*115. Jurnalul Liei există...

Zilele următoare decurseră într-un mod anevoios, pentru toţi cei din echipaj. Colegii comandantului misiunii veneau zilnic în navă, să-l viziteze, nu toţi deodată, ci pe rând, unii mai devreme, alţii mai târziu. Prima sosită era Stela, în fiecare dimineaţă, pentru a controla starea sănătăţii pacientului ei şi dacă acesta urma întocmai programul stabilit de ea, deci, în general, modul în care evolua.
Pentru Lucian era clar că decăzuse considerabil în ochii colegilor săi după toate cele petrecute (întâmplări pe care el singur le relatase), deşi ceilalţi încercau să fie cât mai amabili cu el, însă nu se îngrijora din cauza asta; va şti el să îndrepte lucrurile în favoarea sa, prin comportamentul pe care-l va avea de acum înainte şi va recâştiga admiraţia colegilor săi, cât şi respectul pe care cu siguranţă îl merita. Iar cu timpul toate aceste evenimente, care-l defavorizau în ochii tuturor, vor trece sub semnul uitării, deci, nu se temea că-şi va pierde prestigiul pe care-l câştigase prin atitudinea lui, demnă de toată admiraţia, de-a lungul timpului, doar datorită unei prostii de moment... După câteva zile, când îşi revenise aproape complet, discută cu Nick mai pe larg asupra celor întâmplate, lămurindu-l, iar tânărul Kuny păru foarte înţelegător în această privinţă; nu se supărase deloc, deşi se observa clar că nu-i convenea nimic din ceea ce auzise, fiindcă, totuşi, erau implicate ambele lui surori, nu doar Ly... Cu toate astea, înţelesese despre ce era vorba şi-i dăduse dreptate comandantului.
Lia era tot în navă, unde rămăsese, pentru a vedea cum se simte colegul ei şi pentru a verifica îndeaproape dacă respectă întocmai programul prescris de Stela. După patru zile de tratament intens, Lucian se simţea mult mai bine, aproape ca nou, la fel ca înainte de a se „îmbolnăvi”. În orele în care nu trebuia să doarmă, să mănânce sau să-şi ia pastilele, se plimba prin navă, însoţit de Lia; noroc cu ea, altfel, s-ar fi plictisit cumplit, de unul singur, doar cu cei doi roboţi. În cea de-a cincea zi de tratament, prima care sosi fu tot medicul echipajului, Stela, foarte devreme, dis de dimineaţă. Lia încă dormea liniştită la acea oră, în rezerva ei, însă Lucian era deja treaz, aşteptând-o pe Stela, pe puntea principală.
- Salut, frumosule, i se adresă ea cu formula deja cunoscută lui.
- Salut, doctore, îi răspunse el. Singură, fără Alex?
- Fără... Cum te simţi azi? se interesă ea.
- Excelent! Sau, în orice caz, mult mai bine decât mă simţeam săptămâna trecută, în timpul ăsta.
- Asta-i clar, se vede. Deci, eşti mulţumit de tratamentul pe care ţi l-am prescris?
- Mulţumit?! Aproximativ... surâse el.
- Bine. Hai în cabinetul medical, să vedem dacă ai nevoie de tratament în continuare, sau ai scăpat deja de mine.
- Să mergem, acceptă el, pornind în urma ei spre cabinetul medical. Dar să ştii că nu sunt nerăbdător să scap de tine.
- Serios?! Eu credeam că de abia aştepţi...
- Nici chiar aşa, o contrazise el. Pentru că eşti cel mai drăguţ doctor din câţi am cunoscut până acum, chiar dacă eşti exigentă...
- Linguşitorule! Mersi pentru compliment, deşi presupun că n-ai cunoscut mulţi doctori, n-ai avut de-a face cu ei, de moment ce afirmi aşa ceva.
- Ba, de cunoscut, am cunoscut destui, chiar dacă n-am avut direct de-a face cu ei, însă nici unul nu era aşa, ca tine... În plus, îmi place foarte mult modul în care ştii să te faci ascultată. E foarte bine că eşti capabilă să-ţi impui punctul de vedere, chiar şi în faţa mea.
- Da?! Să nu crezi că dacă mă copleşeşti cu tot felul de complimente, o să scapi de controlul medical riguros la care o să te supun. Aşa că intră şi taci! îi impuse ea, severă.
- Gata. Ţi-am dat ascultare, se grăbi el s-o aprobe, intrând în cabinetul medical. Vezi?! Eşti formidabilă! aprecie el, adăugând: Şi adorabilă...
- Hai, frumosule! Lasă vrăjeala şi ia loc! Ştii tu unde, replică ea, îmbrăcând halatul alb.
El se aşeză, iar Stela termină în scurt timp noua examinare, în urma căreia constată clar că Lucian nu mai avea nevoie de tratament, pentru că-şi revenise complet; altfel spus, era sănătos, nu mai avea probleme, de nici un fel.
- Gata, frumosule! Am terminat cu tine, declară ea. Se pare că ai scăpat totuşi de mine. Acum eşti liber. Gata cu tratamentul. De mâine, ai să poţi chiar şi ieşi din navă.
- Ah, de mâine, deci? De ce nu chiar de azi? Mai exact, de acum, din acest moment.
- Te rog foarte mult să-mi dai ascultare, altfel stricăm totul şi o vom lua de la capăt. Dacă am zis de mâine, atunci de mâine să fie! Clar, comandante?! Ne-am înţeles, da?!
- Nu îndrăznesc să te contrazic, rosti Lucian cu seriozitate, pentru a o convinge pe doamna doctor că va proceda întocmai.
- Sper să poţi avea răbdare încă o zi; rămâne deci pe mâine, după ora 12.00, nu înainte. În privinţa mâncării, poţi servi cu încredere orice, însă nu ţi-aş recomanda mâncare artificială din oraş, pentru că trebuie să pui la loc kg pierdute şi nu cred că vei reuşi acest lucru cu ceea ce se serveşte în oraş. Dar ai grijă să nu faci excese alimentare, altfel vei avea din nou probleme, deşi de alt gen. Ia-o uşurel, până vei reveni la normal.
- Sigur, doctore. De mâncare voi avea grijă, nu-ţi face probleme. Are cine să-mi gătească, aici, în navă. Cunosc un bucătar foarte priceput.
- Cunosc şi eu bucătarul ăla, frumosule, zâmbi doctoriţa, dându-şi seama despre cine era vorba. Bine, deci, mâncarea nu constituie o problemă...
După ce mai discutară puţin, amândoi părăsiră cabinetul medical, Stela renunţând la halatul alb, de medic. Se îndreptară spre puntea principală, unde o găsiră pe Lia, care se trezise între timp.
- Ia te uită cine-i aici! exclamă Stela. Eh, se pare că de data asta, ţi-am luat-o înainte, domnişorică.
- Adevărat, recunoscu Lia. Nu ştiu de ce, dar am fost mai obosită ca de obicei. Cum se simte colegul meu?
- Colegul nostru, vrei să spui, o corectă Stela. E foarte bine. Şi-a revenit şi se pare că a scăpat şi de mine. Nu mai are nevoie de tratament.
- Ah, ce bine! exclamă Lia, bucuroasă. Nu că ar fi scăpat de tine...
- Am priceput ce-ai vrut să spui. Acum nu va mai avea nevoie nici de supraveghere, adăugă Stela cu subînţeles.
- Deci, mă pot întoarce în oraşul artificial, pricepu Lia.
- Păi, eu plec, îi anunţă Stela. Mergi şi tu, Lia?
- Nu chiar acum. Mai rămân puţin. Poate mai târziu.
- Cum doreşti. Atunci, vă las. La revedere.
- Doctore... o opri Lucian. Nu ştiu cum aş putea să-ţi mulţumesc pentru tot ceea ce ai făcut pentru mine.
- Lasă, nu-i nevoie. E suficient să te simţi tu bine. Asta-i singura mulţumire pe care mi-o poţi da. Serios, frumosule! Ai grijă să nu te mai îmbolnăveşti!
- Am să încerc, promise el parţial. Însă, în caz că se va mai întâmpla, ştiu sigur că are cine să mă trateze, deci, nu-mi fac griji în privinţa asta.
- Crede-mă, e mult mai bine să fii sănătos, frumosule! Şi totuşi, dacă încă vrei să-mi mulţumeşti, uite, obrajii mei aşteaptă... îi indică ea un loc pentru un pupic.
Lucian zâmbi; bineînţeles că o sărută pe obraji pe doamna doctor, în semn de mulţumire. Apoi, Stela plecă, iar el rămase în compania domnişoarei consilier.
- Deci, ai scăpat, constată Lia. Mă bucur pentru tine. Iar azi, probabil spre seară, voi putea pleca şi eu în oraşul artificial.
- Nu încă! Te rog, nu te grăbi. Mai rămâi până mâine, îi ceru el.
- De ce? Nu mai e nevoie de mine. N-are rost să rămân, nu mai ai nevoie de supraveghere, replică ea, deja începând să se simtă din nou intimidată de prezenţa lui, acum, că el era iarăşi ca înainte; îşi recăpătase şi privirea aceea ageră, iscoditoare, de vultur. Poate ar fi trebuit să fi plecat cu Stela în oraş...
- Poate, însă de moment ce tot ai rămas... De altfel, Stela a zis că nu pot ieşi din navă azi, ci doar începând de mâine, după ora 12.00.
- Nu văd ce legătură are asta cu mine, nu pricepu Lia.
- Păi, are... Pentru că nu vreau să pleci singură, fără să te conduc.
- Ah, asta era... Nu-i nevoie, Luci. Mă descurc şi singură. Serios!
- Ştiu că te descurci, dar nici despre asta nu era vorba... Te rog, permite-mi să te-nsoţesc, ca semn de recunoştinţă din partea mea pentru amabilitatea ta, pentru că ai fost alături de mine într-un moment foarte dificil, deşi, sincer, n-aş fi meritat ajutorul tău. Nu mă refuza; fă-mi această favoare. Şi mai ales, nu mă lăsa singur până mâine. M-aş plictisi cumplit... Te rog!
- Dacă insişti atâta... De acord. Voi rămâne, cedă ea.
- Mulţumesc, zâmbi el.
- Nu-i nevoie, spuse Lia. Dar, ce vom face până mâine?
- Vom găsi ceva, o asigură el. Spre exemplu, deocamdată, am să-mi reiau, în sfârşit, activitatea mea obişnuită şi preferată. De data asta, voi găti din nou şi te voi servi, cu cea mai mare plăcere.
- Nu trebuie...
- Ba da. Am nevoie de activitate. Am stat prea mult în repaus; şi-am făcut numai prostii între timp.
- Nu te gândi la ce-a fost.
- Încerc să nu-mi amintesc, să nu mă gândesc; nu-mi face deloc plăcere...
- Dacă tu ai să găteşti, eu ce-ar trebui să fac între timp?
- Nimic. Doar să priveşti. În plus, putem discuta.
- Nu cred că-mi convine varianta asta; pare plictisitor pentru mine.
- Nu-i adevărat. Ai făcut destule pentru mine zilele astea; acum e timpul să stai liniştită. Şi ar trebui să fii obişnuită cu aşa ceva, doar asta face de obicei un terapeut: Stă de vorbă cu pacienţii, pune întrebări, îi ascultă cu atenţie şi le dă sfaturi utile.
- Ai dreptate, însă acum nu sunt aici în calitate de terapeut, iar tu nu eşti pacientul meu; ai fost al doctoriţei noastre, nu şi al meu. Şi ţi-aş dori să nici nu ajungi vreodată.
- Aşa sper şi eu. Deşi nu cred că m-ar deranja prea mult acest lucru.
- Să nu-ţi închipui că ar fi o plăcere să fii pacinetul unui psihiatru.
- Dar al unui psiholog?
- Nu încerca să întorci lucrurile în favoarea ta, pentru că e cam aceeaşi chestie.
- Nu chiar. Dar hai să ne apucăm de treabă. Voi pregăti ceva deosebit, încercând în acelaşi timp să respect întocmai prescripţiile medicului nostru, care, deşi nu mi-a impus restricţii, mi-a recomandat să nu consum direct orice, ci s-o iau uşurel, treptat-treptat, până voi ajunge la normal.
Amândoi intrară în bucătărie, iar el se apucă de treabă, cu priceperea şi îndemânarea ce-l caracterizau, pe care nu şi le pierduse, chiar dacă în decursul acestor două săptămâni nu se ocupase cu aşa ceva. Când termină de pregătit totul, o servi atent pe colega lui, apoi se aşeză şi el la masă, mâncând în linişte, alături de ea.
- Cum a fost? Ţi-a plăcut? o întrebă el, după ce terminaseră de mâncat; se săturaseră.
- Recunosc, a fost delicios. Se pare că încă eşti priceput. Nu ţi-ai pierdut îndemânarea.
- Mă bucur că ţi-a plăcut, ţinând cont că încă e de regim, zâmbi el, ridicându-se, pentru a strânge tot. În privinţa îndemânării, normal că nu mi-am pierdut-o; e ca mersul pe bicicletă – nu se uită...
După ce el strânse, curăţă şi aranjă totul la loc, porniră la o plimbare prin navă, oprindu-se mai târziu pe puntea principală, unde el puse muzică, însă nu de dans. Pe acest fond muzical, porniră o nouă discuţie, fiecare aşezându-se pe câte un fotoliu, aflat la îndemână, mai aproape.
- Ştii, Lia, te-aş ruga ceva... începu el o idee.
- Spune-mi! Ce anume?
- Tu încă scrii raportul acela despre mine; ştii tu, cel pe care trebuie să-l întocmeşti referitor la activitatea mea din timpul misiunii, aşa cum a fost decizia Comisiei...
- Da, normal, îl întrerupse ea, înainte ca el să spună „Disciplinare”, înţelegând despre ce era vorba. Încă îl completez.
- Bine. N-am de gând să-ţi cer să nu mai scrii nimic despre mine în el, însă ţi-aş fi foarte recunoscător dacă...
- Dacă?! îi sugeră ea să-şi continue ideea.
- Dacă n-ai menţiona nimic referitor la ce s-a petrecut acum, în aceste ultime săptămâni, în paginile acelui raport... Desigur, e doar o simplă rugăminte, nu te pot obliga să...
- Luci, am înţeles ce vrei să spui, îl opri ea din nou.
- Dacă ai menţionat deja ceva referitor la toate astea, nu-i nici o problemă, uită de această rugăminte; chiar nu contează!
- Fii liniştit! N-am scris nimic despre ce s-a petrecut în aceste săptămâni, nici despre separarea aceea de şase luni şi am omis toate acestea nu ca să te menajez pe tine, ci doar din simplul fapt că n-aş avea nimic de câştigat dacă te-aş ponegri în fel şi chip în paginile acelui raport.
- Dar nu m-ai ponegri, ci doar ai scrie adevărul, pentru că aşa s-a întâmplat, numai şi numai din vina mea; eu am greşit tot timpul.
- Nu doar tu, Luci; poate şi eu, poate şi Ly, poate chiar şi Mihai. Dar nu contează! Ce s-a întâmplat nu interesează pe membrii acelei Comisii, mai ales că acum suntem în perioada de vacanţă, deci nu trebuie să menţionez în raport nimic din ceea ce se petrece în decursul acestei vacanţe. Cât despre separarea aceea de şase luni, m-am descurcat cumva şi cu acea perioadă, fără să deformez adevărul, nu-ţi fie teamă. Ţi-am mai spus: Nu-mi face o plăcere deosebită să te critic în fel şi chip. Nu ştiu de ce ai această impresie greşită. Deci, lasă raportul acela în grija mea, fără să ai temeri în privinţa lui; mă descurc cu el...
- Bine, am înţeles. Şi-ţi mulţumesc mult că n-ai trecut nimic despre faptele acestea ale mele din ultimul timp; e suficient că toate astea mă defavorizează deja în ochii colegilor noştri şi a domnişoarei Ly Kuny. Nu cred că ar fi necesar să afle şi alţii...
- Luci, gata! Te-am asigurat de ceva şi trebuie să mă crezi pe cuvânt. Ne-am înţeles?
- Desigur. Atunci... Spune-mi adevărul, îi ceru el, iscodind-o atent cu privirea. De ce-ai rămas zilele astea aici, cu mine, în navă?
- N-am avut nici un motiv. Să nu cumva să-ţi închipui că-ţi acord vreo atenţie specială, pentru că te înşeli. La fel aş fi procedat în cazul oricărui altuia dintre colegii noştri.
- Oare?! replică el, dar nu primi ca răspuns decât o privire albastră dojenitoare. Ştiu bine că nu aş fi meritat deloc, nici cea mai mică atenţie din partea ta, mai ales după tot ce s-a întâmplat... Cum de totuşi ai venit în navă, să mă cauţi?
- Păi... Mi s-a părut suspect că n-ai dat nici un semn de atâta timp. Nu ştiam nimic despre tine. Parcă simţeam că e ceva în neregulă. Şi se pare că nu m-am înşelat.
- Cum ţi-a trecut supărarea aşa de repede, încât ai venit totuşi să mă vezi? N-aş fi crezut că o să mă ierţi vreodată.
- Mi-a trecut, pentru că mi-am dat seama că n-avea rost să fiu supărată. Nu aveam motive întemeiate.
- Deci, la început ai fost totuşi supărată, remarcă el.
- La început, da, recunoscu ea.
- De ce? Te-a deranjat atât de mult ceea ce ai văzut atunci?
- Nu chiar, replică ea. Deşi, recunosc, m-a deranjat puţin; sau poate mai mult m-a surprins. A fost ca un şoc pentru mine. Mă aşteptam să fie Mihai. De fapt, eram foarte sigură că era el; mă obişnuisem deja să-i găsesc împreună, aşa că în momentul în care am constatat că erai tu, nu el... Cred că am reacţionat puţin cam deplasat, dar trebuie să mă înţelegi.
- Înţeleg... Surpriza a fost prea mare atunci pentru tine; nici nu mi-ai dat posibilitatea să-ţi explic ce anume se întâmplase în realitate.
„Supriza, doar?! Ah, Luci... Pe mine nu m-ai sărutat deloc, după cele şase luni de separare, deşi eu te-am adus înapoi printre colegi; nu m-ai sărutat nici măcar atunci când ai câştigat pariul acela, deşi eu ţi-am dat de înţeles că poţi, fiindcă mi-era dor de tine; încă îmi mai e... La naiba! Iar pe Ly... Hmm... Afurisitule! Ce ţi-o fi venit s-o săruţi pe ea?!” se gândi ea, dar altceva rosti:
- Ce să-mi fi explicat, Luci?! Cum aş fi putut să-ţi îngădui să-mi şi explici, când pentru mine totul părea destul de clar în acele momente... Nu era nevoie de nici o explicaţie, pentru că n-aş fi acceptat în acele momente nici o explicaţie, însă cu timpul m-am calmat, am analizat lucrurile, m-am gândit mai bine, în linişte şi am înţeles că nu era aşa cum îmi închipuiam eu, ci altfel...
- Mă bucur că ai înţeles, totuşi... Dar de ce i-ai spus colegei tale de cameră toate chestiile alea despre mine? se interesă el. Ştiai foarte bine că nu-mi place să se vorbească despre mine, nici de rău, nici de bine...
- Nu ştiu de ce i-am spus, însă îmi dau seama că am greşit. Nu trebuia să-i fi spus ei aşa ceva; n-are cum să înţeleagă asemenea lucruri.
- N-ar avea, într-adevăr... Deci... Ţie chiar ţi-e frică de mine? o întrebă el.
- Nu, evident! Altfel, dacă mi-ar fi fost, n-aş fi rămas atâta timp cu tine în navă; doar noi doi, singuri.
- Deci, acum nu, însă înainte îţi era totuşi teamă de mine, presupuse el.
- Recunosc că până nu de mult mi-era teamă de tine. Asta până când mi-am dat seama că n-are rost să mă tem de tine, că eşti demn de încredere.
- Când şi cum ai înţeles acest lucru?
- Ce contează când şi cum? Important e că ai câştigat încrederea mea!
- Asta-i cu adevărat foarte important. Dar am pierdut-o pe a colegei tale de cameră, Ly, deci, ce folos? Nu-mi dau seama ce anume am câştigat şi ce am pierdut; nici de ce...
- Ce reprezintă Ly pentru tine? Ţi se pare important ca ea să aibă încredere în tine? întrebă Lia pe neaşteptate.
- Sigur că e important, doar e fiica domnului Kuny, conducătorul acestei planete, iar eu, mulţumită ţie, încă sunt comandantul misunii. Nu e bine ca ea să-şi formeze o părere proastă despre mine, să-şi piardă încrederea în mine. Păi, dacă despre mine ar avea o părere proastă, atunci ce va crede oare despre restul echipajului? Cum va mai avea vreodată încredere în noi? De asta-i important ca Ly să aibă încredere maximă în mine, iar acum, în acest moment, nu mai are deloc, şi-a pierdut-o complet.
- Să fie oare acesta singurul motiv pentru care Ly e importantă pentru tine?
- Poftim?! Ce vrei să spui? o suspectă el. Nu înţeleg...
- Nu contează... Mă întrebam doar dacă nu cumva există şi vreun alt motiv datorită căruia să ţi se pară important ca Ly să aibă încredere în tine.
- N-am nici un alt motiv, o asigură el.
- Înţeleg asta, dar nu şi de ce te-ai îmbătat. De ce-ai recurs la o asemenea metodă?
- Pentru că pierdusem încrederea a trei persoane apropiate mie, din cauza asta. Nu puteam suporta gândul ăsta. Era prea mult pentru mine, mă depăşise... Am cedat psihic. Şi oare unde era psihologul, consilierul misiunii, când aveam nevoie să mă asculte?
- Ah, Luci... Cred că în acele momente psihologul avea nevoie de un alt psiholog, pentru consiliere...
- Înţeleg... Păi, din cauza asta... Doream să uit, să nu mă gândesc la ce se întâmplase; trebuia să fac ceva.
- Şi crezi că asta a fost soluţia cea mai potrivită?
- Nu, evident. Am greşit, ştiu. Enorm. Asta e, n-am ce face. Acum suport consecinţele greşelii mele şi le-am suportat toată săptămâna asta, destul de bine, cred. Am urmat tratamentul ăsta sever impus de doctoriţă, care, din fericire pentru mine, s-a terminat; am ţinut regim, am stat numai în navă, i-am dat ascultare doamnei doctor... Iar în urma celor întâmplate, se pare că am decăzut considerabil în ochii colegilor noştri; mă privesc altfel decât până acum, chiar şi Alex sau Nis, vechii mei prieteni.
- Asta s-a petrecut doar din cauză că le-ai spus totul, altfel nu aveau de unde să afle. Nu trebuia să le spui. Eu am tăcut, la fel Mihai, ba chiar şi Ly... Însă tu... Vezi bine că acum nu-ţi convine.
- Ah, nu contează! Ce dacă am scăzut în ochii lor; treaba lor! Nu-mi fac griji din cauza asta. Voi şti să mă reabilitez în faţa lor. Voi îndrepta totul. Deocamdată, asta e! Nu cred că am greşit spunându-le adevărul. Asta-i părerea mea. Mai bine că au aflat de la mine, nu din alte surse. Nu mă deranjează prea mult reacţia lor.
- Hmm... zâmbi ea. Te deranjează, totuşi; se pare că mai mult decât vrei să laşi impresia.
- Probabil, acceptă el afirmaţia ei, deşi nu în totalitate, iar în acel moment se termină muzica.
Lucian se ridică pentru a pune alt CD.
- Ce muzică e? se interesă Lia.
- Muzică... răspunse el evaziv, în timp ce schimba CD-ul.
- Ştiu asta. Dar în ce gen muzical se încadrează?
- Habar n-am. Nu mă pricep la genurile muzicale. E doar muzică. Ar trebui să se încadreze în vreun gen anume?
- Aşa ar fi normal, specifică Lia. Dar nu mi se pare cunoscută; nu cred s-o mai fi auzit până acum, deşi credeam că am ascultat toate CD-urile şi casetele cu muzică pe care le avem la noi, în navă. Cum de n-am auzit-o şi pe asta?
- Păi, n-aveai cum s-o auzi. E nouă, preciză el.
- Nouă? se miră ea. De unde o ai? Cum poate fi nouă? Doar n-ai luat-o de la magazin.
- Nu de la magazin, de prin lucrurile noastre. Era un CD neînregistrat.
- Cum adică?! Vrei să spui că tu ai compus melodiile?
- Chiar aşa, surâse el.
- Te pricepi să compui muzică?! se miră ea.
- Nu-i mare lucru. Nişte sunete acolo... Bineînţeles, nu sunt marele expert, iar ca dovadă în acest sens, ai observat că nu ştiu în ce gen muzical pot fi încadrate aceste melodii, însă mă pricep, puţin, cât de cât acolo...
- Interesant! E frumoasă, originală, clasifică ea, ascultând melodiile de pe acel CD.
- Îţi place?
- Da. Are un stil aparte. Pare a fi o combinaţie de mai multe genuri muzicale, o amestecătură, dar e bine realizată. Deci te pricepi şi la aşa ceva? remarcă ea. Şi muzica de pe acest CD tot de tine e compusă?
- Evident. Vrei s-o schimbăm?
- Nu, las-o. E bine să ascult ceva nou, inedit, ce n-am mai auzit până acum. Dar cuvinte n-au melodiile tale?
- Nu încă, preciză el.
- Cum adică, nu încă? Să înţeleg că vor avea? presupuse ea.
- Posibil... În curând, confirmă el.
- Te pricepi şi la versuri?
- Puţin doar... Nu mă pot considera un mare poet, dar cât de cât, acolo; măcar unul mediocru, amator. Nu-i mare lucru. Nişte cuvinte doar...
- La tine totul pare a fi simplu, însă nu e chiar aşa. Nu-s nişte simple cuvinte, puse acolo, anapoda; ca şi melodiile – nu-s nişte simple sunete..
- Bineînţeles, nu aiurea. Trebuie şi ele aşezate puţin, alese, ca să aibă înţeles şi să rimeze. Trebuie puţin gândit, însă am timp suficient pentru asta. Deocamdată n-am găsit versurile potrivite acestor melodii, deci, o să le ascultăm aşa cum sunt, fără versuri.
- Sigur, acceptă Lia. Nu mă deranjează lipsa versurilor. Deci şi astea fac parte dintre „mărunţişurile” la care te pricepi?
- Probabil...
- Muzică şi versuri... Nu mi se par mărunţişuri, murmură ea.
- Nu contează, încheie el acest subiect, revenind la unul anterior, care începea să devină obsesiv pentru el: Deci, într-un timp, chiar ţi-a fost teamă de mine?
- Da; la început... ezită ea.
- De ce? se interesă el.
- Poate pentru că nu te cunoşteam prea bine.
- Hmm... Ce-ţi închipuiai despre mine?
- Nici nu ştiam ce să cred despre tine; practic orice.
- Adică?! Mai exact! Exemplifică, insistă el. Ce anume îţi închipuiai? Mă credeai în stare de orice?
- Cam aşa, murmură ea.
- Adică, mă puneai laolaltă cu oricare delincvent, vagabond, golan, hoţ, criminal sau mai ştiu eu ce? Un tip din lumea interlopă? Cu asemenea indivizi mă comparai?
- Nici chiar aşa, Luci. Însă nu ştiam ce anume gândeşti; în plus, mai ales datorită faimei tale, aceea de mare Don Juan... Dar acum am încredere în tine, ştiu că nu eşti aşa.
- Hmm... mormăi el a nemulţumire. Tu vorbeşti serios? Adică, la început, chiar credeai aşa ceva despre mine?
- Ce este; nu-ţi convine?
- Păi, normal, nu! Cum să-mi convină? Cum puteai să gândeşti astfel despre mine? Chiar asta era impresia pe care ţi-o lăsam, la prima vedere?
- Nu chiar aşa, Luci. Dar nu te supăra, te rog! Nu puteam şti cum erai în realitate.
- Bine, am să accept explicaţia ta, deşi e greu de crezut că mă puteai pune laolaltă cu un oarecare. Nu sunt violent; n-am fost niciodată. Şi nu înţeleg de ce i-ai spus toate astea lui Ly? Ce motive ai avut?
- Nici unul. Şi nu i-am spus chiar aşa, dar nu-mi dau seama ce şi cum a înţeles ea. Ştiu că nu trebuia să vorbesc deloc cu ea despre asta, dar acum nu mai pot schimba nimic, pentru că faptul e deja consumat. I-am spus că mi-era într-un fel teamă de tine, sau, de fapt, nu de tine, în mod direct, ci de ceea ce reprezinţi tu.
- Şi ce anume reprezentam eu pentru tine, în acel moment? Un golan? Un tâlhar?
- Ah, Luci, repet... N-o lua chiar aşa.
- Dar cum altfel s-o iau? Nu înţeleg; explică-mi, te rog, mai clar. De ce-ţi era teamă de mine? Ce anume aş fi putut să-ţi fac? Să te iau la bătaie?! Nu sunt deloc bătăuş din fire...
- Sigur că nu eşti. Nu asta...
- Atunci, ce anume? Ce alt rău aş fi putut să-ţi fac?
- Luci, nu insista... zise ea, dar la privirea lui, schimbă imediat ceea ce spusese: Păi, practic orice.
- Practic orice... Nu mă lua pe mine cu din astea; exemplifică, te rog, concret! Spune-mi exact la ce te gândeai! Ce anume reprezentam eu? Deci, nu te gândeai la mine ca la comandantul misiunii, ci ca la un simplu om, un oarecare, un tip rău... Un ucigaş? Oare îţi închipuiai că aş putea încerca să te ucid?
- Luci, nu fi ridicol! Încetează! Presupun că la fel ai procedat şi atunci, cu Ly, în seara aceea...
- Se poate... nu înlătură el această posibilitate; continuă însă: Deci, nu un ucigaş... Atunci, ce altceva? Ce?! insistă el, rămânând puţin pe gânduri, iar după câteva clipe îşi ridică bănuitor privirea spre ea, închipuindu-şi despre ce ar putea fi vorba; reluă grav, după pauza făcută: Ai spus ceva mai înainte, „mai ales datorită faimei tale, aceea de mare Don Juan”... Deci, îţi închipuiai că aş putea fi... Un violator? Asta credeai despre mine? Credeai că aş putea fi în stare să... să... Să încerc să te... Adică... Eu; pe tine...
- Nu! îl întrerupse ea brusc, cu fermitate, fără să-l privească.
- Spune-mi, Lia, te rog... reluă el ideea. A încercat cumva cineva vreodată, în trecut, să-ţi facă ceva rău, în acest sens, iar acest lucru te-a afectat atât de mult, încât te-a determinat să-ţi închipui că eu sau oricare altul ar putea încerca să...
- Nu! îl întrerupse ea din nou.
- Nu?! Atunci, ce-aş putea înţelege? Pentru că nu înţeleg nimic.
- Poate-i mai bine să nici nu încerci să înţelegi, să laşi lucrurile aşa cum sunt. Acum îţi pot spune în mod cert doar că am înţeles că nu eşti deloc periculos, deci n-am de ce să mă tem de tine. Nu reprezinţi o primejdie pentru mine, nici pentru altă persoană, cum ar fi, de exemplu, Ly, sau oricine altcineva.
- Ce fel de primejdie aş fi putut reprezenta vreodată?
- Ah... N-o lua de la capăt!
- Ai dreptate... Totuşi, când anume ţi-ai schimbat această părere despre mine, potrivit căreia aş fi un tip periculos?
- Are vreo importanţă când anume? evită ea să-i răspundă.
- Presupun că nu. Aş vrea să ştiu însă de ce ţi-ai schimbat această părere?
- Pentru că am înţeles că era greşită.
- Ce te face să fii atât de sigură? Dacă aceea nu era totuşi o părere greşită?
- Ah, nu încerca să readuci îndoiala în sufletul meu în ceea ce te priveşte, pentru că n-ai să reuşeşti!
- Nu, zău?! De ce eşti atât de sigură că nu te înşeli acum în privinţa mea? Iată! Suntem absolut singuri în navă! Nu e oare periculos pentru tine?!
- Nu. Deloc. Poate, pentru tine.
- Pentru mine?! zâmbi el. Nici gând! Ce mi-ai putea face tu?
- Nici nu-ţi închipui şi cred că nici n-ai vrea să afli!
- Serios?! Deci, eşti periculoasă... Ar trebui să mă feresc de tine, din calea ta.
- Ar fi spre binele tău.
- Am să reţin acest amănunt pe viitor şi voi încerca să ţin cont de el.
- Asta-ţi sugeram şi eu.
- Ca să vezi... Deci, din toată povestea asta reiese că Ly a tras concluzia că eu aş fi un tip periculos, nedemn de încrederea pe care ea mi-o acordase; iar mie nu-mi convine deloc acest lucru.
- Nu se poate ca totul să fie mereu aşa cum vrei. În plus, greşeşti încercând să-i demonstrezi contrariul simpaticei Ly. Mai ales astfel; cu mine, hai, mai merge, dar cu ea... Ai văzut ce-a ieşit...
- Mda... A ieşit totul pe dos. Şi mai mult împotriva mea. Uff... Spune-mi, Lia, de ce te interesează atât de mult împrejurările în care m-am ales cu semnul acela, de la braţul stâng? Ai dat dovadă de mult interes în acest sens, schimbă el brusc subiectul, hotărând ca, dacă ea avea un motiv solid pentru care se interesa atât de mult de acest lucru, să-i spună întregul adevăr în privinţa acelui semn, exact aşa cum se întâmplase în urmă cu 10 ani.
- N-am nici un motiv special, pentru care să mă intereseze această chestiune; numai din simplă curiozitate, care ar putea fi explicată de ocupaţia mea profesională, declară însă ea, ceea ce-l determină să nu-i spună din nou nimic. Un psihiatru, sau un bun psiholog, este întotdeauna deosebit de curios, încearcă să pătrundă cât mai adânc în esenţa lucrurilor, doreşte cât mai multe explicaţii concrete, cât mai multe dovezi... Altfel, n-aş avea nici un motiv.
- Înţeleg... Deci, curiozitatea pur profesională te îndeamnă să afli cât mai multe amănunte despre ceea ce ţi se pare ţie mai neobişnuit. Şi probabil că prezenţa acelui semn ţi s-a părut ceva neobişnuit la mine şi ţi-a stârnit curiozitatea.
- Cam aşa, acceptă ea.
- Îhî... mormăi el îngândurat, declarând: Am remarcat şi eu ceva neobişnuit la tine.
- Neobişnuit, la mine?! Ce anume?! se miră ea.
- Nu ştiu dacă ar trebui să-ţi spun, păru el nehotărât.
- Te rog să-mi spui, deveni ea curioasă.
- Bine. Dar să nu te superi, îi ceru el. Din câte ştiu, de obicei, fetelor le place să se machieze, să se rujeze, să se fardeze şi mai ştiu eu ce, ceea ce n-am observat la tine şi mi s-a părut puţin ciudat.
- Ah, asta era... se lămuri ea. N-ai greşit, observaţia ta e corectă: Nu obişnuiesc să mă machiez, să mă rujez, sau altceva de genul ăsta.
- De ce? o întrebă el.
- Crezi că ar fi nevoie?
- Sigur că nu! Dar nu la asta mă refeream. Tu n-ai avea nevoie. Eşti foarte drăguţă aşa, fără adaosuri, ba chiar foarte frumoasă, însă, după cum ţi-am spus, ştiam că fetelor le place să folosească tot felul de produse cosmetice, chiar dacă n-ar avea nevoie nici ele, nici una, după părerea mea.
- Poate o să ţi se pară puţin curios, ţie sau altora, dar prefer să fiu eu însămi mereu, naturală, atunci când adorm, la fel ca în momentul în care mă trezesc şi tot restul zilei, să nu aduc îmbunătăţiri înfăţişării mele. Dacă vreodată se va schimba ceva în acest sens, rămâne de văzut.... Iar dacă altora le convine sau nu, li se pare ciudat sau nu, le place sau nu, treaba lor! Mie nu-mi pasă ce cred alţii despre mine, iar deocamdată îmi place aşa cum sunt şi mă simt bine în pielea mea.
- Ai dreptate, treaba lor, zâmbi el. Personal – şi mie-mi place, deşi recunosc că mi s-a părut puţin cam ciudat la început, apoi m-am obişnuit cu tine aşa, acum mi s-ar părea curios dacă te-aş vedea altfel, adică folosind produsele cosmetice. Şi că tot veni vorba, să nu te supere următoarea întrebare pe care ţi-o voi pune, tot din curiozitate; ca să vezi – şi eu sunt curios, deşi nu sunt psihiatru... Chiar nu te-ai machiat niciodată?
- Până acum, nu, zâmbi ea. Nu m-am machiat, nu m-am rujat, nu mi-am vopsit părul, nu mi-am dat cu ojă pe unghii; deci, în general, n-am folosit produse cosmetice de înfrumuseţare.
- Remarcabil, aprecie el. Chiar niciodată?
- Aproape niciodată, afirmă ea, încă surâzând. Când eram mică, încercam s-o imit pe mama. Nu mă crezi?
- Ba, te cred, încercă el s-o convingă. Totuşi, colegele tale se machiau, toate, chiar şi cele două de acum, deşi nici ele n-ar avea nevoie. Sunt frumoase şi fără ajutorul acestor cosmetice.
- Ştiu că ele se machiază. Şi ce-i cu asta? Nu mă deranjează câtuşi de puţin. Treaba lor! N-au decât! Atâta timp cât nu mă obligă şi pe mine să procedez la fel ca ele, n-am nimic împotriva lor. Nici eu, la rândul meu, nu le impun să procedeze ca mine, deci, nu văd cu ce m-ar încurca acest lucru.
- Ai dreptate, o aprobă el. N-ar avea de ce. Totuşi, n-am înţeles de ce nu te machiezi?
- Din principiu. Pentru că aşa consider că e mai bine şi nimeni nu va reuşi să-mi schimbe aceste convingeri ale mele. Am nişte principii fixe, severe, pe care încerc să le respect, să le urmez întocmai, să nu le încalc.
- Recunosc că te admir pentru asta şi pentru multe altele. Eşti demnă de admiraţie. Nu ştiu dacă acest principiu al tău este corect, însă n-am să încerc să te conving de contrariul; am priceput că n-ar avea rost, îi spuse el, zâmbind, privind-o plin de admiraţie, aşa cum afirmase. Te-aş întreba încă un lucru.
- Ce anume?
- Spune-mi... ezită el o clipă, însă îşi reluă în curând ideea: Obişnuiai cumva să-ţi notezi într-un jurnal al tău personal ceea ce se întâmplă în decursul zilelor?
- De ce mă întrebi? îl privi ea nedumerită, la auzul acestei întrebări.
- Fără nici un motiv, dar dacă nu vrei, poţi să nu-mi răspunzi; nu eşti obligată.
- E-n ordine; pot să-ţi răspund. Nu-i un secret. Deci, da, obişnuiam să-mi notez într-un jurnal al meu personal toate evenimentele importante din cursul zilei.
- Adevărat?! tresări el. Ca să vezi... Şi eu obişnuiam într-un timp, dar am renunţat la acest obicei, spuse el, sperând că astfel o va determina să-i vorbească despre jurnalul ei.
- Da?! zâmbi ea, recunoscând: Eu, nu încă. Adică, mai am un jurnal al meu personal, în care încă notez aproape zilnic ceea ce mi se pare mie mai important, declară ea, iar astfel Lucian aflase ceea ce-l interesa foarte mult pe el.
Deci, metoda lui nu dăduse greş. Aflase un amănunt important pentru el: Lia avea un jurnal al ei personal; era probabil jurnalul despre care-i vorbise nu de mult Sonya. Acum era sigur de existenţa acestuia, deşi nu-l găsise încă. Rămânea să-l mai caute, poate că în final va reuşi să-l găsească; deocamdată, era suficient că aflase de existenţa lui. Îşi continuară discuţiile pe fond muzical, ziua trecând fără ştire; se pregătiră deci de culcare, fiecare în rezerva sa. Trecuse şi ultima zi de tratament medical. De mâine, Lucian va fi din nou liber...