agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2019-10-21 | |
95. Din nou cu Nick şi Maria.
Era în puterea zilei, iar totul în jur era strălucitor, nici măcar aburul alb şi dens neputând împiedica strălucirea argintie, care fermeca privirea. Nu avea importanţă încotro porneau; peste tot era la fel; alb, imens, pustiu, aşa că nici nu acordară importanţă acestui aspect, pornind doar într-o direcţie oarecare, ce nu ducea însă nici spre oraş, nici spre spaţioport, nici spre pădurea artificială. Mergeau încet, fără a vorbi prea mult, privindu-se din când în când, deşi amândoi ar fi avut atâtea să-şi spună... - De ce mă priveşti aşa mereu? îl întrebă ea. - Aşa?! Cum anume? se prefăcu el a nu pricepe. - Păi, uneori ai un mod anume de a mă privi, atât de... intimidant! - Intimidant, eu?! Şi te deranjează? - Păi, oarecum, da... Uneori. - Şi acum e una dintre acele situaţii în care te deranjează felul meu de a te privi? - Aş putea spune că da. Şi de ce zâmbeşti? - De ce nu? N-o să-mi spui că-i interzis. - Nu, bineînţeles. Totuşi, de ce zâmbeşti? - Nu-ţi dai seama? Pentru că eu sunt cavalerul, ştii tu foarte bine care anume, iar tu eşti domnişoara cea frumoasă, pe care eu, cavalerul respectiv, o admir acum. - Ah, eşti imposibil, se enervă ea. - Îmi dai voie să te ţin de mână? îi ceru el la un moment dat, neluând în seamă spusele ei, fără legătură cu ceea ce vorbiseră până atunci. - Poftim?! rosti ea după un moment de tăcere, surprinsă de faptul că-i cerea voie; adăugă şoptit, cu timiditate: De ce? - Pentru că peisajul care ne înconjoară e atât de frumos, deşi nu e altceva decât un imens pustiu alb, pentru că tu eşti atât de frumoasă, pentru că ne plimbăm... Altfel, ce rost ar mai fi avut să ieşim din navă, la plimbare? - Pentru că putem discuta. - De discutat, am fi putut discuta liniştiţi şi în navă, nu ne deranja nimeni, n-ar fi fost nevoie să ieşim la plimbare. Dar dacă tot am ieşit... De altfel, gândeşte-te, ţi-am cerut permisiunea, lucru neobişnuit la mine; în mod normal, te-aş fi luat de mână fără să-ţi fi cerut voie şi gata! - Am observat. E şi asta ceva. M-a şi surprins faptul că mi-ai cerut permisiunea. - Păi, vezi... Şi atunci? - Bine, de acord, acceptă ea în cele din urmă şi-i întinse sfioasă mâna. - Minunat! exclamă el mulţumit şi o prinse de mână. Astfel îşi continuară drumul, vorbind din ce în ce mai puţin. În momentul în care el o prinsese de mână, ea simţise un fior rece, plăcut, care-i traversase rapid tot corpul, iar lui, la fel, i se păruse că visează, însă nu era vis, ci realitate. Păşea alături de ea mândru, plin de sine, privind-o cu aceeaşi veşnică admiraţie, pe care nu şi-o putea reţine sau ascunde. La un moment dat, în depărtare, prin aerul cel alb ca varul, parcă zăriră două siluete. - E cineva acolo... spuse Lia şi-şi retrase rapid mâna dintr-a lui. - Am văzut şi eu, o aprobă el, gândind întrebător: „Oare din cauza lor şi-a retras mâna?” - Se pare că şi ei ne-au observat pe noi, zise ea. Cine or fi? întrebă, gândindu-se însă la acelaşi lucru, ca şi el: „Oare din cauza lor mi-am retras mâna?” Într-adevăr, două siluete, atât de apropiate una de cealaltă, se îndreptau în mod evident spre ei şi în curând ajunseră atât cât să poată fi distinşi mai bine, dar până să-şi dea ei seama cine ar putea fi, una dintre cele două siluete se desprinse de lângă cealaltă, pornind repede spre ei, iar până să se dezmeticească ei mai bine, persoana respectivă se şi năpusti asupra lui Lucian, prinzându-se cu putere de gâtul lui: - Luci, răule... Ce surpriză! exclamă veselă persoana respectivă. - Blonduţo... Mă bucur să te revăd, dar ia-o mai uşurel! - Ce tot vorbeşti, răule? De când nu te-am mai văzut? Două, trei luni... În total şase?! Cum s-o iau mai uşurel? îl asaltă ea cu reproşurile, slăbind totuşi din strânsoare. Mai apoi, în imediata ei apropiere, apărum evident, Nick. - Salut, Lucian, îi zâmbi acesta. - Salut, prietene. Parcă ţi-am spus să ai mai multă grijă de iubita ta cea blondă. - Mi-amintesc, dar nu e cazul, spuse Nick relaxat, privind cu drag spre Maria, care se depărtase puţin de Lucian; o observă pe sora lui, aşa că-i zise: Şi... Lia... Bună. - Bună, Nick, îi răspunse ea. - Ah, Lia, bună, îşi aminti şi blonda. Scuză-mă că nu te-am salutat până acum, dar pe Luci nu l-am mai văzut de mult. - Înţeleg, spuse Lia. - Ce surpriză să vă vedem împreună, remarcă Nick, presupunând: Înseamnă că v-aţi împăcat? - Să ne împăcăm?! Nu eram certaţi, zise Lucian. - Nu eraţi? Eu credeam că da. Adică, după ce ţi-a spus ce ţi-a spus... replică Nick. - A spus cumva ceva? se prefăcu Lucian a nu pricepe, tocmai pentru a evita să aducă în discuţie ce se petrecuse în urmă cu şase luni. - Nu acum; atunci... preciză Nick. - Ah, atunci... Am şi uitat ce-a fost. Ar fi cazul să uităm toţi. - Şi nu mai sunteţi supăraţi? se interesă blonda. - Deloc. Cel puţin, eu, nu. Nici n-am fost vreodată. Ea, n-aş putea şti, dar mie nu mi-a spus nimic de genul ăsta. - Nici eu, bineînţeles, spuse Lia. - Şi ce făceaţi? întrebă blonda. - Nimic deosebit. Ne plimbam, discutam... răspunse vag Lucian. - Cum de v-aţi întâlnit? fu curios Nick. - De fapt, nu ne-am întâlnit. Lia a venit în navă mai devreme, replică Lucian. - Adevărat?! se îndoi blonda. Mă surprinde, dar a procedat foarte bine. - Dar voi? Cum o mai duceţi? - Mulţumesc, foarte bine. Ne înţelegem de minune, cel puţin deocamdată. Încă nu s-au ivit probleme sau neînţelegeri între noi, răspunse Nick, cuprinzând-o pe Maria în braţe, cu dragoste. - Asta-i bine. Şi văd că aveţi verighete, remarcă Lucian delicatul ineluş de pe degetul mâinii stângi a lui Nick, cu care o cuprinsese pe blondă-n braţe. - Sigur, răspunse Nick şi-şi luă braţul din jurul taliei blondei, întinzând mâna spre Lucian. Scuză-mă, dar n-am să-l dau jos de pe deget. Dacă vrei, poţi să-l priveşti aşa. I-am promis Mariei că n-o să-l dau jos şi-mi respect promisiunea. - Nici o problemă. Nici nu te-aş fi rugat să-l dai jos de pe deget, spuse Lucian, privind verigheta mai de aproape. Frumoasă lucrare, aprecie el, apoi se întoarse spre Maria: Presupun că şi tu ai o verighetă, blonduţo? - Îhî... îngână ea ceva afirmativ şi întinse mâna stângă, să se vadă verigheta. - Ce mânuţă micuţă şi ce degeţele subţirele, zâmbi Lucian, adăugând: O verighetă pe o mânuţă de copilaş... - Nu sunt copilaş, se împotrivi blonda. - Dar arăţi de parcă ai fi, o contrazise Lucian. - Îmi pare rău, Luci, dar nici eu n-am să-mi dau jos verigheta, ca s-o vezi mai bine. Dacă Nick nu şi-a dat-o... - Nici nu-i nevoie, blondo. Îţi vine bine. Îţi stă bine cu verighetă, mai ales că e frumos lucrată; arăţi ca o adevărată doamnă, sau domniţă, deşi nu s-ar spune că ai fi, dacă ar fi să judecăm după mutriţa simpatică pe care o ai. Dar îţi stă bine. - Mersi, chicoti blonda. - De când le aveţi? se interesă Lucian. - De mai bine de două săptămâni, răspunse Nick. - Deci, voi doi aveţi verighete, ba încă de două săptămâni, iar eu nici n-am observat nimic până acum, sesiză Lia. - Bineînţeles că tu n-ai observat nimic în perioada asta, spuse blonda. - Pot să văd şi eu? nu luă Lia seama la aluzia blondei. - Sigur, priveşte! Dar nici pentru tine n-am să-mi dau verigheta jos. - Nici nu-i nevoie; o văd şi aşa... zise Lia, iar Maria întinse mâna stângă spre ea; după ce admiră verigheta blondei, aprecie: E frumoasă! - Şi e chiar aur? întrebă Lucian. - Autentic, îl asigură Nick. - De unde? se miră Lucian. - Cum adică, de unde? Păi, e mult aur pe planeta Proxima, foarte mult. Şi se prelucrează cu uşurinţă, cu mijloace moderne. Avem nişte metode simple de prelucrare... - Deci aurul e adevărat? E real? îl întrerupse Lucian pe Nick. - Desigur. E pur, nu e fals. - Nu la asta mă refeream. Sigur că nu e fals. De fapt, voiam să ştiu dacă e... Cum să spun?! Nu-mi vine în minte acum... Real, adică dacă e... - Înţeleg, îl întrerupse de data aceasta Nick. Voiai să spui dacă-i natural sau nu? Dacă nu cumva e artificial? Creat de locuitorii planetei, prin metodele noastre moderne? sugeră el. - Exact. Asta era, îl aprobă Lucian. - Păi, cred că e natural. Nu pare artificial, spuse Nick. Adică, după cum prea bine vezi, ne aflăm pe suprafaţa planetei, atmosfera e aceeaşi, albă, încărcată de dantoniu, iar verigheta e pe degetul meu, neprotejată, expusă acţiunii dantoniului, însă nu i se întâmplă absolut nimic; nu dispare deloc, sub nici o formă, ceea ce înseamnă că aurul este natural, căci dacă ar fi fost artificial, ar fi dispărut de mult, de îndată ce a luat contact cu aerul planetei, iar eu nu l-am ferit deloc, de aceea presupun că este natural. Mai ales că nu-i pentru prima oară când ieşim din oraş cu verighetele la mână. - Pare logic ceea ce spui, îl aprobă Lucian. - De altfel, din câte ştiu eu, există multe minereuri de aur pe Proxima. Planeta noastră nu duce lipsă de acest metal preţios, iar dacă există aur natural în cantităţi suficiente, nu văd de ce locuitorii planetei ar mai crea şi aur artificial; n-ar avea motive. - Deci mai există câte ceva natural pe planeta asta, nu-i chiar totul artificial, remarcă Lucian. - Încă mai există şi câte unele lucruri naturale; destule, întări Nick. - Asta-i bine. Aveam impresia că totu-i artificial aici; aflu totuşi că nu totul, spuse Lucian. Oricum, vă stă bine cu verighete. - Alex şi Stela au şi ei; şi-au făcut imediat după noi, adăugă Nick. - Alex şi Stela? se miră Lia. Eu n-am observat... - Sigur, dragă, tu nu puteai observa nimic, comentă Maria, amuzându-se pe seama ei. - Aşa-i; n-am fost atentă la detalii în ultimul timp, acceptă Lia, fără a se enerva. - În ultimul timp n-ai fost atentă la nimic, replică blonda. - Păi... interveni Nick. Noi doi plecăm şi vă lăsăm să vă continuaţi plimbarea. Probabil că aveţi multe lucruri interesante să vă spuneţi, iar prezenţa noastră vă stânjeneşte, presupuse tânărul Kuny, anunţându-le în acelaşi timp intenţia lor de a se retrage. - Dacă vreţi să plecaţi, nu vă reţinem, pricepu Lucian; adăugă totuşi: Deşi nu ne deranjează cu nimic prezenţa voastră. - Vă deranjează sau nu, noi tot plecăm, preciză Nick. Cu bine, Luci. Mă bucur că te-am întâlnit. - Şi eu mă bucur. La revedere, Nick. - Cu bine, Lia. Scuză-mă că te-am lăsat iar a doua, dar noi doi ne-am văzut în ultimul timp destul de des. - Nu ţi-am reproşat nimic, Nick, îi surâse surioara. - Pa, Luci, i se adresă blondina, amintindu-şi: Ah, înainte de a pleca, spune-mi, vei reveni curând printre noi? Şi tot tu vei fi comandantul nostru? - Nu ştiu, murmură el, încruntându-se a nemulţumire, mai ales datorită ultimei întrebări a blondei sale colege. - Cum adică nu ştii? Dacă tu nu ştii, atunci cine să ştie?! se arătă de data aceasta blonda nemulţumită. Ar fi cazul să te hotărăşti mai repede. Avem nevoie de tine. - Mă mai gândesc. - Iarăşi?! Nu prea mult, Luci. Nu mai putem aştepta! Fără tine, totul pare lipsit de sens, ca un dezastru total, un adevărat haos. - Nu cred să fie chiar aşa, o contrazise el. - Ba, este, încercă blonda să-l convingă. Ar trebui s-o întrebi pe Lia, îţi poate spune şi ea. Acum, pa. Plec. Dar am să te aştept. Să ştii, să nu zici că nu ţi-aş fi spus. - Pa, blondino. Pe curând, îi dădu el speranţe. - Pe curând, Luci, surâse Maria, gândul reîntregirii echipajului părându-i-se îmbucurător, apoi i se adresă colegei: Pa, Lia. - Pa, Maria, îi răspunse ea şoptit. Nick şi Maria se îndepărtară, îmbrăţişaţi, dispărând în aburul dens al atmosferei, care parcă-i înghiţi în scurt timp. Astfel Lia şi Lucian se treziră din nou singuri, împreună, continuându-şi plimbarea pe suprafaţa veşnic albă a planetei. - Şi deci, ce-ai făcut în ultimul timp? reluă el conversaţia, după un moment de tăcere. - În afară de faptul că n-am fost deloc atentă, nimic deosebit, îi răspunse ea cu indiferenţă. Am încercat să-mi continui cercetările, dar n-am reuşit mare lucru. Mai mult m-am plictisit; eram tot timpul singură. - Singură? De ce? Ce se întâmpla cu ceilalţi? - Ceilalţi... Ei aveau un alt program, diferit de al meu. Nick şi Maria sunt evident de nedespărţit, Alex e întotdeauna cu Stela, Nis se învârte pe lângă ei sau devorează la dulciuri, iar Ly e aproape mereu cu campionul. - Ly şi Mihai... Se înţeleg? - În ultimul timp, din ce în ce mai bine. - Surprinzător... aprecie Lucian. - Aşa ţi se pare? Nu chiar. Deci, ei aveau un alt program, iar Lia, fraiera, ce să facă? Rămânea mereu singură, să se plictisească; nu că m-ar fi deranjat cu ceva chestia asta. - Ciudat; eşti totuşi colegă de cameră cu Ly, deci, ar trebui să stai mai mult timp cu ea. - Colegă de cameră... Doar ce ţi-am spus că Ly şi Mihai sunt aproape mereu împreună, de dimineaţa devreme, până seara târziu. Practic, ne vedem doar noaptea, iar atunci, de fapt, dormim. Cam asta ar fi cu mine. Dar tu? Singur, în navă... Ce-ai făcut atâta timp? - Nimicuri. Mărunţişuri. Mai mult muncă de întreţinere. Am încercat să nu mă plictisesc şi cred c-am reuşit. Mi-am găsit mereu câte o ocupaţie. Oricum, n-am stat degeaba. - Se vede; „Pacifis” arată perfect, ca nouă, evident, datorită ţie. Şi... Te-ai întâlnit în tot timpul ăsta cu Sonya, aproape zilnic? - Cu Sonya?! se miră el, apoi îşi aminti: Ah, da; ieri... Am văzut-o ieri, înainte de a mă întâlni cu tine. A venit până la „Pacifis”, să mă vadă şi m-a găsit vopsind exteriorul navei. S-a distrat puţin pe seama mea, spunând că arăt ca un om albastru, dar nu m-a deranjat remarca ei, pentru că eram cu adevărat albastru. - Hmm; ai picat vopsea pe tine, zâmbi Lia. - Din greşeală. Sau neatenţie. Sau din grabă. Am picat, încă destul de multă. - Îmi imaginez cum arătai. Cred că erai cel puţin interesant. - Sigur eram. - Şi de ce te-a căutat? - Pentru că nu ne-am văzut de mult timp. - Cum adică nu v-aţi văzut de mult timp? Ultima oară spuneai că te vei întâlni cu ea zilnic, din cauza deciziei lui Nick de a nu ne acompania peste tot, împreună cu sora lui. - Aşa am spus?! nu-şi aminti el. Dacă zici tu, poate... - Cum adică „poate”? Sigur aşa ai spus! - Posibil. Dar uită ce-am spus atunci. - Adică, ai minţit? - Nici chiar aşa. Dar nu trebuia să mă iei în serios. Am spus astfel, doar ca să văd cum vei reacţiona. Am glumit, cred. - Ai glumit?! Şi nu te-ai întâlnit cu ea zi de zi, în tot acest timp? - Deloc. N-am mai văzut-o până ieri. În schimb, m-am întâlnit aproape zilnic cu fratele ei, pe nume Sid, un tip drăguţ şi inteligent. - Fratele Sonyei, Sid? Are un frate? - Da; e de-o seamă cu Nis şi e tare simpatic. - Îmi imaginez; dacă-i fratele ei... Probabil şi seamănă cu ea. - Oarecum, da. E foarte amabil; m-a condus prin multe locuri, mi-a arătat şi explicat multe lucruri. M-a învăţat destule. Poate o să-ţi fac şi ţie cunoştinţă cu el, în curând; sunt sigur că o să-ţi placă. Şi lui de tine. - Probabil. - Ascultă, ţi-aş propune ceva, dar nu ştiu dacă vei dori. - Spune-mi şi vom vedea. - Ce-ai zice dacă de acum încolo, noi doi am lucra împreună, dacă m-ai ajuta la cercetări. Ai fi de acord? - Să lucrăm împreună? Nu ştiu dacă-i o idee prea bună. - De ce nu? Tu eşti singură, eu – la fel, deci... Aşa sigur nu ne-am plictisi, nici eu, nici tu. - Poate, rosti ea îngândurată, apoi, brusc, decise: Bine. De acord. Totuşi, poate va fi mai bine aşa. - Adevărat?! Minunat, partenere! - Partener?! se miră Lia. - Da. Cum altfel ai vrea să-ţi spun? Colaborator, asociat, sau coleg? Nu, colegi eram oricum şi înainte de asta; asociat – n-avem nici o firmă; iar colaborator... Mai bine parteneri. - Sună interesant. Deci, parteneri, dar nu de afaceri. - Nu, bineînţeles. Ce fel de afaceri am putea face pe o altă planetă? Parteneri... la cercetări. - Şi cu Sid cum rămâne? - Cum să rămână? La fel ca şi până acum. Nu se va schimba nimic, iar astfel vei avea ocazia să-l cunoşti şi tu. - Păi... Chiar vreau să-l cunosc. - Îl vei cunoaşte, în curând, îţi promit. Îţi va place de el, dar şi lui de tine. - E a doua oară când afirmi asta. Ce vrei să spui? - Nimic. - Cum adică nimic? - Am spus doar că o să-ţi placă de el, pentru că e un tip drăguţ şi amabil, iar lui de tine, pentru că şi tu eşti drăguţă; numai un orb n-ar observa acest lucru, ceea ce nu este cazul lui. Nu-i prost. - Cred şi eu că nu e prost. Dar să abandonăm subiectul ăsta. Mai bine spune-mi, că tot aduse blonda vorba despre asta, când te vei întoarce printre noi? - Blonda noastră întotdeauna vorbeşte prea mult, replică el, în loc de răspuns. - Lăsând-o pe ea la o parte, eu te întreb când te vei întoarce printre noi. Şi vorbesc foarte serios! - De ce mă întrebi? evită el un răspuns concret. - Pentru că nu doar ceilalţi, ci şi eu vreau să te întorci printre noi, acolo unde-ţi este locul; îţi simţim cu adevărat lipsa, avem nevoie de tine. Fără tine totul pare... altfel. Poate ne descurcăm şi singuri, dar nu-i deloc acelaşi lucru. Nu e bine fără tine. Deci... când?! - Nu ştiu, Lia. Mă voi mai gândi. - Nu mai e cazul! Nu mai e timp de gândire, pentru că trece, nu stă în loc, să aştepte decizia ta, deci suntem în criză de timp; deja a trecut prea mult. În plus, chiar avem nevoie de tine, de siguranţa şi încrederea ta, de calmul cu care abordezi lucrurile, de îndrumările tale, de coordonarea ta; într-un cuvânt, de tine! Ştii întotdeauna ce trebuie să facem, ştii ce vrei; totuşi, eşti cel mai bun dintre noi. - Lia, eu n-am spus niciodată aşa ceva! - Nu tu; o spun eu, acum! Te rog, întoarce-te! Să fie totul ca înainte. Pentru asta tot tu treuie să fii comandantul nostru, nu altul, eşti cel mai potrivit; ştii întotdeauna să stăpâneşti lucrurile. Ştii când şi cum să acţionezi. - Nu, refuză el, întorcând privirea în altă parte. Nu vreau. Poate că mă voi întoarce în curând printre voi, dar să fiu tot eu... Asta nu, în nici un caz! - Ba da. Tot tu trebuie să fi comandantul nostru; nimeni altcineva! - Mă mai gândesc. - N-ai de ce, n-ai la ce să te gândeşti. Trebuie să te întorci şi să fii din nou comandantul nostru, cum ai fost mereu. Asta vreau cel mai mult, mai mult decât orice sau oricine. Mi-ai spus să încerc să uit ce-a fost, să mă gândesc că de fapt nu s-a întâmplat nimic. Cum aş putea oare, dacă tu nu eşti acolo, cu noi, dacă lucrurile nu sunt cum erau înainte? Vreau ca totul să fie la fel, pentru a putea uita, să nu mă mai gândesc la asta, să nu mă mai frământ. Te rog, acceptă! Pentru mine, pentru liniştea mea. - Bine. Ţi-am spus că o să mă mai gândesc, dar nu acum. Înţelege; acum nu vreau deloc să vorbim despre asta, nici măcar să ne gândim. Nu vreau! - Dar, trebuie... - Nu, nu trebuie deloc, se împotrivi el. Încearcă şi tu să mă înţelegi pe mine. Mi-e tare greu. - Te înţeleg. - Nu ştiu ce anume înţelegi tu, dar asta înseamnă foarte mult pentru mine. Întotdeauna m-am tot întrebat, de la bun început, fără ca tu s-o spui, sau oricare altul dintre voi, dacă am fost numit în această funcţie pe bună dreptate, pe merit, sau totul a fost numai o cacialma? Un aranjament al domnului director, pentru a-şi satisface capriciile dumnealui? Deşi, sunt aşa de confuz; mereu am fost... Pe dom’ director îl cunosc de mult, de foarte mult timp, încă de când eram mic. Şi oare cum crezi că l-am cunoscut în tot timpul ăsta? Cum altfel, dacă nu drept un om minunat, deosebit, demn de tot respectul, admiraţia şi încrederea, un om mereu corect şi cinstit... Şi eu i-am reproşat, încă de cum chiar dânsul mi-a spus, cu o seară înainte de oficializarea misiunii, că eu voi fi comandantul misiunii, i-am reproşat că n-ar fi trebuit să facă asta... Dânsul m-a asigurat clar, încă de atunci, că n-a intervenit cu nimic în numirea mea în această funcţie, dar, fiind directorul, a aflat mai din timp despre decizie şi a vrut ca dânsul să fie primul care să mă înştiinţeze, să nu fiu luat prin surprindere în seara oficializării. Eu tot eram nelămurit. „Luci, te rog, nu mă acuza pe mine mereu, ori de câte ori ţi se pare ceva suspect!” mi-a spus dânsul atunci. L-am privit scurt şi i-am răspuns ruşinat: „Mă scuzaţi, dom’ director.” „Ştii că-i inutil să-ţi ceri scuze de la mine, nu-i aşa?! Ştii foarte bine că niciodată nu mă supăr prea rău pe tine, orice ai face sau ai zice?” a încheiat dânsul discuţia pe această temă. Altădată, într-o situaţie asemănătoare, când tot eu i-am arătat neîncredere, m-a întrebat cu seriozitate în glas: „Pui la îndoială cuvântul meu?” După ce l-am privit cu atenţie preţ de câteva clipe, i-am răspuns cu hotărâre în glas: „Nu, dom’ director!” Cu toate astea, într-o altă seară, după ce ai depus reclamaţia aceea împotriva mea către Comisia Disciplinară a Institutului, când dânsul mă sprijinea necondiţionat, i-am reproşat din nou acelaşi lucru, spunându-i că tu gândeai la fel. Atunci mi-a spus, ca un fel de reproş: „Şi tu preferi s-o crezi pe domnişoara şi să mă acuzi pe mine? Ţi-am mai zis, destul de clar, de la bun început, că n-am avut nici un amestec; nu pot să cred că încă mai ai îndoieli! Ce vrei, cumva să-ţi dau vreun document scris, cu martori şi semnături?! Sau ce?” N-am putut să-i răspund nimic, însă tot mai aveam unele îndoieli în privinţa asta; încă le mai am. Şi n-ar trebui, pentru că dânsul n-avea niciodată nici un interes să mă mintă. Şi-n plus – dom’ director mincinos – nu pot accepta ideea asta; nu e deloc o noţiune care să i se potrivească dumnealui. Şi nu mai pot suporta gândul ăsta care mă chinuie cumplit. E prea mult pentru mine... Înţelegi oare?! - Dar nu-i deloc adevărat! Luci, scuză-mă... Ştiu că am fost prea dură când am spus aşa ceva, dar am greşit; regret... - Nu! Tot nu mă înţelegi, deloc! Nu-i vorba despre tine, ci de mine! Tu n-ai făcut nimic. Poate doar să întăreşti acea bănuială a mea. Totul e doar în mintea mea; a fost mereu acolo şi încă mai e... - Nu trebuie să gândeşti astfel. Eu am înţeles acest lucu. Ar fi cazul să pricepi şi tu şi să nu te mai frămânţi atâta. Meriţi această funcţie, pe bună dreptate, ai meritat-o de la bun început. Numai tu eşti capabil să te descurci în situaţii limită. Iar până acum, cu excepţia perioadei acesteia de separare, te-ai descurcat admirabil mereu. Mai bine de aşa nici nu se putea. - Nu-i adevărat! Spui asta doar ca să-mi faci mie pe plac. - Cum poţi să crezi aşa ceva? Nu încerc să te consolez, n-ai nevoie de mila nimănui. Îţi spun doar adevărul. Iar ceilalţi gândesc la fel ca mine. - Ceilalţi... Numai pentru că s-au obişnuit cu felul meu de a fi, de a acţiona, s-au obişnuit aşa, cu mine; nu din alt motiv. - N-ai dreptate. Nu-i aşa! - Să nu mai vorbim despre asta, te rog! - Trebuie să vorbim! - Nu vreau! se împotrivi Lucian. - Dar trebuie, insistă Lia. - Eu am greşit, de la bun început... Cred că nu trebuia să fi acceptat această blestemată de funcţie, mi-a adus doar neplăceri. Poate că nu trebuia să fi acceptat nici măcar această misiune; s-o fi ascultat pe mama şi să fi rămas acasă, cum îmi spunea ea mereu. Cât despre misiunea asta, cu sau fără „Pacifis”, s-o fi făcut alţii; se mai găseau ei. Sunt destui oameni inteligenţi prin Institut. Erau şi atunci. - Acum e prea târziu pentru astfel de regrete. Nu poţi întoarce timpul înapoi, nu poţi schimba nimic în acest sens. Ai acceptat şi nu trebuie să cedezi. Trebuie să mergi înainte, să-ţi faci datoria, să-ţi îndeplineşti rolul pe care-l ai, să-ţi respecţi cuvântul dat. E vorba despre responsabilităţile pe care tu singur ţi le-ai asumat, în mod conştient. Nu poţi renunţa, pur şi simplu, doar pentru că eu ţi-am spus ceva nepotrivit. - Nu ştiu; nu mai ştiu nimic, decât că nu vreau să vorbim despre asta acum. - Bine, nu vorbim, dacă te deranjează atât de mult. - E mai indicat să evităm acest gen de discuţii, cel puţin deocamdată. Oricum, să ştii că aveam de gând să revin cât de curând printre voi, poate zilele astea, sau săptămâna viitoare. Nu mai puteam suporta să fiu singur, fără voi; am stat deja prea mult separaţi. În plus, mi-era foarte dor de voi; încă îmi mai e. Vreau să-i văd pe toţi, în curând, dar nu chiar acum, adică, nu azi. - Zău?! Mă bucur că ai luat această decizie. - Mda; şi eu... Acum hai totuşi să discutăm despre altceva, propuse el. - Despre ce altceva? se interesă ea. - Despre orice. E mai convenabil. - De acord. Atunci, spune-mi, încă mai crezi că locuitorii Proximei ar fi creaturi artificiale, cum susţineai la început, sau ţi-ai schimbat între timp această părere? - Da, spuse el. Şi nu, completă mai apoi. - Nu înţeleg, recunoscu ea. - Da, adică încă mai cred că locuitorii Proximei sunt artificiali; şi nu, adică nu mi-am schimbat deloc această părere între timp, explică el. Ar trebui să ştii că eu nu-mi schimb părerile, odată formate; prefer să mi le păstrez, până când se va dovedi sigur, cu dovezi clare, dacă am sau nu dreptate.. - Acum înţeleg. Şi ce-ai aflat nou în legătură cu aceste presupuneri ale tale? - Nimic. Nimic nou, pentru că nimeni nu mă sprijină, nu mă ajută în cercetări; toţi evită acest subiect. - Chiar şi Sid? - Mai ales el. Ce-ar fi să mă ajuţi tu? Poate că împreună vom descoperi ceva interesant. - Am să încerc să te ajut, doar suntem parteneri la cercetări, deşi cred că exagerezi; recunosc că nu împărtăşesc aceste idei ale tale. - Deci, nici tu nu mă susţii. - Nu ştiu. Mi se pare prea ciudat pentru a putea fi adevărat. - Vom vedea noi... Îşi continuară plimbarea în linişte, tăcuţi, discutând din ce în ce mai rar, până târziu, când Lia se hotărî că ar fi cazul să se întoarcă în camera ei. Lucian se oferi s-o conducă, iar insistent cum era, nu acceptă un refuz din partea ei; reuşi s-o convingă să-i accepte compania. Ajunşi în apropierea camerei ei, îşi luară rămas bun, fără ca el s-o ia în braţe, s-o sărute, sau altceva asemănător. Ba chiar n-o sărută deloc, nici măcar pe obraz sau pe mână. Plecase direct, după ce-i spusese „La revedere, colega”, ceea ce-i întări Liei impresia că totuşi, încă ar fi supărat pe ea. Adevărul însă era că plecase grăbit, pentru că nu mai putea rezista în apropierea ei. Şi n-o sărutase deloc, nici pe mână, nici pe obraz, fiindcă oricare dintre aceste acţiuni nevinovate ar fi condus la un inevitabil sărut (nu pe obaji sau pe mână), aşa cum s-ar fi aşteptat şi ea din partea lui. Comportamentul lui o surprinsese, dar ea nu-i reproşase nimic; nici n-ar fi avut ce sau când, fiindcă el dispăruse imediat de lângă ea... |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate