN, ci doar o structură internă complexă, complet diferită de a noastră, recapitulă Lucian pe scurt ceea ce aflaseră. Dar, după cum chiar tu ai spus foarte clar, nici ca aspect exterior nu erau deloc la fel ca noi, ci cu totul diferiţi. Deci, asta presupune că au evoluat în cu totul alt fel de condiţii, de aceea materia s-a concretizat în cazul lor totalmente în cu totul alte forme de existenţă. Dar despre ex-locuitorii planetei voastre, Proxima, cei ce trăiau aici înainte de explozia Dantoniei, ce poţi să ne spui? Ei, ca aspect exterior, bănuiesc că se asemănau foarte mult nouă, de moment ce şi voi sunteţi la fel ca noi, ceea ce presupune că şi ca structură interioară erau tot la fel ca noi. - Aproape la fel ca voi; nu chiar identici, dar foarte pe aproape, spuse Dick. - Dar ei aveau ADN? întrebă Lucian, veşnic curios. - Da, din nefericire pentru ei, aveau, răspunse Dick. - De ce spui „din nefericire”? se miră Lucian. - Pentru că acest fapt nu i-a ajutat cu nimic atunci când Dantonia a explodat, iar dantoniul a pătruns în atmosfera Proximei. Dimpotrivă, le-a fost chiar fatal, explică Dick. - Iar plantele şi animalele care trăiau pe Proxima? întrebă tot comandantul. - Şi ele erau la fel, aveau o structură interioară, cât şi un aspect exterior aproape la fel cu exemplarele similare de pe Terra, în unele cazuri fiind practic identice cu cele de pe Pământ şi aveau atât ADN, cât şi ARN. - Dar despre voi, actualii locuitori ai Proximei, deci cei de acum, ce ne puteţi spune, aveţi sau nu ADN? întrebă Lucian. - Lucian, te rog... interveni Nick, nemulţumit de întrebare. - Da, bine, prietene, am înţeles aluzia. N-am să mai insist asupra acestui subiect, înţeleg că nu-ţi place această discuţie. - Dar animalele şi pomii din pădurea artificială sunt tot creaţii artificiale, deci nu au ADN în structura lor celulară şi totuşi rezistă pe suprafaţa planetei, în aer liber, în prezenţa dantoniului, observă Nis, lunganul. Cum se explică acest fapt? - Pentru că ei aşa au fost creaţi, anume pentru a putea rezista în acele condiţii vitrege, iar în plus, pentru a putea rezista în prezenţa dantoniului, ele primesc zilnic o cantitate bine stabilită de calorii, proteine şi vitamine, pe care nu şi le-ar putea procura singure, pomii primindu-şi-le prin intermediul apei pe care o consumă, iar animalele prin intermediul hranei. Tot astfel, le este adminisrată, prin intermediul apei, respectiv hranei, o substanţă organică, ce are rolul de a înlocui într-un fel acizii nucleici, de obicei ADN-ul, dar şi ARN. - Cum?! Dar acizii nucleici nu pot fi înlocuiţi cu nimic altceva. Nu poate exista un înlocuitor al ADN-ului, se împotrivi Lucian. - Desigur, substanţa respectivă nu are aceleaşi proprietăţi cu spirala ADN, ea nu-şi poate asigura autoreproducerea, diversificarea şi continuitatea, aşa cum ADN-ul are capacitatea de a face, de aceea această substanţă trebuie administrată plantelor, respectiv animalelor, zilnic, în mod regulat, pentru ca aceşti substituenţi să existe mereu în structura internă a organismelor vii, care înfruntă atmosfera exterioară a planetei noastre, să fie mereu în cantitatea necesară, spuse Dick. - Dar asta-i imposibil! protestă din nou comandantul misiunii. - O fi imposibil pe Terra, Lucian, însă nu şi pe Proxima. Aici e foarte posibil, deci ar trebui să accepţi realitatea, îl sfătui Dick. - Mă văd nevoit să accept realitatea aşa cum mi-o prezentaţi voi, Dick, n-am încotro, deşi mie mi se pare ceva în neregulă, pe undeva, îşi spuse Lucian părerea. - Întotdeauna ţi se pare a fi ceva în neregulă? - Nu, Dick, nu chiar întotdeauna. - Atunci, Luci, mai pot face şi eu o plantă, chiar dacă nu va avea ADN? Iar Dick s-ar putea să se înşele. Chiar şi fără ADN, o astfel de plantă artificială s-ar putea să reprezinte un oarecare interes pentru noi, chiar şi din punct de vedere genetic, spuse Alex. - Bine, bătrâne. Poţi încerca. De fapt, chiar asta trebuie să faci, doar că ne-am îndepărtat de subiect, ne-am luat cu vorba, însă totul a fost deosebit de interesant, zise Lucian. Apoi Alex, geneticianul grupului, sub îndrumarea lui Dick, reuşi şi el să creeze o plantă artificială, chiar dacă nu tot atât de spectaculoasă ca a Mariei; totuşi o plantă artificială. - Unde veţi transporta cele două plante artificiale, pe care doriţi să le studiaţi? întrebă Dick. - Încă nu ştim sigur, răspunse Lucian. Aici va trebui să interveniţi voi, să ne ajutaţi să găsim un loc, o încăpere luminoasă, spaţioasă, din interiorul oraşului artificial, unde să le transportăm, spre studiere. Acolo vom aduce aparatură de la bordul navei noastre, echipament ştiinţific, pentru că vrem să facem cercetările aşa cum ne pricepem, cu aparatura noastră, pe care ştim sigur cum să o utilizăm, spre deosebire de cea locală. - Desigur. Asta se poate aranja, acceptă Dick. Nu există nici o problemă. - Perfect, aprecie Lucian. Iar acum, dacă am căzut de acord, ne putem retrage. Scuză-ne, Dick, dacă te-am deranjat prea mult, nu asta ne-a fost intenţia. - Nu, Lucian. Nu trebuie să vă scuzaţi, n-a fost nici un deranj. Chiar dacă insişti asupra convingerilor tale. Dar nu trebuie să plecaţi. Mai puteţi rămâne. Aţi putea încerca şi voi, ceilalţi, să creaţi câte o plantă artificială. Vă mai fac această propunere. Presupun că ar fi destul de interesant pentru voi. Poate că veţi reuşi totuşi să înţelegeţi ceva mai mult decât doar privind. Ce zici, Lucian, ai putea fi chiar tu următorul care să încerce, îl invită Dick. - Nu, Dick. Mulţumesc, dar nu cred că aş dori aşa ceva. Poate colegii mei doresc, nu le pot interzice. Deci, dacă vreunul doreşte să încerce, poate chiar Ly, ori Nick, mai rămânem, nu plecăm chiar acum, dar dacă nu doreşte nici unul, ne vom retrage imediat, decise Lucian, ştiind că aceasta era ultima seară pe care şi-o petreceau împreună cu fraţii Kuny. - Tu de ce nu vrei să încerci totuşi? Ţi-e teamă cumva că n-ai să reuşeşti şi te vei face de râs faţă de colegii tăi? insistă Dick. - Nu, nicidecum din această cauză, dar... ezită Lucian. - Hai, nu e mare lucru! Ai putea face o floare micuţă, gingaşă, delicată. Ar fi totuşi, cred, o experienţă destul de interesantă, necesară, utilă pentru tine, continuă Dick cu insistenţele. De exemplu, ai putea încerca să creezi, să zicem... Un ghiocel, din câte ştiu, o floare micuţă, firavă, care pe planeta voastră apare odată cu sosirea primăverii, deci un vestitor al primăverii. - Aşa e, ai dreptate, îl aprobă Lucian îngândurat, melancolic. Mda, poate că în final ai să reuşeşti să mă convingi cu insistenţele tale; desigur că n-ar fi rău să încerc. Un ghiocel?! Îmi plac ghioceii... Da, ar fi cu adevărat interesant. Un ghiocel artificial. O micuţă floare, pe care aş putea apoi să i-o ofer colegei mele, Lia, să o păstreze în camera ei. Da, e o idee care mă încântă... - Să nu-ţi închipui cumva că am să primesc o floare de la tine, fie ea şi artificială! se împotrivi categoric Lia. - De ce nu? insistă Lucian, sfredelind-o cu privirea; noul ei refuz păru a-l îndârji. Nu cred că ar trebui să refuzi o asemenea ofertă. Gândeşte-te bine, poate nu va mai exista niciodată ocazia să primeşti de la cineva o plantă artificială. Un micuţ ghiocel gingaş, absolut nevinovat. L-ai putea aşeza frumos, undeva, în camera ta, unde stai împreună cu Ly. Undeva, la lumină. Sau poate că nu-ţi plac florile? - Bineînţeles că-mi plac florile, toate, dar nu vreau să primesc nici o floare de la tine! - Las’ că vedem noi... Ştii ce, Dick, m-ai convins, am să încerc să creez un micuţ ghiocel artificial, desigur, tot sub îndrumarea ta. Acum! - Foarte bine, Lucian. E o decizie pe care n-ai s-o regreţi, vei vedea, spuse Dick. - Ştii, Lucian, după tine, am să încerc şi eu să creez o plantă artificială. Sunt foarte curios. Mi se pare cel puţin interesant, se hotărî Nick. - Ba, frăţioare drag, cred că va trebui să-mi dai mie prioritate, altfel n-ar fi frumos din partea ta, interveni Ly. - Sigur, surioară. Dacă vrei şi tu, n-am nimic împotrivă. Ai prioritate. - În cazul ăsta, Ly, ai prioritate şi din partea mea, o anunţă Lucian. - Nu, Lucian, nu e cazul; nu mă refeream la tine, numai la fratele meu. Deocamdată, până se va sfârşi această zi, încă mai sunt gazdă pentru voi, iar tu eşti în continuare unul dintre oaspeţii mei, ba chiar comandantul lor, deci în calitate de gazdă, trebuie să te las pe tine mai înainte, pentru că aste este încă datoria mea, deci din partea ta nu mi se va părea deloc o lipsă de politeţe sau de respect, ba chiar te rog să fii tu primul, de moment ce Dick te-a invitat, spuse Ly. - Bine, Ly. În cazul ăsta, totul e-n ordine. Spune-mi, Dick... Ce am de făcut? - Un moment, Lucian, nu te grăbi! Încă n-am cerut computerului substanţele necesare ghiocelului. Ai puţină răbdare. Nu durează mult. Dick Torn ceru computerului toate substanţele necesare pentru crearea unui ghiocel artificial, iar după ce le primiră, îi explică „şefului” ce conţinea fiecare eprubetă în parte, cum, în ce ordine şi cantitate şi pentru cât timp trebuia să le amestece, într-un cuvânt, cam tot ce ar avea de făcut, aşa cum Lucian solicitase, apoi îl întrebă pe acesta: - Mai este nevoie să te îndrum sau crezi că te descurci singur? - Mulţumesc pentru explicaţii, Dick. Cred că nu mai am nevoie de ajutorul tău. Am reţinut tot ce trebuie să fac, deci o să mă descurc singur. În caz contrar, sper că n-ai să mă abandonezi. Deci, stai pe aproape! - Fireşte că dacă vei avea nevoie, te voi ajuta cu plăcere. Dar dacă vrei să încerci singur, fără îndrumare directă, îţi urez mult succes. Vei avea nevoie. - Bine. Mulţumesc. „Şeful” se apucă de lucru fără a şovăi, cu siguranţa care îl caracteriza. Mândru, serios, atent, concentrat asupra eprubetelor, pe care le mânuia cu uşurinţă, cu îndemânare, de parcă ar fi făcut dintotdeauna aşa ceva, începu să amestece soluţiile, aşa cum îi indicase Dick, fără să fi scăpat din vedere vreun amănunt, oricât de minor, măsurând totul cu precizie matematică, fără a se lăsa intimidat, ori cuprins de emoţie, din cauza privirilor curioase ale colegilor săi, îndreptate ţintă asupra lui şi a modului în care lucrează. Termină repede de amestecat substanţele şi fără a sta pe gânduri, turnă soluţia finală în micuţul vas cu pământ pe care i-l indicase Dick. În aşteptarea apariţiei ghiocelului, privi vasul cu atenţie, iar pentru o clipă se simţi şi el cuprins de emoţie, dar nu lăsă să se vadă ceva în acest sens, păstrând pe chipul său semeţ acea figură sobră ce nu-i trăda sentimentele, pentru că nu dorea ca ceilalţi să observe că ar fi emoţionat; pentru ei părea poate doar arogant, mult prea sigur pe sine; prefera să lase această impresie. Şi totuşi, ştia că lucrase fără a face vreo greşeală, altminteri ar fi intervenit Dick, deci, experienţa lui nu avea cum să fie sortită eşecului. Şi iată, nu după mult timp, gingaşul ghiocel apăru, mândru şi semeţ, la fel ca şi cel ce-l crease. Lucian privi ghiocelul firav, plăpând, fiind mulţumit de rezultat, dar trăsăturile lui severe şi plăcute totodată, nu lăsau să se întrevadă nici măcar mulţumirea de sine pe care o avea în acel moment datorită rezultatului obţinut, doar era firesc să reuşească, nu putea da greş tocmai el, deci, nu trebuia să se arate nici mulţumit, nici nemulţumit. - Bine lucrat, aprecie Dick. Felicitări, domnule comandant! - Pentru ce, domnule Dick? Eu am făcut numai ceea ce dumneavoastră mi-aţi explicat, replică „şeful” de îndată, nemulţumit că i se spusese „domnule comandant”. Oricum, tot n-am înţeles prea mare lucru din ceea ce am făcut, domnule Dick. - Ah, Lucian, nu ierţi nimic... îi reproşă Dick blând. - Chiar aşa?! făcu el pe neştiutorul, apoi se întoarse către colega lui: Poftim, domnişoara psiholog. Micuţa floare îţi aparţine, e gata să intre în posesia ta. - Nu, Lucian, nici nu mă gândesc! Păstreaz-o sau găseşte-i alt proprietar. - Hai, Lia... Ia-o, te rog, nu fi rea! Cum poţi refuza o asemenea floare? Priveşte-o numai, o invită el. E doar o floare micuţă, firavă, gingaşă, un ghiocel plăpând, nevinovat... Ar fi păcat să se piardă, căci dacă încerc să-l iau cu mine în nava noastră, soarta nu-i va fi prielnică. De aceea ţi-l ofer ţie, să-l păstrezi. Te rog, primeşte-l! - Ai dreptate. Îmi place, e un ghiocel deosebit, în felul lui, spuse Lia încântată, privind visătoare micul ghiocel. Am să-l iau, acceptă ea, uitând pentru o clipă refuzul categoric de mai înainte, dar se corectă de îndată, revoltată: Dar nu, nu pot să-l primesc de la tine, în nici un caz! - Ascultă, dacă te deranjează atât de mult faptul că e de la mine, atunci nu te mai gândi la asta, închipuie-ţi cu totul altceva. Oricum, dacă tu n-ai să-l primeşti, în final am să i-l ofer colegei tale de cameră, Ly, deci tot la tine în cameră va ajunge, indiferent cum. - Bine, fie, îl primesc, acceptă ea în cele din urmă. Dar să ştii că nu pentru că e de la tine, în nici un caz, ăsta e unicul motiv pentru care l-aş refuza, însă îl primesc doar pentru că e un micuţ ghiocel foarte drăgălaş. Şi întâmplător îmi plac ghioceii, foarte mult. Oricum, îţi mulţumesc. - Mie?! se miră Lucian, satisfăcut că în final Lia acceptase totuşi ghiocelul. Pentru ce? Doar nici măcar nu e de la mine, deci n-ai de ce să-mi mulţumeşti, replică el, înmânându-i vasul cu micuţul ghiocel, pe care ea îl luă cu grijă. - Să ştiţi, domnişoară Lia, că dacă vă incomodează totuşi cu ceva, nu-i nevoie să-l luaţi chiar acum cu dumneavoastră. Vi-l va aduce cineva în cursul zilei de mâine, în camera dumneavoastră, îi spuse Dick, politicos. - Ah, nu, lăsaţi... Nu mă incomodează cu nimic. E doar un ghiocel mititel; e foarte uşor, deci nu-mi va fi deloc greu să-l transport până în camera mea. - Cum doriţi, domnişoară, cedă Dick. Apoi Ly, sub îndrumarea directă a lui Dick, trecu şi ea la încercarea de a crea o plantă artificială, nu o floare, pe care reuşi să o obţină fără prea mare dificultate. După ea, fu rândul fratelui ei să treacă la executarea unei plante artificiale, el dorind o floare pentru blondina lui. Întrebând-o pe Maria ce flori preferă, ea nu ştia ce să-i răspundă, fiindcă îi plăceau toate, foarte mult; chiar şi buruienile. În final, se decise asupra trandafirilor, deci Nick hotărî să facă un minunat trandafir roşu pentru blonda lui, trandafir pe care reuşi să-l creeze, după indicaţiile repetate ale lui Dick. Apoi Stela îşi arătă şi ea interesul pentru crearea unei plante, dar nu o floare, apoi Nis şi Mihai făcură şi ei această experienţă, obţinând tot câte o floare; Nis lalea, iar Mihai un crin, frumos mirositor. Iar în final se hotărî chiar şi domnişoara consilier să încerce să creeze o plantă artificială, dar nu o floare, doar avea deja ghiocelul oferit de Lucian. Nis oferi laleaua creată domnişoarei doctor Stela, Mihai desigur frumoasei gazde Ly, iar Nick – bineînţeles, Mariei. După ce terminară aceste experienţe, se hotărâră să părăsească incinta laboratorului; stătuseră destul de mult, se făcuse deja târziu. Astfel, îşi luară „rămas bun” de la Dick, care rămase în continuare în laborator, stabilind ca Nick, Maria şi Lucian să revină în cursul zilei următoare cu o plantă de la bordul „Pacifis”-ului, pe care o vor schimba cu minunata plantă rară creată de blonda echipajului, plantă ce va fi transportată la bordul navei lor când recipientul necesar supravieţuirii ei va fi gata. Părăsiră laboratorul, plantele create de Dick, Alex, Ly, Lia şi Stela rămânând acolo; ele vor fi transportate în cursul zilei următoare într-o încăpere din oraşul artificial, unde să fie destinate cercetării de către echipajul terestru, cu echipament ştiinţific adus de la bordul navei lor, „Pacifis”. Plantele urmau să fie cercetate în special de Maria – în calitate de biolog, Alex – ca genetician şi doctoriţa Stela – biochimist. Florile le luară cu ei, Lia ţinând cu grijă micuţul ghiocel. Mihai ducea el vasul cu crinul pentru Ly, Alex transportând laleaua pe care Nis i-o oferise doctoriţei lor, iar Nick, bineînţeles, trandafirul blondei sale. Astfel părăsiră laboratorul în care-şi petrecuseră aproape întreaga zi în care mai rămăseseră în exclusivitate încă împreună... |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate