agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2019-10-19 | |
*90. Din trecutul lui Lucian.
Amândoi se aşezară pe o bancă din acel părculeţ. Inevitabil, liniştea adâncă îi înconjură apăsător, de peste tot. Vorbeau şoptit, Lucian forţându-se să se adapteze condiţiilor existente, să nu tulbure liniştea, deci să nu vorbească prea tare. - Totuşi, îmi mai povesteşti sau nu despre tine, cavalere? insistă Sonya. - Dar tu? N-ai nimic de spus? Ce-ar fi să mai schimbăm puţin tactica, să inversăm rolurile şi să-mi povesteşti despre tine. Până acum n-am făcut altceva decât să vorbim despre mine, despre viaţa mea; acum aş vrea să aud şi ceva nou, de preferinţă despre tine. - Nu, se împotrivi ea. Ar fi plictisitor. Aici, pe Proxima, nu se întâmplă niciodată nimic deosebit, deci n-am nimic interesant de spus. Pe când în cazul tău, povestea ta e cu totul altfel; e fascinantă, palpitantă, plină de peripeţii. La tine totul e atât de interesant... - Spui că aici nu se întâmplă niciodată nimic deosebit? Sosirea noastră pe planetă n-a fost deloc ceva deosebit? - Ba da; poate-i unicul lucru deosebit, care a schimbat cât de cât ceva din monotonia care domneşte aici. - Şi ar mai fi lucruri interesante de spus: Ca de exemplu, despre explozia Dantoniei, despre pătrunderea dantoniului în atmosfera Proximei, despre cum era viaţa pe planeta ta înainte de acest eveniment nedorit şi cum a devenit după marea catastrofă. - Da, dar astea nu sunt lucruri plăcute auzului, pe care să-mi fie drag să le povestesc; în plus, m-ai întrebat despre mine şi viaţa mea, nu despre altceva şi te asigur că viaţa mea nu e deloc interesantă. Doar un lung şir de zile asemănătoare între ele; totul e simplu şi monoton, plictisitor, ca tot ce se află pe aici, deci nu cred că ţi-ar place să asculţi. Pe când eu sunt încântată de ceea ce aud, de ceea ce-mi povesteşti tu. E atât de... incitant... - Serios? - Da. E minunat! Deci mai bine spune-mi despre tine. - Cum doreşti; nu te pot refuza. Deşi aş fi preferat să aud ceva despre tine; nu cred că m-aş fi plictisit. Dar dacă insişti... Doar că nu ştiu ce anume să-ţi spun despre mine. - Orice îţi aminteşti. Uite, hai să te ajut puţin: La voi, pe Terra, se obişnuieşte să vă mai şi certaţi uneori între voi. Tu te-ai certat vreodată cu cineva? - Dacă m-am certat? Vrei să fiu sincer? - Bineînţeles. Cum altfel? - M-am certat. Ba încă nu o singură dată. De multe ori. Uneori, chiar foarte rău, recunoscu el. - Cu cine? - Depinde... Cu diverse persoane, din diverse motive, dar nu ţi-aş putea povesti acum toate aceste certuri. Ar fi prea mult şi nici n-avem timp suficient. Tot ce-ţi pot spune e că mă certam destul de des cu propriul meu tată, uneori destul de urât, deşi în ultimul timp aş putea afirma că începusem să ne înţelegem binişor. - Te certai cu tatăl tău? Cu domnul Enka? - Da... Blondul ăla mă cam enerva. - De ce vorbeşti aşa despre dânsul? - Am motivele mele... - Deci tatăl tău e blond? - Blond cu ochii albaştri, iar ăsta-i unul dintre motivele pentru care mă cam enerva. Pentru că nu-mi plac blonzii. - Dar una dintre colegele tale e blondă. Nici de ea nu-ţi place? - Ai dreptate, Maria e blondă, dar atenţie la diferenţă: Am spus că nu-mi plac blonzii, nu şi blondele! Ele sunt drăguţe, foarte drăguţe. Ele-mi plac. Îmi plăceau şi atunci. - Ah, asta era... Deci nu-ţi plăcea de tatăl tău pentru că e blond. - Nu doar din cauza asta; ar fi absurd! Şi de fapt, n-aş spune chiar că nu-mi plăcea de el; e totuşi tatăl meu. Există diferenţe evidente între noi, care ne îndepărtau unul de celălalt. Spre exemplu, el e informatician, deci îi plac foarte mult computerele; mie – nu, nu-mi plac deloc. Eu sunt matematician, iar el nu putea suferi matematica; rezolvă totul doar pe computer, în timp ce eu n-aş proceda nicicând astfel. Mie-mi place foarte mult să gătesc, după cum ai descoperit şi tu azi; lui – nu! Şi ar mai fi multe de adăugat, există diferenţe enorme între noi. Inclusiv aceea că nu ne asemănăm deloc, câtuşi de puţin, nici la înfăţişare, nici la caracter, de parcă nici n-ar fi el tatăl meu sau eu fiul lui. El e blând, calm, nepăsător; eu – în nici un caz! Altfel e un om deosebit, bun şi îl iubesc totuşi, în felul meu, doar mi-e tată! Deşi pare greu de crezut, uneori chiar îl admir pentru felul lui de-a fi, de a privi lucrurile şi ştiu sigur că şi el mă iubeşte pe mine, ştiu că însemn foarte mult pentru el. Dacă n-ar fi existat acele mici divergenţe între noi, poate că relaţia dintre mine şi el ar fi fost mai strânsă, am fi fost mai apropiaţi, însă aşa a existat mereu între noi o oarecare răceală. În ultimul timp, înainte de plecarea în această misiune, în mod surprinzător, m-a sprijinit totuşi, a fost alături de mine; mi-a dat chiar de înţeles că ar fi mândru de mine şi de ce să nu recunosc, chestia asta mi-a plăcut. În ultimul timp, începusem să descopăr în el o altfel de persoană, una care-mi plăcea foarte mult. - Deci, aşa stăteau lucrurile între tine şi tatăl tău. Şi mai ai fraţi sau surori? - Nu, sunt singurul său fiu, unicul. Poate ar fi fost mai bine pentru el să mai fi avut şi un alt copil, unul care să-l fi apreciat mai mult decât mine, dar aşa a fost nevoit să se mulţumească doar cu atât. Iar dacă-mi amintesc bine, cred că nu i-am spus niciodată că-l iubesc. Dar nici el mie, deşi cred că mă iubeşte. - Sunt sigură că era totuşi bucuros că eşti fiul lui. - Poate... - Cu mama ta tot aşa se prezenta situaţia? - Nu. Chiar deloc. Cu ea era cu totul altfel. Ea a fost întotdeauna mai apropiată de mine, iar eu am adorat-o; încă o ador... De fapt şi pe blond, dar nu-mi place să recunosc asta... - Hm; încerc să înţeleg... De ce era altfel cu ea? - Nu ştiu de ce, dar aşa simţeam, întotdeauna. S-ar putea să fi greşit, dar n-aş putea spune sigur ce sau unde... Ea e o fiinţă minunată, e mama ideală, pe care orice copil şi-ar dori-o şi ar fi fericit s-o aibă. - Sigur. De moment ce a avut un asemenea fiu, ca tine, nici nu putea fi altfel. - Te rog, nu mă mai lăuda atâta, doar ai înţeles că n-am fost prea cuminte, n-am fost un sfânt; nu sunt perfect. - Nimeni n-ar putea fi; tu ai fost totuşi acceptabil. - Mda... Nici înger, nici demon; ceva intermediar. - O fiinţă umană, dar una minunată, îl caracteriză Sonya pe scurt. - Întotdeauna am avut impresia certă că aş semăna mai mult cu mama, în toate, zise el, fără a fi luat în seamă spusele Sonyei. - Cum aşa?! Ea e matematician, ca tine? se miră ea. - Nu-i vorba despre asta... - Atunci probabil găteşte, ca tine; poate îi place. - Nici gând! Mama n-ar face niciodată aşa ceva. De fapt, nici ei nu-i plăcea să mă vadă tot timpul gătind sau trebăluind prin bucătărie. - Atunci de ce spui că ai semăna cu ea?! - Păi, cel puţin la înfăţişare, la caracter... - Aha, pricep... Cu ea te-ai certat vreodată? - Nu prea. Ea mă înţelegea şi era mereu de partea mea. Doar înainte de plecarea în această misiune, pentru că nu era de acord cu participarea mea la misiune, dar n-am ţinut cont de împotrivirea ei şi iată-mă aici! - Deci te-ai certat; nu o singură dată şi nu cu o singură persoană. Dar de... Cum se spune?! De... luptat sau de bătut, te-ai bătut vreodată? - Nu, deşi... Stai puţin! Ba da, o dată sau chiar de două ori... - Adevărat? Cu cine? - O dată cu nişte indivizi care i-au adresat câteva vorbe jignitoare mamei mele, care era foarte tânără – încă mai este şi acum – iar altădată cu nişte tipi periculoşi. - Şi de ce te-ai bătut cu aceşti tipi periculoşi din urmă? - Normal, pentru o domnişoară. - Ah, asta era... Cred că nu trebuia să te întreb; puteam să-mi dau seama. - Probabil... - Povesteşte-mi, te rog! - Ce anume? - Tot ce-ţi aminteşti de atunci, legat de această întâmplare. Cum a fost? - Nu prea plăcut. S-a întâmplat cu vreo 10 ani în urmă, când aveam doar 17 ani. - Erai cam tinerel... - Într-adevăr, eram. Era o seară frumoasă de primăvară, prin luna martie. Pe atunci, fiind încă elev, mă întorceam acasă de la Institut, pe la ora 20.30. - De ce te întorceai atât de târziu? Nu terminasei mai devreme orele de studiu? - Ba da, desigur, terminasem mult mai devreme orele de studiu, dar întârziasem pe la discotecă, evident, cu fetele, cu dansul; îmi plăcea să mă distrez, să mă simt bine. Pe atunci, în acea perioadă, mergeam în fiecare seară la discotecă, eram nelipsit, o prezenţă sigură; aşa mă distram. Bineînţeles, la discoteca Institutului. - O duceai bine... surâse Sonya. Şi ce s-a întâmplat în seara aceea? - Deci mă întorsesem acasă, pe la 20.30. Blondul a venit şi el o oră mai târziu, pe la 21.30, iar din momentul în care a sosit, ne-am tot „înţepat” reciproc. În final, ne-am certat, destul de serios, iar cum eu eram foarte mândru şi ambiţios, căpos peste măsură, am plecat nervos de acasă, pe la ora 22.00. - Aşa de târziu? Ce făceai? - Nimic deosebit. Ca să mă calmez, hoinăream hai-hui pe străzi, de unul singur, gândindu-mă la „problemele” mele; de fapt, nu prea aveam, decât impresia că aş avea cine ştie ce mari probleme; eram doar un adolescent răsfăţat şi răzvrătit... - Erai atât de ambiţios, încât plecai de acasă? - Evident. Iar atunci nu era pentru prima oară când procedam astfel. Eram „recidivist”. Mai plecasem de acasă, de mai multe ori, iar uneori nici măcar nu mă întorceam vreo câteva zile. - Păi, unde stăteai atâta? - La Institut, normal. Dom’ director mă primea întotdeauna cu plăcere, era o gazdă minunată; pentru dânsul eram oricând binevenit, deşi deseori îmi făcea teorie, explicându-mi că nu procedez corect, că nu-i bine ceea ce fac, însă nu mă gonea niciodată, mă primea mereu. Iar eu întotdeauna l-am admirat, pentru felul său de a fi; cu adevărat un om deosebit, un model demn de urmat... - Aşa deci? Continuă... Ce-ai făcut în seara aceea? - M-am plimbat, conform obiceiului, de unul singur, pe străzi întunecate, pustii, până pe la ora 23.00, când, trecând pe o stradă lăturalnică, mai neiluminată, care ducea spre Institut, căci acolo aveam de gând să ajung şi în seara aceea, nu acasă sau în altă parte, am auzit un strigăt disperat, un glas de fată, care cerea ajutor. N-am stat mult pe gânduri; m-am îndreptat într-acolo imediat, fără să-mi fie teamă, să văd despre ce era vorba. Am vrut s-o ajut pe fata aceea, care părea a fi în pericol. În câteva clipe am ajuns în locul de unde provenea strigătul şi am văzut ce se întâmpla, deşi era întuneric, unica sursă luminoasă fiind doar razele lunii. Dar am priceput ce se petrecea; doi indivizi periculoşi atacaseră o domnişoară lipsită de apărare. Fără să mai stau pe gânduri, am sărit în ajutorul ei, deşi atacatorii ei erau doi şi păreau a fi mai mari decât mine, care eram încă doar un puştan faţă de ei, dar nu-mi era deloc teamă. Mai întâi i-am avertizat s-o lase pe domnişoară în pace, dar ei bineînţeles că n-au lăsat-o deloc, au continuat s-o ameninţe, ba chiar m-au ameninţat şi pe mine, spunându-mi să nu mă amestec, dacă ţin la viaţa mea. Atunci n-am avut încotro şi m-am luat la bătaie cu ei, să-i îndepărtez de acea domnişoară; era clar că intenţionau s-o violeze. M-am bătut cu ei, chiar dacă nu-mi făcea plăcere. Ştiam însă să mă bat, altfel nu m-aş fi amestecat, însă în acel caz mi-ar fi părut rău; cine ştie ce-ar fi păţit acea domnişoară? Ea singură n-avea cum să se descurce, nu avea scăpare. M-am bătut deci cu cei doi indivizi şi era gata să-i înving, însă când ei au simţit asta, amândoi au scos imediat la iveală nişte cuţite lungi şi foarte ascuţite. Eu nu aveam nici o armă la mine, nu obişnuiam să umblu cu aşa ceva asupra mea, dar mă puteam descurca şi în situaţia aceea; de fapt, ar fi trebuit să mă fi aşteptat la aşa ceva din partea lor. Însă cum ei erau doi şi mă luaseră prin surprindere, unul dintre ei, care m-a atacat pe la spate, încercâd să-mi taie gâtul sau să-mi înfingă cuţitul în spate, a reuşit doar să mă taie la braţul stâng, în partea de sus, asta doar fiindcă mi-am dat seama în ultima clipă că sunt atacat şi m-am ferit; se pare însă că nu foarte bine, pentru că m-am ales cu o tăietură serioasă, destul de urâtă. Probabil însă că nici n-aveam când să mă feresc mai bine de aşa. - Oh, nu... Ai fost rănit? - Da. Am fost rănit, destul de serios. Atât de serios încât m-am ales cu un semn zdravăn la braţul stâng, un semn pe care-l voi avea mereu; îl am şi acum. - Ai un semn? La braţul stâng? Provocat de o tăietură de cuţit? L-aş putea vedea şi eu? îi ceru ea. - Nu cred că-i necesar, se împotrivi el. - Arată-mi-l, aş vrea să-l văd, insistă ea. - Nu cred că... - Te rog! îl întrerupse ea. - Bine, domnişoară, ai câştigat. Nu ştiu la ce ţi-ar putea folosi, dar am să-ţi arăt, cedă el, începând să-şi ridice mâneca de la uniformă. Nu cred că o să meargă astfel. Trebuie să-mi dau jos haina, remarcă el, renunţând la haina albastră a uniformei, pe care o aşeză cu grijă pe bancă, lângă el, rămânând doar în cămaşa bleu. Sper că de data asta va merge, adăugă, încercând să ridice mâneca stângă a cămăşii, pentru a-i face pe plac Sonyei. - Dă-mi voie să te ajut, se oferi ea, observând că el se blocase deja, ceva mai sus de cot. - Se vede? întrebă el. - Încă nu, răspunse Sonya. - Atunci să ridicăm mai sus afurisita asta de mânecă! - Să n-o forţăm prea mult, îl sfătui ea. S-ar putea rupe. Şi ce te-ai face, dacă s-ar rupe mâneca? - Ghinionul meu, deşi n-ar fi mare pagubă; mai am destule de schimb. Probabil însă că va trebui s-o cos; n-aş avea de ales. - Să o coşi? Tu? - Bineînţeles. Eu, cine altcineva?! Doar n-aş putea-o purta cu mâneca ruptă. - Să nu-mi spui că te pricepi să coşi... - De ce nu? Doar e atât de simplu... Dar să sperăm că nu va fi necesar. - Acum sigur nu va fi necesar. - De ce? Se vede semnul? - Da, dar încă mai trebuie puţin ridicată, spuse ea. - Afurisită mânecă... murmură el nemulţumit. Uşor, reuşiră să ridice mâneca bluzei bleu până aproape de umăr, fără s-o rupă, dezvelind astfel în întregime semnul de pe braţul stâng; Sonya căscă ochii mari de uimire, zărindu-l. - Vai... Bietul de tine! Cred că a fost o tăietură zdravănă, adâncă, judecând după urma lăsată. Probabil că nu te-ai simţit prea bine atunci. - Ai dreptate. Eram cam ameţit, pierdusem mult sânge, iar eu nu eram obişnuit cu chestii din astea; chiar dacă nu era o rană fatală, într-o zonă periculoasă, care să-mi fi pus viaţa sub semnul întrebării, pierderea sângelui mi-a slăbit puterile. - Cum s-a încheiat lupta dintre tine şi cei doi? - Normal, am câştigat, chiar şi aşa, rănit cum eram; i-am pus pe fugă pe cei doi indivizi. M-am apărat, i-am dezarmat pe rând, apoi au luat-o la sănătoasa, altfel i-aş fi aranjat eu, însă aşa nu i-am putut urmări, din cauza ranei pe care mi-o provocaseră, i-am lăsat să plece. Oricum, tot eu i-am dovedit. - Erai curajos... - Probabil... Nu ştiu cât de curajos eram, dar trebuia să intervin. Aşa am simţit atunci; nu puteam sta de-o parte. Acea domnişoară avea nevoie de ajutorul meu, altfel cine ştie ce i-ar fi făcut nemernicii aceia doi? N-ar fi scăpat aşa de uşor... - Chiar! Ce s-a întâmplat cu fata aceea? - Nu ştiu. Nu pot să-mi dau seama. - Cum adică? N-ai vorbit cu ea, după ce i-ai pus pe fugă pe cei doi? - Nu, niciodată. N-am vorbit cu ea, deşi aş fi dorit, dar ea nu mai era acolo când se terminase lupta, plecase deja, n-am observat când, nici încotro; probabil a fugit în timp ce mă băteam cu cei doi. - Cum aşa?! Tu te luptai pentru ea, s-o salvezi, s-o ajuţi, iar ea nici măcar n-a rămas să-ţi mulţumească? Sau cel puţin să vadă cum se va încheia lupta? - N-a rămas, dar am înţeles-o... Biata de ea, era speriată, probabil îngrozită. - Ar fi putut să se ascundă pe undeva, prin apropiere. - Poate-şi închipuia că n-am nici o şansă împotriva celor doi, sau poate credea că mă bat cu ei pentru ca apoi să profit eu de ea, deci era acelaşi lucru. Adică, scăpa de ei doi şi dădea peste mine... Şi ce rezolva scăpând de doi derbedei, dacă dădea peste altul? Probabil aşa gândea, că şi eu vreau acelaşi lucru de la ea, ca şi cei doi, altfel la ce m-aş fi luat la bătaie cu ei? Ce interes aş fi putut avea? - Şi nu era aşa? Adică tu nu asta intenţionai? - Cum?! Nu! Nici gând! N-aş fi putut face aşa ceva, niciodată. N-aş fi putut face rău nici măcar unei muşte, dar unei persoane? - Unei muşte?! Ce-i aia? - Nu ştii ce-i aia o muscă? - Nu; altfel nu te-aş fi întrebat. - Într-adevăr, la voi, aici, pe Proxima, nu există gâze, insecte, sau nu le-am observat eu... Nu sunt Maria, să mă pricep, dar îţi pot explica în stilul meu, pe scurt, ce este o muscă, din punctul meu de vedere. E o insectă respingătoare, nefolositoare, sâcâitoare şi deosebit de enervantă, care bâzâie supărător când ţi-e lumea mai dragă şi pişcă al naibii... De obicei, trăieşte prin locuri mizere, pe unde sunt multe gunoaie, pe timp de vară, când e căldură, dispărând iarna, când e frig. E atrasă de tot ceea ce este stricat, îmbâcsit, în putrefacţie, urât mirositor, apoi vine, se aşează şi umblă peste tot, împrăştiind în jur o grămadă de germeni şi microbi. În plus, e şi foarte urâtă. Noroc că-i mică, altfel, dacă ar fi mare, ar fi mult mai periculoasă şi i s-ar desluşi sluţenia. Aşa, fiind de dimensiuni reduse, nu se poate observa cu ochiul liber cât e de urâtă, dar mărind imaginea, ai în faţă un adevărat monstru în miniatură! Cam aşa ceva... Dacă m-ar fi auzit blonda, sigur n-ar fi fost de acord cu mine şi ar fi protestat categoric, dar parcă nu discutam despre aceste insecte acum. - Aşa-i, însă mă bucur că mi-ai explicat... Totuşi, să revenim la subiectul nostru. Deci, de fapt, n-ai cunoscut-o pe domnişoara pe care ai salvat-o... - Nu, n-am cunoscut-o deloc, niciodată. - Adică nu ştii cine e cea pentru care ţi-ai riscat viaţa şi te-ai ales cu semnul ăsta? - Nu, nu ştiu cine e, deşi aş fi vrut s-o cunosc, să vorbesc cu ea, însă nici măcar n-am văzut-o bine; habar n-am cum arăta, era întuneric, n-am putut-o observa bine. În plus era trântită jos, la pământ... Şi de fapt, nici n-aveam timp s-o observ, dar cred că era drăguţă, iar după glas părea a fi foarte tânără, de abia o copilă. N-am putut să văd decât că avea părul negru, lung... Nici măcar nu ştiu dacă am ajutat-o într-adevăr cu ceva, dar sper ca intervenţia mea să-i fi fost de folos, sper ca efortul meu de a-i învinge pe cei doi să nu fi fost în zadar, sper să nu fi păţit nimic rău înainte de sosirea mea acolo. Sper din tot sufletul, dar nu ştiu nimic sigur. - Adică ai ajutat o necunoscută? - Sigur. De ce nu? Ce conta dacă era o necunoscută sau nu? Important era să nu i se fi întâmplat nimic rău; asta doream. - Ce gest nobil... Şi tu ce-ai mai făcut în seara aceea? Cum te-ai descurcat singur, aşa, rănit? - Nu prea bine. Sângele curgea şiroaie, nu se mai oprea... Îmi slăbeau puterile, eram ameţit, nu vedeam prea bine, nici picioarele nu mă mai ţineau cum trebuie, mergeam împleticit, de parcă aş fi fost beat. Prin urmare, nu i-am putut urmări pe cei doi, după ce aceştia au fugit; m-am uitat doar după fata aceea, pe care am şi strigat-o de vreo câteva ori, „domnişoară...”, dar ea nu mi-a răspuns, pentru că nu era acolo. De fapt, nu era nimeni pe acolo, era mai pustiu decât pe aici, pe la voi, aşa că m-am hotărât să plec spre Institut, care era mai aproape şi puteam ajunge. Deci am pornit în zig-zag, dar când să mă îndepărtez, mi s-a părut că zăresc ceva colorat într-un ungher întunecat al străduţei. Credeam că ar putea fi fata pentru care mă bătusem cu acei indivizi, deci am pornit într-acolo. Spre dezamăgirea mea, când am ridicat de jos ceea ce considerasem a fi biata domnişoară, am constatat că era doar o păpuşă, foarte probabil, a acelei domnişoare, care o pierduse, în disperarea ei, când fugise. Am spus: „Hei, domnişoară, v-aţi pierdut păpuşa! Domnişoară...” Dar, din nefericire, nu era nici o domnişoară pe acolo, decât păpuşa ei, în rest, nimeni altcineva. Aşa că am luat acea păpuşă, hotărând brusc s-o păstrez asupra mea. - Păpuşa?! - Da: păpuşa şi cuţitul cu care am fost tăiat, căci i l-am doborât atacatorului. Celălalt cuţit nu l-am găsit, nu ştiu ce s-a întâmplat cu el; nici n-am stat să-l caut, am renunţat la el, deşi căzuse şi acela pe acolo, pe undeva, prin apropiere. Am pornit spre Institut cu cele două obiecte la mine, păpuşa şi cuţitul plin de sânge. Nu ştiu cum am nimerit, dar, din fericire, am reuşit să ajung. Am intrat în Institut, iar până la cabinetul directorului nu m-am întâlnit cu nimeni; la ora aceea, nu mai era personal pe acolo, deşi în alte părţi ale Institutului erau destui angajaţi, dar nu şi pe acolo. M-am sprijinit de uşă, lipsit de vlagă şi cu un ultim efort, am reuşit să bat de vreo câteva ori în uşă. Am auzit paşii directorului apropiindu-se şi glasul dânsului rostind: „Cine este?” Abia am reuşit să-i răspund: „Sunt eu... Lucian...” La auzul vocii mele, dânsul a răspuns voios din interior: „Luci, elevul meu preferat... Ce-i cu tine aici, la ora asta, băiete? Iarăşi cu probleme?” M-am forţat să-i răspund: „Vă rog, dom’ director... Ajutaţi-mă! Deschideţi-mi!” „Sigur, dragul meu; imediat.” a zis dânsul şi mi-a deschis uşa. În momentul acela, m-am prăbuşit pur şi simplu înăuntru, căci nu mă mai ţineau picioarele, dar n-am căzut, fiindcă dânsul m-a prins la timp, sau poate că eu m-am prăbuşit peste dânsul; în orice caz, m-a susţinut, privindu-mă îngrijorat. Pentru câteva clipe i-am zărit chipul răvăşit şi l-am auzit spunând: „Luci, dragule... Ce-i cu tine, băiete? Ce-ai păţit?” - Ţine mult la tine acest domn director? - Presupun că da. I-am răspuns: „Ajutaţi-mă, dom’ director, vă rog...” Apoi dânsul m-a luat în braţe şi m-a aşezat în patul dumnealui. De aici încolo nu mai ştiu nimic, mi-am pierdut cunoştinţa, până în momentul în care m-am trezit, într-un salon al spitalului Institutului, cu braţul bandajat şi înzestrat cu câteva tubuleţe şi furtunaşe subţiri, transparente. Am întrebat unde mă aflu, iar o asistentă drăguţă s-a apropiat şi mi-a răspuns, adăugând că mi se făcuse o transfuzie, iar donatorul fusese însuşi domnul director, pentru că se stabilise că avea aceeaşi grupă sanguină cu a mea; era compatibil... Dânsul era acolo, nu se mişcase de lângă mine, până în momentul în care era convins că mi-am revenit. A vorbit cu mine şi m-a întrebat ce se întâmplase, dar nu i-am răspuns. Observând că nu vreau să vorbesc despre asta, n-a insistat, a renunţat la subiect, însă eu l-am întrebat despre păpuşă, iar dânsul mi-a spus că e la loc sigur, apoi s-a retras, pentru că veniseră părinţii mei, să mă vadă. Cam asta a fost tot. - Ce poveste emoţionantă! Ce palpitant! Ai fost deci un erou. - N-aş spune chiar aşa... Dar tu? Tot nu mi-ai povestit nimic despre tine... - Nici n-am ce să-ţi povestesc. Viaţa mea a fost simplă, liniştită, plictisitoare, lipsită de întâmplări deosebite. Mai bine povesteşte-mi tot tu, despre tine. - Nu; cred că am trăncănit destul, zise el. - Dar mie-mi place să te ascult, insistă Sonya. - Poate, dar ajunge! Ce-i prea mult, strică! - Mie nu mi se pare prea mult, nu cred că strică deloc. Mă simt minunat alături de tine, timpul trece în mod plăcut, fără să-mi dau seama... Dar cred că ai dreptate; am stat destul împreună astăzi. S-a înserat deja. E destul de târziu. Cred că ar trebui să mă retrag acum. - Cum vrei. Dacă asta doreşti, n-am nimic împotrivă, n-am să te reţin, iar în acest caz, mă ofer să te conduc până la tine acasă, bineînţeles, numai dacă şi tu eşti de acord. - N-ar fi o idee rea. Îmi convine să mă conduci, pentru că asta presupune să prelungesc puţin timpul petrecut în compania ta, ceea ce e foarte plăcut. - Atunci să ne ridicăm, n-are rost să stăm aici. Să nu mai întârziem, spuse el şi se ridică primul de pe bancă, întinzându-i mâna, s-o ajute să se ridice şi ea. - Mersi. Eşti foarte drăguţ, zâmbi ea, bine dispusă. - Îmi pare bine că ai venit să mă vezi, Sonya. Mă simt mult mai bine acum, după vizita ta. - Mă bucur că ţi-am putut fi de folos. Hai! Să mergem, spuse ea, pornind uşor, înaintea lui, în direcţia casei ei, fără a se grăbi. - Un moment, o opri el. Aşteaptă numai puţin! - Ce s-a întâmplat? se miră ea, întorcându-se spre el. Pe neaşteptate, se trezi în braţele lui. - Nimic; nimic deosebit... Numai că, hai să nu fie acela pe care mi l-ai cerut tu ultimul sărut, ci acesta, de acum, îşi explică el pe scurt acţiunea. - Nu! se opuse ea, încercând zadarnic să se ferească de inevitabilul sărut. Luci, te rog... Nu, repetă ea. - De ce nu? replică el întrebător, fără a intenţiona să cedeze. - Pentru că... Să nu complicăm situaţia, să lăsăm lucrurile aşa cum sunt... explică ea, încercând să-l convingă să renunţe la această acţiune. - Nu vom complica nimic. Tu meriţi... măcar atât, se opuse el şi contrar cerinţei ei, o sărută totuşi, iar ea nu mai putu protesta; nu mai putea zice nimic. De fapt, normal, îi plăcea în braţele lui, îi plăcea când el o săruta, se simţea bine alături de el... Prezenţa lui o ameţea uşor, într-un mod foarte plăcut, neobişnuit pentru ea. Era o experienţă nouă, plăcută, pe care nu mai avusese ocazia s-o trăiască. Dar ştia că nu poate face nimic ca să-l păstreze pentru ea, ca să-l cucerească, ştia bine că nu-l poate determina să nu se mai gândească la Lia, că nu i-o poate scoate din minte, ştia bine că el e îndrăgostit de acea colegă drăgălaşă a lui, iar acest lucru nu-i convenea, de aceea n-ar fi dorit ca el s-o sărute din nou în acel moment, însă dacă el insistase, nu-l putuse opri. De fapt, nici n-ar fi dorit să-l oprească, deşi ştia foarte bine că totul nu era decât o simplă iluzie, că relaţia lor nu poate continua, că nu poate exista un viitor fericit pentru ei doi, în care să rămână împreună... Cu toate astea, nu-şi putea înfrâna sentimentele care o cuprindeau încetul cu încetul atunci când îl simţea atât de aproape de ea, când îi simţea căldura trupului, mângâierile sale discrete, delicate, puterea cu care o strângea în braţe, ritmul lent, liniştit, al respiraţiei lui, presiunea cu care el îi apăsa uşor buzele, ca şi atingerea obrazului fin, veşnic proaspăt bărbierit şi frumos mirositor; totul o determina să ameţească, să se piardă parcă, să se lase în voia lui, să se simtă teribil şi ciudat, dar totodată incredibil de bine, cum nu avusese ocazia să se simtă niciodată, până nu-l cunoscuse pe el. Nu-i convenea gândul că va pierde toate acestea, că nu va mai avea ocazia să le simtă niciodată, nu-i convenea ideea că-l va pierde definitiv, nu-l va putea păstra pentu ea, cum ar fi dorit; nu-l putea opri lângă ea, împotriva dorinţei lui, deci n-avea încotro, nu întrevedea o altă alternativă. Ştia foarte bine că nu va putea să-l îndepărteze de colega lui cea brunetă, că nu-l va putea determina s-o uite şi să se îndrăgostească de ea, de aceea simţea că trebuie să renunţe la el, chiar dacă-i era greu; nu avea altă posibilitate. Pentru ei doi nu exista un viitor în care să trăiască fericiţi împreună, nu găsea o soluţie, deci ea trebuia să încerce să-l uite, chiar dacă acest lucru îi va produce o oarecare suferinţă, destul de greu de îndurat. Dar trebuia să reziste, să fie tare, să-l uite, să rămână măcar prieteni şi atât! După acest sărut, care ei i se păru interminabil, el o fixă cu privirea, ţinând-o în continuare în braţe. - Ştii, Sonya... Îmi pare rău că lucrurile sunt aşa cum sunt... zise el, parcă pentru a-i întări dureroasa convingere că-l va pierde definitiv, fără a-i lăsa speranţe că l-ar putea păstra pentru ea. Eşti o fată frumoasă, foarte frumoasă, o fiinţă minunată, tare drăguţă, dar nu se poate altfel. Oricum, eu îţi doresc mult noroc în viaţă. Sper să fii fericită, pentru că meriţi acest lucru, de aceea sper că într-o zi vei întâlni băiatul potrivit pentru tine, care să te iubească, să te aprecieze cu adevărat. Regret însă că nu pot fi eu acela; ştiu că de fapt asta ţi-ai dori acum, în acest moment, dar sper că vei trece peste asta, fără să suferi prea mult din cauza mea; nu asta mi-a fost intenţia. Sper să mă poţi ierta vreodată... Îţi doresc din tot sufletul ca într-o zi să fii cu adevărat fericită, aşa cum meriţi, spuse el, mângâindu-i părul negru, privind-o cu admiraţie, cu afecţiune, dar nu cu dragoste. - Mulţumesc... Pentru tot, şopti ea, abia putând vorbi, de emoţie. - N-ai pentru ce. Încă o dată... Îmi pare rău. - Nu trebuie. Mi-a făcut plăcere să te cunosc mai bine, îndeaproape, îmi voi aminti întotdeauna cu drag de tine; ai fost pentru mine... ceva special! - Să mergem, propuse el şi o eliberă din îmbrăţişare, dar imediat o luă de mână, pornind amândoi tăcuţi spre locuinţa Sonyei, care nu se afla prea departe de ei... |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate