Într-un fel sau altul ziua începe. Aceeași deraiere de la anotimp, de mult intrată în normalitate. Aceeași absență. „Printre” tinde să intre într-un fond pasiv de semnificație. Căci vidul dislocă. Fenomene meteo-afective comune delimitează arii în (dez)ordine umană. Omogenitate la scară micro-micro. Și, totuși, vine și momentul acela în care ești somat să nu mai pui pe seama altora indignări, gafe, lipsa de orizont, apatii, decepții, luări în forță, abdicări, arogări, speranțe, iluzii, albastru-cu-sânge.

Îți iei muntele în cârcă, ditamai persoana I!

Așa că MĂ ridic într-o repetată dimineață cu ceață, având perspectiva unei după-amiezi de sfârșit de octombrie ca de august. Lumea se bucură. Mă bucur și eu. Încă mai pot purta fusta conică îndantelată made in Italy. Pantofii din lac și pelerina sexy. Amân memoria vietății incrustate vestimentar: nu trec încă la mănuși din piele. Mult mai șic perechea asta dezvelindu-mi degetele, croșetată, foarte probabil, de o doamnă cochetă în vârstă parfumându-și bătrânețea cu detalii en vogue (Nu, nicio fabrică!). Jinduiesc după tufănică din aia... de Acasă, crescută în plină brumă, pudrându-mi high-definition obrajii, respirația, palmele, poemele in nuce. Mă mulțumesc cu 5 fire de gerbera: una, fantastică: petale albe-argintate, centru cafeniu: prototipul perfect al Florii! Omit că un cineva, brutal, doar neatent, ar putea să-mi atingă vasul fermecat, făcând zob punctul acela în care o tulpină dezrădăcinată știe încă... se încăpățânează să se (re)conecteze la viață. Optez pentru cerceii cu pietre mov. Și accesoriul acela acoperind pe jumătate vajnicul inelar. Ignor dimineața care începe îndărătnic în dreptul unei după-amiezi. Cearcănele adunate. Mult mai important este să strâng copacul la piept. Să mă încarc cu inimă. Bagatelizez durerea din talpă! Optez să disec prin prisma dictonului constant asumat: Rabdă „baba” la frumusețe! Și rabd-rabd! Nimic grav! Mofturi de adolescentă!

Ies pe poartă. Las dâre pe un trotuar. La o intersecție. Însemnele ample ale eșarfei violet. Parfum spaniol pe marginile creponate ale bibeloului. Un junghi trece aproape neobservat. Mă bazez pe dreptul, picior de treabă, cu talpă impecabilă. De parcă nu la fel ar fi fost încălțat!! De parcă!

Un taximetrist percepe tarif cu nicio tangență în realitate. Un coleg de breaslă râde înfundat. Eu pun totul pe seama contextului balcanic. Posesorul râsului aduce argumente. De pa-ie. Despre civilizația ciu-bu-cu-lui. Altfel, cuvânt nevinovat, inclus de specialiști în inventarul lexemelor turcești (Ei, și numele meu de fată... de la străbunii turci! ÎNSĂ!!!). Trec peste. Șterg unul. Două. Trei... 4... 7....9... selfie-uri. Nu mă recunosc! Gura nu-mi aparține. Privirea nici atât. Cel de la volan mă strigă cu „Domnișoarăăăăă!” Prea plictisită să-l atenționez. Îi răspund ca și cum. Accidental, camera foto se activează. Văd Uimirea. Deschizându-se ca o gură de boa dincolo de prezent. Nu mă sperii. Curiozitatea impune dramul de insistență. Șopârle verzi își fac de cap pe pleoapa mea vișinie aurită cu praf. Redefinesc principiile artei asortatului. Îmi asum riscul subiectivizării. „Ați auzit astfel de claxonat în... Occident?” – mă scoate dintr-ale mele înfundatul. Din instinct, răspund negativ. Sunt cât se poate de circumspectă. Nu nihilistă, feri-te-ar Sfântul să te! (nu... trăsnească!)... Aglomerație. Portari îmbrăcați ca niște infiltrați. Îmi stăpânesc scenariile. Frunzele s-au desprins în proporție de 70 la sută. Probez gradul de aderență al încălțărilor din lac. Un galben se lipește. Merg așa cu el preț de mai multe alei, cum altădată cu 2 fluturi. Mă complac!

Doamna în halat alb și tiroidită Hashimoto (da, asta se poate vedea cu ochiul liber al unui experimentat!) mă-ntreabă ce greutate... Nu mă eschivez. Răspund exact. Vreo 4 kile jumate în plus. Îmi plac prăjiturile.... îîî și clătitele. Ei, le dau eu jos! Și înălțimea? Ideală, desigur. Densitate osoasă bună. Nici vorbă de! Ohh, iar deus ex machina ăsta! Ce idee, să faci DEXA la vârsta asta! – se exprimase ea novice. Am tăcut... densitate osoasă... buunăăă.. Nu se știe dacă și... afectivă... Mă gândesc deodată la El-ul acela care m-ar fi putut face să nu simt lipsa de Mamă, nici de Dumnezeu... Oare o fi existând vreodată ceva... așa... de... complicat?!

Clădirea 5D. Parter. Puhoi. Cârje. Cenușiu. Aseptic. 2 pui de pisică șifonând genunchii și-așa deranjați ai purtătorului. Asistentă neîngrijită. Păr vâlvoi. Umeri grași. Sigur gura îi pute. Decizia de a-mi păstra nervii intacți. Și sensibilitatea. Facebook. Like-uri. Cică textele mele au plăcut: forță lirică, fado et cetera. Do ut des! Dau și eu! Like-uri cu nemiluita! Văd pe diagonală mesajul. Oameni drăguți. Vecini de uliță și de cruci. 14 și zece! Niciun Cristescu în halat. Eu și doamna de lângă inițiem „dialog în așteptare”. Pomenim numele așteptatului. Zicem 1 dată, de 2... Cris-tes-cu! Vorbim de lup și lupul la ușă! Să mai zici că nu! O tovarășă temperamentală de pe partea opusă schimbă regulile: vrea cu orice preț să intre înaintea tuturor! Intervin 2. O pun la punct. Vorbăreața se lipește de zid.

Eu și doamna-de-zahăr din stânga mea pozitivă ne separăm de restul. Spontan. Firesc.

Intrăm ca sub un cort. Nu ne pasă de ceilalți. Nici măcar de Cristescu. Ziua asta a fost special concepută pentru noi două. Nu, nu ne-o luăm în cap! Nici nu facem vreo dramă! Luăm lucrurile exact așa cum sunt. Ceea ce nu înseamnă că... Nici că. Doamna are ceva de copil. Frumos și bun. Adevărat. O văd pentru prima oară. O cunosc dintotdeauna. O las să înțeleagă: Am tot, dar tot timpul din lume! Nu faceți economie la cuvinte! Nici atât la sentimente! Din nou sunt strigată cu „Domnișoară!”. Tresar. Altfel. Nu vreau să atenționez. „Am cancer!” – străbate intimitatea cortului vocea familiară mie. Sunt discretă. Mai mult speriată. Nu vreau să rănesc. Mai mult decât. Doamna are ochii ca 2 peruzele. Obraji de piersică. În fața evidențelor ce nu mai pot fi negate. Spaima propriu-zisă pare a fi trecut de mult. O văd. Undeva într-o bucătărie făcând supă cu miros de acasă, cu pătrunjel proaspăt și găluște de aur. Ca și cum ar avea o indigestie ușoară. O migrenă. Banală de tot. Crește special verdeață într-o grădiniță. Și un pui de lebădă. A salvat un pisoi de la inaniție, un om de la disperare. Mă aplec undeva spre trecutul meu. O las să înțeleagă: se poate încredința! Nu mai are un sân. A făcut chimio- și radioterapie. 8 luni. Monstrul s-a extins însă și la celălalt. Și la ganglionii limfatici. Și la. Și la... (E o ființă atât de întreagă!!! De vieeeeeee! De frumoasă!!) Acum a venit pentru o problemă aparent benignă: o radiografie la genunchi. Boala cealaltă debutase cu dureri sinistre de oase. Medicii nu făcuseră legătura!!! În timp util! Sunt atât de neputincioasă!!! Primul cuvânt care-mi vine în suflet este: DUMNEZEU! Îl rostesc cu toată făptura-mi, dincolo de îngustimea cortului nostru personal. Ceilalți se uită ca la. Nu ne sinchisim.

Doamna mă privește ca pe o fiică. Simt ochii Mamei mele, străpungând Eternitățile! Tocmai azi, 23 octombrie 2019, când ea ar fi împlinit o vârstă. Dacă! Dar! Și Doamna de lângă mine, din prezentul atât de concret, dar poate nu așa de semnificativ, împlinește mâine o vârstă.

Cum... și Mama dvs... de aceeași boală? – îi rămăsese tristețea suspendată.

I L-am arătat gestual pe Dumnezeu. Pe fereastră tocmai se strecura o Pasăre.

Cristescu îmi recomandase să port talonetă.