*119. Sport şi alpinism.

O nouă zi începu, la fel ca celelalte, pe planeta Proxima. Era miercuri, 10 octombrie 2091, a treia zi a ultimei săptămâni de vacanţă. De cum se trezi, foarte devreme, dimineaţa, Lucian se pregăti pentru întâlnirea cu colega lui din acea zi. Se hotărî ca de data aceasta să îmbrace pantaloni scurţi, tricou, adidaşi, nu renunţă la ochelarii de soare, iar în plus faţă de ziua trecută, îşi mai puse şi o şapcă sport. Astfel echipat se prezentă la ora 09.00, punctual, fără întârziere, la uşa colegei sale. Lia îi deschise.
- Hei, ce-i cu ţinuta asta sport la tine?
- M-am îmbrăcat astfel, pentru că, de fapt, chiar aveam de gând să-ţi propun să facem puţin sport azi. Ce-ai zice de o mică partidă de tenis?
- Tenis?! Ar fi interesant, numai că eu nu ştiu tenis.
- Nu-i o problemă. Te învăţ eu.
- Nu cred că se poate învăţa aşa de repede.
- Ba; de la mine poţi învăţa repede, aşa că nu-ţi face griji în privinţa asta.
- Bine. Să presupunem că aş învăţa cât de cât. Dar ce ne facem cu zgomotul produs de minge?
- Nu ştiu. Poate că mingile lor nu fac deloc zgomot.
- Şi dacă totuşi produc zgomot? Nu trebuie să repetăm greşeala de ieri. Ai văzut doar... Chiar şi apa lor artificială e tot apă, face acelaşi zgomot ca şi a noastră, dar pe ei îi deranjează, pe noi nu. Dacă va fi la fel şi-n cazul mingilor?
- Nu ştiu... Păi, atunci, ei oare cum joacă tenis? Sau nu joacă deloc?! Va trebui să încercăm măcar. Dacă vor face totuşi zgomot, care să-i deranjeze, plecăm spre „Pacifis” şi vom juca afară, pe suprafaţa planetei. Uff... Liniştea asta! E prea de tot! Nu m-am gândit niciodată că o să ne creeze atâtea probleme.
- Lasă, ne descurcăm noi.
- Sigur, o aprobă el.
Ea se retrase, pentru a se îmbrăca şi se echipă la fel ca el, adică tot cu pantaloni scurţi, tricou, adidaşi, ochelari de soare şi şapcă, nu cumva să arate altfel decât el.
Merseră până la locurile în care ştiau că se aflau terenurile de sport din oraş, îşi aleseră terenul potrivit, rachete de tenis şi câteva mingi. Una o luară pentru a începe jocul, iar pe celelalte le puseră prin apropiere. El îi explică şi îi arătă ce avea de făcut, ca ea să înţeleagă mai bine. Lia pricepu repede, măcar puţin, doar ştia totuşi despre ce era vorba. Se dovedi că mingile nu făceau zgomot prea mare, nici în momentul în care le loveau cu racheta, nici când mingile loveau solul terenului, deci în privinţa asta puteau fi liniştiţi, nu deranjau pe nimeni. După ce-i arătă suficient, iar ea consideră că se poate descurca singură, el trecu de partea cealaltă a fileului; până-n acel moment stătuse cu ea, în aceeaşi parte a terenului. Deci de abia în acel moment începea adevăratul joc. Dar cum să evite şi zgomotul produs de adidaşii lor în contact cu solul, când alergau dintr-o parte în alta a terenului, pentru a nu rata lovitura? Nu puteau juca desculţi! Pentru că nu era chip să joace tenis fără a face totuşi zgomot, renunţară! Puseră la loc rachetele de tenis şi mingile, hotărând să părăsească zona de sub cupolă, deci să iasă pe suprafaţa albă a planetei, în apropierea navei lor albastre, să joace acolo, cu echipamentul lor sportiv, doar aveau aşa ceva în dotare, deci porniră într-acolo, pentru a nu deranja pe nimeni.
Însă cum terenurile de sport erau situate cam departe de ieşirea din oraşul artificial spre treptele ce duceau la tunelele subterane, Lucian decise s-o conducă pe colega lui într-un loc unde erau avioane, pentru a folosi unul, ca să ajungă mai repede, fără a fi necesar să meargă pe jos, obosind astfel înainte de a juca vreo partidă sportivă. Zări repede prin apropiere un loc unde erau asemenea avioane şi se îndreptă într-acolo.
- Unde mergem? se interesă ea, observând că nu se îndreptau spre ieşirea din oraşul artificial, cea pe care o cunoştea ea, adică spre tunelele subterane.
- Lasă, o să vezi tu, îi răspunse el, fără a-i da explicaţii concrete.
Ajunseră în scurt timp în acel loc pe care-l zărise Lucian, unde staţionau câteva aparate de zbor.
- Te rog, urcă, o invită el, dându-se într-o parte.
- Cum?! rosti ea nedumerită. Luci... Ăsta-i un avion, din cele ce sunt pe aici.
- Ştiu.
- Păi, cine o să-l conducă?! Nu suntem decât noi doi.
- Nu-ţi face griji în privinţa asta; doar urcă!
- Bine, acceptă ea, încă nedumerită, însă nu comentă, urcă în straniul aparat de zbor.
El o urmă şi fără a-i da explicaţii, se instală comod la comanda avionului, pregătindu-se să-l pornească.
- Cum?! se miră ea şi mai mult. Doar nu vrei să spui că tu ai de gând să conduci drăcia asta!
- Ce limbaj „colorat” foloseşti, domnişoară psiholog, remarcă el, atrăgându-i astfel, în acelaşi timp, atenţia asupra modului în care se exprimase, nu tocmai potrivit ei. Dar, da, dacă nu cumva ai de gând să încerci s-o conduci chiar tu, eu am să pilotez „drăcia” asta. Şi nu te-ngrijora, nu e pentru prima oară când o fac; am folosit de foarte multe ori, chiar şi singur, avioanele locale.
- Vrei să spui că ştii să pilotezi chestiile astea?! se miră ea din nou, evitând formularea anterioară, „drăcie”. Cine te-a învăţat?!
- Nick, explică el scurt. Pentru că eu l-am rugat; nu acum, mai demult...
- Vorbeşti serios?
- Sigur! Altfel cum? Îl poţi întreba şi pe Nick, dacă vrei, să mă verifici; ba chiar şi pe blondină, pentru că era şi ea la bord atunci, când Nick mi-a dat lecţii de zbor, îi răspunse Lucian, în timp ce porni silenţiosul aparat de zbor.
- Totuşi, până acum am mers mereu numai pe jos, remarcă ea.
- Ştiu, dar acum n-am chef de mers, de asta am ales varianta cu avionul. Te deranjează? Dacă vrei, îl opresc imediat şi coborâm. Mergem pe jos. Cum doreşti...
- Nu. De moment ce ştii să-l pilotezi, nu. Rămânem în avion.
- Bine. Cum vrei. Ia să vedem pe unde ar trebui s-o luăm, ca să ajungem la nava noastră, zise el, cerând informaţii computerului de bord.
- Foloseşti computerul? Pe bune?! Tu?! observă Lia surprinsă.
- N-am încotro. Oraşul ăsta al lor e atât de mare, încât nu cunosc toate drumurile de aici. Trebuie să aflu pe unde să mergem, încotro să ne îndreptăm, altfel riscăm să ne rătăcim, ceea ce n-ar fi de dorit, răspunse el, cercetând atent imaginea de pe computer. Dar imediat ce o să aflu traseul, îl voi opri, se referi el la computer. Iată, aici suntem noi, îi indică el colegei sale punctuleţul roşu aflat în mişcare pe ecran, care clipea din când în când, la intervale scurte. Să vedem unde ajungem dacă o vom lua prin cel mai apropiat tunel...
Lucian cercetă cu atenţie harta oraşului artificial de pe computer; locul în care-i conducea tunelul cel mai apropiat i se păru potrivit, aşa că porni neîntârziat într-acolo, oprind totodată computerul de bord. Lia îl privi tăcută, admirându-l, urmărindu-i atentă mişcările; i se păru că el se descurca de minune cu avionul, chiar fără computer, mai bine decât s-ar fi aşteptat ea, ceea ce constituia un motiv în plus ca el s-o câştige de partea lui (de parcă ar mai fi fost nevoie...).
Prin tunelul ales, ieşiră destul de repede de sub imensa cupolă ce adăpostea lumea artificială, ajungând pe suprafaţa veşnic albă a Proximei, unde comandantului îi reveni controlul absolut asupra aparatului de zbor, în totalitate; până-n acel moment, nu s-ar fi putut spune că pilotase singur avionul, computerul controlându-i comenzile chiar şi fără voia lui, chiar dacă era oprit... De abia aici, pe suprafaţa planetei, controlul îi revenea în exclusivitate, iar comandantul îşi putea dovedi iscusinţa; bineînţeles, se descurcă de minune, nu întâmpină nici un fel de probleme, dar nu fu nevoit nici să recurgă la cine ştie ce manevre periculoase ori spectaculoase, dat fiind că nu li se ivise nici un obstacol în cale, drumul fiind complet liber, de un alb imaculat, pustiu, monoton, tăcut.
- Presupun că şi ăsta-i unul dintre „mărunţişurile” la care te pricepi, se referi Lia la abilitatea de a conduce avioane locale.
- Nu, asta am învăţat recent, de la Nick; nu ştiam dinainte, pentru că n-aveam de unde... Dar sincer, e simplu, nu-i...
- Ştiu, îl întrerupse ea, completându-l: Nu-i mare lucru; întotdeauna spui aşa, dar niciodată nu e ceva simplu atât de simplu...
- Dacă vrei, poţi să înveţi chiar şi tu să pilotezi „drăcia” asta, utiliză el termenul pe care ea-l folosise în a descrie avioanele locale.
- Mersi, nu; prefer să te privesc pe tine...
- Cum vrei. Şi totuşi, te asigur că e simplu. Chiar ai putea...
Întrucât nu întâmpină nici un fel de greutăţi, cu excepţia obişnuitului aer alb prezent peste tot, dar care nu-l încurcă nici el prea mult, ajunseră destul de repede în apropierea navei lor, a cărei culoare de un albastru plăcut se distinse cu uşurinţă prin aerul alb al atmosferei. Lucian opri cu grijă silenţiosul aparat de zbor în apropierea frumosului vehicul albastru, care părea a fi o stranie construcţie ieşită ca de nicăieri din scoarţa albă a planetei, de altfel unica de prin împrejurimi, nimic altceva neputându-se zări acolo, cu excepţia navei „Pacifis”, care domina cu prezenţa-i albastră imensul pustiu alb. Nava părea o construcţie bizară, deoarece stătea nemişcată, stingheră, părând a fi fixată în solul cel alb. Dar bineînţeles că nu era aşa, iar ei ştiau foarte bine acest lucru, doar era nava lor. Ieşiră amândoi din avion, îndreptându-se spre „Pacifis”, care părea a-i aştepta, bucurându-se de sosirea lor. Urcară spre puntea principală şi înainte de a se îndrepta spre sala de sport, care era dotată cu toate cele necesare, serviră ceva, să-şi refacă forţele înainte de a juca tenis; oricum, între timp le venise foame şi nu mâncaseră nimic în oraşul artificial, nu că n-ar fi avut ce, însă li se părea mai convenabil să mănânce în nava lor. Şi iată-l pe Luci trecând de la pilotajul avioanelor locale la o altă activitate obişnuită pentru el; aceea de ospătar, servindu-şi atent colega... Pentru ea nu mai era un secret că tot el era şi bucătarul, deci, nu întrebă dacă el gătise acele bunătăţi; era clar că el era responsabil de toate delicatesele tentante ce se aflau pe acea masă.
După ce mâncară, nu foarte mult, ca să nu-i deranjeze în activitatea sportivă pe care şi-o propuseseră s-o desfăşoare, plecară, nu înainte ca el personal să strângă, să cureţe şi să aranjeze totul, să nu lase dezordine în urmă, ca totul să fie ca şi cum nici nu s-ar fi umblat pe acolo, dar ea nu se mai miră nici acum, zărindu-l de data aceasta pe post de „menajeră”, cum se străduia să pună totul în ordine; se obişnuise deja cu el astfel, ştia că aşa proceda de obicei.
Deci, se îndreptară spre sala de sport şi hotărâră să rămână acolo, să joace tenis. Sala era spaţioasă şi avea tot ce le trebuia pentru ca ei să se delecteze din când în când cu micile plăceri ale sportului. Jucară câteva ore bune, Lia prinzând ceva din secretele sportului alb cu rachete, apoi, obosiţi, reveniră pe puntea principală, spre a se odihni puţin. Se tolăniră leneş, fiecare pe câte un fotoliu, cât mai confortabil, ascultând un alt CD cu muzică nouă, compusă tot de Lucian, deocamdată tot fără versuri; el pornise muzica înainte de a se aşeza. Nu dăduse sonorul prea tare, lăsând muzica să se audă în surdină, pentru ca el să poată discuta între timp cu simpatica lui colegă, care părea istovită; transpirase, căpătase o nuanţă roşiatică în obraji şi respira destul de greu (mai exact gâfâia), ca după un mare efort depus. Se şterse cu un prosop curat pe faţă, pe mâini şi pe gât, prosop care acum îi atârna pe umeri, iar din când în când îşi făcea vânt cu mâinile, să se răcorească. Lucian îi acordă răgazul necesar să-şi revină, apoi, când i se păru că n-ar fi atât de agitată, o întrebă:
- Cum ţi s-a părut partida de tenis?
- Interesantă, plăcută, dar obositoare.
- Crezi că te-am solicitat prea mult? Ai făcut un efort prea mare?
- Nu chiar. Cred că-mi prinde bine. Mă simt perfect acum; uşoară, liniştită...
- Adevărat?! Atunci, ce zici, mai facem o partidă?
- Nu! Asta, nu, refuză ea.
- De ce nu? insită el.
- Pentru început, mi-a ajuns. A fost suficient.
- Cel puţin ai înţeles ceva?
- Destul. Nu-i foarte dificil. De altfel, cred că m-am descurcat destul de bine.
- Sigur. Nu-i rău, pentru un începător; e binişor, afirmă el.
- Binişor?! Cum?! Doar atât?! După tot efortul depus? se revoltă ea.
- Nu te supăra. E doar un fel de-a spune, o linişti el.
- Desigur; felul tău de-a spune, i-o întoarse ea.
- Haide... Uite, recunosc, nici eu n-am fost chiar aşa de bun la început, când am jucat prima oară. Acum nici nu se mai pune problema asta.
- Mda... Bineînţeles că tu ai câştigat; era de aşteptat să se întâmple aşa, doar ai jucat de multe ori, nu ca mine – niciodată...
- Sigur, o aprobă el.
- Când ai jucat prima oară tenis? se interesă ea, evident, din curiozitate.
- Ah... De mult; cu ani în urmă. Eram mic pe atunci.
- Pe toate le faci încă de când erai mic? întrebă ea pe neaşteptate.
- Ce vrei să spui? La ce te referi? tresări el, părând nemulţumit de întrebare; din modul în care o rostise Lia, simţise o undă de ironie sau poate chiar reproş.
- Nimic, renunţă ea la explicaţii. Cine te-a învăţat să joci?
- Nimeni. Eu singur.
- Deci şi de învăţat, le-ai învăţat pe toate singur, fără ajutor, ba încă atât de bine...
- Toate? Care toate?! La ce te referi?
- Păi... Adică să găteşti, să compui muzică, să dansezi, să joci tenis, să te lupţi, să coşi, să croieşti, să conduci avioane... „să săruţi...” îşi zise în gând. Nu ştiu; atât de multe... Chiar şi să socoteşti, atât de bine, încât ai ajuns un mare matematician, astronom, ba chiar comandantul misiunii.
- Hmm... mormăi el, uşor nemulţumit la auzul cuvântului „comandant”; adăugă şoptit: Condamnatul misiunii, poate...
- De ce spui asta? auzi ea.
- Fără nici un motiv, nu-i explică el. Cât despre ceea ce ştiu, ce să-ţi spun? Am învăţat singur atât cât am putut, ce mi s-a părut mie a fi mai uşor şi necesar, dar n-am învăţat singur totul. Am fost, desigur, la şcoală. Şi am avut profesori – destui şi manuale, bineînţeles... Am încercat să reţin cât mai multe lucruri de la ei, cât mai bine posibil.
- Se pare că te-ai descurcat admirabil. Ce altceva mai ştii?
- Depinde... răspunse el, evaziv, fără a preciza nimic. Nu cred că are vreo importanţă.
- Poate, replică ea. De ce te-ai orientat totuşi spre matematică? De ce-ai ales-o dintre toate astea? Se pare că ai talent şi pentru celelalte.
- Hmm... Nu puteam alege altceva. Asta mi-a plăcut cel mai mult. Nu ştiu de ce, însă spre matematică am avut dintotdeauna o înclinaţie specială, deosebită, o atracţie puternică, pe care nici acum nu mi-o pot explica. Simţeam ceva, în interiorul meu, simţeam cumva că asta trebuie să fie, asta trebuie să fac, asta-i calea pe care trebuie s-o urmez. Dintotdeauna am ştiut că asta vreau. Deci, calea asta am urmat-o. Şi nu regret deloc. În plus, după cum i-am spus odată şi lui Mihai, când şi el mi-a pus întrebarea asta, de fapt, cred că matematica m-a ales pe mine... Înainte de a fi învăţat să vorbesc bine, corect, am învăţat singur să număr şi să socotesc, de parcă aveam matematica în sânge. Când alţi copii preşcolari de seama mea se jucau cu diverse jucării, eu preferam să răsfoiesc cărţi; cărţile de matematică. La întrebarea „Ce vrei să devii când vei fi mare?”, aveam mereu, negreşit, un singur răspuns, foarte clar: „Matematician”... Aşa spuneam oricui mă întreba. Matematica a fost, într-un fel, prima mea mare iubire...
- Înţeleg... Şi în plus, l-ai avut mereu ca profesor de matematică tocmai pe domnul director...
- Te rog! o întrerupse el. Nu vreau să vorbim despre dânsul!
- Dar e adevărat! se împotrivi Lia. Dânsul ţi-a fost profesor de matematică în toţi aceşti ani, încă de când erai mic. Probabil că, fără să-ţi dai seama, te-a deteminat să-ţi îndrepţi atenţia spre matematică, în care dumnealui e expert.
- Nu! ripostă Lucian ferm, ridicând uşor tonul, însă oftă scurt. Sau poate că da... Nu ştiu... Uite, recunosc: Încă de cum l-am văzut, din prima clipă, mă atrăgea în mod inexplicabil; totul mă atrăgea la dânsul, mă fascina! Părea atât de ireal, parcă era întotdeauna perfect, în tot ceea ce făcea... Doream să-l urmez, să fiu ca dânsul; era modelul meu. Îl admiram. Chiar şi înainte de a pleca de pe Terra, în misiune; mereu era perfect, un om minunat, deosebit! Uff... Şi atunci ai zis tu pentru prima oară că s-ar putea ca dânsul să fi intervenit pentru mine şi... Asta a zdruncinat serios imaginea dumnealui, perfectă pentru mine...
- Ah, Luci! N-ai uitat?!
- Cum aş putea oare? Lia, încerc să nu mă gândesc, să las totul în urmă, dar ceea ce spunem şi facem, rămâne totuşi, nu poate fi şters definitiv. Deci, nu doar eu am greşit; şi tu, şi eu, şi alţii... Toţi greşim. Important e să ştim cum să îndreptăm lucrurile, să nu ne afundăm mai mult în aceste greşeli, pentru că atunci e cu adevărat foarte grav, din ce în ce mai grav, dacă o ţinem mereu din greşeli în greşeli, devine tragic...
- Înţeleg.
- Cât despre dom’ director... Poate că toţi avem la un moment dat un idol, un exemplu, după care ne ghidăm în viaţă. Dânsul a fost întotdeauna idolul meu. Poate şi de aceea mi-e greu să accept că ar fi greşit vreodată, cu ceva, cu orice, faţă de mine sau faţă de oricine altcineva, deşi n-ar fi imposibil. Poate că eu trebuie să admit faptul că până şi dânsul ar fi putut greşi, pentru că a greşi e omeneşte şi la urma urmei, nici dânsul nu e altceva decât un om.
- Aşa-i; un om, unul deosebit... Iar dânsul te-a considerat mereu a fi favoritul dumnealui, de la bun început. Elevul preferat...
- Da. Şi-l uram pentru chestia asta, afirmă el.
- Cum?! Nu! Nu-i adevărat! îl contrazise ea. Nu te cred. Nu puteai să-l urăşti; îl admirai mereu. Doar ce ai spus acest lucru, mai înainte. Era modelul tău, idolul, deci nu puteai să-l urăşti. Dimpotrivă! Cred că te simţeai mândru de faptul că dânsul te considera favorit. Poate nu-ţi convenea faptul că te punea în umbra dumnealui, sau mai bine zis, sub aripa sa protectoare, dar sigur erai mândru de acest lucru.
- Încetează! o întrerupse el, încheind subiectul: Nu vreau să discutăm despre asta!
- De ce nu? insistă ea.
- Te rog... Mie mi se părea că mă pune într-o lumină nefavorabilă, deseori, din cauza chestiei cu elevul preferat, favoritul dumnealui, deşi întotdeauna era bine intenţionat, dorea doar să mă ajute, să-mi fie mie bine, dar... Să-l lăsăm pe dom’ director în pace! Eu sunt ceea ce sunt şi încă nu mi-e clar dacă-i mai mult meritul dumnealui decât al meu pentru ceea ce am devenit acum, pentru că am reuşit în viaţă şi mi-am atins scopurile. Am reuşit să fiu ceea ce mi-am dorit, sau doar ceea ce credeam că mi-aş dori.
- Sau, mai bine spus, ceea ce dânsul dorea pentru tine, îl corectă ea.
- Nu! Nu-i adevărat! Şi eu mi-am dorit să devin ceea ce sunt, ştiu sigur asta, se împotrivi el ferm, cu seriozitate, repetând: Te rog, să nu mai discutăm despre dânsul!
- Bine, îl aprobă ea.
- Şi tu? Care a fost idolul tău? Modelul tău?
- Eu?! păru a o pune în încurcătură întrebarea. Nu ştiu. Nu m-am gândit. Mama mea, cred...
- Crezi doar?!
- Ţi-am spus, nu ştiu sigur, nu m-am gândit la asta.
- Păi, mama ta e psiholog?
- Nu. De ce? Ar trebui să fie?
- Nu. Însă mă gândeam... Tu de ce-ai ales psihologia?
- Eu?! Nu, iniţial nu asta a fost alegerea mea, ci fizica; asta mă atrăgea... Dar n-am renunţat nici la fizică. Spre psihologie m-am orientat mult mai târziu, pe la vreo 16 ani.
- De ce atât de târziu?
- Păi, pentru că, din anumite motive, atunci mi-am dat seama că-mi place ideea de a-i ajuta pe alţii să-şi rezolve problemele psihice; dacă Stela vindecă boli ale trupului, eu pot afirma că vindec, într-un fel, boli ale sufletului.
- Frumos spus... rosti el admirativ.
- Poate... Ştii, fiecare avem ascunsă în noi atât o parte bună, cât şi una mai puţin bună, ca să mă exprim astfel. Iar eu caut mereu să găsesc şi să scot în evidenţă partea frumoasă şi bună a fiecărei persoană, oricât de neadaptată ar considera-o ceilalţi, care cred că se încadrează într-un anumit tipar al „normalităţii”. Ştiu bine că nimeni nu e perfect, nici măcar eu, dar pot găsi în oricine, oricât de rău ar fi, acea parte bună, ascunsă în interior şi atunci nu-mi rămâne decât să o scot la suprafaţă, să-şi dea seama şi cel în cauză de existenţa ei. Poate că nu voi reuşi întotdeauna, dar măcar o să încerc tot posibilul.
- Mda... Deci fiecare avem şi o parte bună şi una rea. Important e pe care o considerăm prioritară şi de care ne folosim mai mult în viaţă. Şi care ar fi partea mea cea rea?
- Hmm... Ţi-ai arătat-o destul în ultimul timp.
- Aia crezi că ar fi?!
- Aia şi altele... Ascunde-le cât mai curând şi scoate la suprafaţă tot ce ai mai bun, că ai destul, îl sfătui ea.
- Bine, domnişoară consilier. Am să încerc, pe viitor, să-ţi ascult sfaturile. Oricum, cred că eu pot să fac diferenţa dintre bine şi rău şi să aleg ceea ce e bine; poate uneori mai calc strâmb, pe alături, dar nu e condamnabil... În plus, îmi place să fiu înţelegător şi să ajut, urăsc violenţa, deci, nu cred că pot fi clasificat drept un tip „rău”. Cât despre tine, faptul că vezi în oricine partea bună, oricât de ascunsă ar fi ea şi că vrei să-i ajuţi pe ceilalţi, vorbeşte de la sine; e clar că nu poţi să fii rea. Şi totuşi, mă întreb, oare care ar fi partea ta cea rea?
- Nu cred că ai vrea să afli, surâse ea.
- Se poate... Atunci, poate doreşti ceva. Te servesc imediat. Spune-mi ce doreşti, schimbă el subiectul, devenind din nou amabil, serviabil.
- Nu, îl refuză ea, dar se răzgândi: Sau... poate da; o cola şi atât.
- O cola... Vine imediat! o anunţă el zâmbind, ridicându-se grăbit de pe fotoliu, doar se oferise s-o servească.
Reveni în scurt timp pe puntea principală, cu cola pentru colega lui, plus una pentru el, aşa că serviră amândoi câte o răcoritoare.
- Ce zici? Mai facem o partidă de tenis? propuse el, simţindu-se în formă.
- Nu, renunţă ea. Las-o pe altădată. Am să-mi iau revanşa, promit!
- Asta va fi mai greu de realizat.
- Vom vedea... replică ea.
- Sigur vom vedea. Dacă vom mai avea timp. Totuşi, ce propui pentru acum? se interesă el.
- Să plecăm, propuse ea simplu. Am stat destul în navă. Să ieşim. Poate ne mai plimbăm puţin pe suprafaţa planetei sau prin oraş.
- Cum doreşti, o aprobă el, ridicându-se, cu intenţia de a pleca.
- Aşteaptă puţin! îi ceru Lia.
- De ce? se miră el.
- Vreau să mă schimb, aşa că mă retrag până-n rezerva mea, explică ea.
- În cazul ăsta, am să mă schimb şi eu; în rezerva mea, bineînţeles. Nu cred că ar mai fi nevoie de ţinuta asta sportivă. Putem renunţa la ea.
- Sigur. Nu mai e, îl aprobă ea.
Amândoi se retraseră, fiecare în rezerva sa, pentru a se schimba de pantalonii scurţi. Primul care reveni pe puntea principală fu comandantul misiunii, care schimbase doar pantalonii scurţi cu o pereche de blue-jeans, fiind convins că simpatica lui colegă va îmbrăca tot pantaloni sau altceva asemănător.
Şi într-adevăr, nu se înşelase. Nu după mult timp, apăru Lia, echipată, după cum se aşteptase şi el, cu pantaloni, tot blue-jeans, alţii, nu aceiaşi pe care-i purtase ziua precedentă.
- Tot cu pantaloni? o întâmpină el.
- Ştii doar că sunt o adeptă a pantalonilor, sunt preferaţii mei, deci n-ar trebui să te miri, replică ea.
- Ai dreptate, n-ar trebui. Atunci, presupun că putem pleca.
- Bineînţeles, îl aprobă ea.
- Ce ai acolo? observă el o mică plăsuţă, în care ea împachetase ceva.
- Nimic important. Doar nişte haine de schimb. Câteva bluze, vreo câteva perechi de pantaloni şi alte mărunţişuri.
- Nici o rochie? bănui el.
- Nici una.
- Trebuia să-mi imaginez... Domnişoara băieţoasă...
- Ce ai împotriva pantalonilor?
- Absolut nimic. Nu vezi; şi eu îi port... surâse el. Trebuie să recunosc că ţie-ţi vin mai bine, de minune, te avantajează... Dacă aş fi ştiut că-ţi plac atât de mult pantalonii, nu ţi-aş fi făcut o rochie, ci o pereche de pantaloni.
- Nu era nevoie de nimic. Oricum, rochia e superbă şi apreciez gestul tău.
- Bine. Atunci, să mergem. După tine, frumoasă prinţesă cu pantaloni, i se adresă el galant, făcând o reverenţă în faţa ei.
- Ah, Luci... îi reproşă ea, privindu-l mânioasă.
- Ce-i, băieţoaso? rosti el, ceea ce o determină să se întoarcă furioasă în direcţia lui. Gata, am tăcut! Nu ştii de glumă?! Glumeam doar...
Ieşiră apoi din navă, pe suprafaţa albă a planetei tăcute.
- Deci, ce propui acum? se interesă el.
- Nimic. Doar să ne plimbăm, răspunse ea cu indiferenţă.
- Bine. Pe unde? reluă el întrebările.
- Cred că ar fi mai indicat să rămânem aici, pe suprafaţa planetei, unde nu deranjăm pe nimeni. Nu trebuie să ne ferim şi nici să avem grijă să vorbim şoptit.
- Ai dreptate... Ce zici, care dintre noi ajunge mai repede la avion?
- Nu ştiu. Tocmai ce ţi-am zis că nu vreau să ne întoarcem în oraş, îi aminti ea, împotrivindu-se.
- Păi, nici nu ne întoarcem, doar aşa, să vedem care-i mai iute de picior, mai sprinten...
- Ah, deci, mă provoci; asta-i altceva... Hai, să vedem! acceptă ea.
- Bine. Fii atentă! Eu dau startul, o atenţionă, pregătindu-se. 1... 2... 3... şi...
Cum spuse „şi”, el porni glonţ, ca din puşcă. Ea, nepregătită, rămase din start în urmă. Avionul nu era foarte departe de navă, dar nici chiar lângă ea, deci, evident, Lucian ajunse primul, cu toate eforturile zadarnice ale Liei de a-l ajunge.
- Gata. Sunt primul. Te-am întrecut. Şi am câştigat, o anunţă el.
- Nu-i corect! Trişezi! Ai încălcat regulamentul, îi reproşă ea.
- Trişez, eu?! Ce-am încălcat?! Despre care regulament vorbeşti? Nu suntem într-o competiţie sportivă oficială, deci, nu există nici unul, decât acela pe care-l fac eu. Pricepi? Iar eu îl fac aşa cum vreau, doar, mulţumită ţie, încă sunt comandantul...
- Dar am rămas în urmă din start. N-am fost atentă.
- Asta-i problema ta. Ghinionul tău; eu te-am atenţionat... Oricum, eu am câştigat.
- Ah, da?! se ambiţionă ea. Aşa, deci?! Hai să vedem şi de data asta! Înapoi la navă, şmechere! Acum dau eu startul, decise ea, pregătindu-se. Pe locuri, fiţi gata, start! zise, pornind înaintea lui, aşa cum procedase el adineauri.
Distanţa fiind scurtă, Lucian n-avu cum să refacă diferenţa din start, după micul avantaj luat de ea, aşa că de data acesta Lia ajunse prima lângă „Pacifis”, iar el, în urma ei, sosi imediat.
- Acum eu am câştigat. Vezi? spuse ea, surâzătoare.
- Nu-i corect! Nu e cinstit! Ai trişat, protestă el.
- Ce anume, isteţule? Ai uitat? Nu suntem într-o competiţie sportivă oficială, deci, nu există regulament, îi aminti ea, repetând cuvintele lui. De data asta, eu am făcut regulamentul, după placul meu.
- Aha... Acum înţeleg. Eşti, deci, răzbunătoare. Îmi plăteşti cu aceeaşi monedă; ochi pentru ochi, dinte pentru dinte...
- Ceva de genul ăsta, îl aprobă ea, explicând: De ce-aş fi eu mai fraieră decât tine, să mă las mai prejos? Nici gând, domnule!
- Eşti, deci, un adevărat pericol, domnişoară pantaloni!
- Luci... se încruntă ea a nemulţumire.
- Mai încercăm o dată, ce zici? De data asta, fără şiretlicuri! Să jucăm cinstit, propuse el. Cu fair-play.
- De acord, aprobă ea. Cine dă startul?
- Mai bine amândoi deodată, să pornim împreună şi să nu fim tentaţi să trişăm, propuse el. Cred că aşa ar fi cel mai corect.
- Bine, acceptă ea.
Şi porniră din nou, de la navă spre avion, de data aceasta amândoi deodată. Alergară la fel de repede, nereuşind nici unul să treacă în faţa celuilalt, dar înainte de a ajunge în dreptul avionului, unde ar fi fost „sosirea”, el o opri, prinzând-o de mână, apoi cuprinzând-o în braţe.
- Ce faci? Mai aveam puţin şi ajungeam! De ce m-ai oprit? păru ea furioasă.
- Aşa am vrut, replică el calm.
- Şi concursul?
- Care concurs?! Ah, ăsta... Uită-l! Doar nu era un concurs sportiv oficial. Oricum, am fi câştigat amândoi, ajungeam împreună. Şi cum nu sunt alţi concurenţi cu care să ne întrecem, am fi luat amândoi medalia de aur, locul întâi, am fi fost campioni; împărţeam gloria... Iar acum, iată şi premiul, zise el şi o sărută, strângând-o şi mai aproape de trupul lui.
- Dă-mi drumul, imediat! îi ceru ea cu asprime după acest sărut, prefăcându-se supărată, mânioasă.
- Ce este, nu ţi-a plăcut premiul primit?
- Sub nici o formă!
- Scuze, domnişoară, nu avem altceva mai bun pentru campioana noastră.
- Încetează, ipocritule! Eşti doar un profitor perfid, pervers!
- Ah, s-a mâniat băieţoasa... Ce nostim! Hai, depune o reclamaţie către Comisia acestui concurs...
- Ce-ai zis?! Nu-i deloc amuzant, nesuferitule! se încruntă ea, la auzul acelor cuvinte, care făceau referire la acţiunea ei de a-l fi reclamat Comisiei de Disciplină a Institutului, înainte de a fi plecat în această misiune.
- Scuze... rosti el, dându-şi de abia în acel moment seama de implicaţiile cuvintelor sale. Ai dreptate; chiar am fost nesuferit.
- Hmm... Oricum, eu am câştigat o dată. Şi cred că am fost corectă, deci, am câştigat pe merit, nu ca tine!
- Mai vrei încă un premiu? se pregăti el de un nou sărut.
- Nici să nu te gândeşti! îi interzise ea.
- Şi eu am câştigat o dată, indiferent cum, deci suntem chit. Ce zici, tu nu-mi dai nici un premiu pentru succesul avut? continuă el s-o provoace.
- Nu! Nu meriţi. Ai trişat, afirmă ea.
- Nici măcar o pălmiţă, drept trofeu? insistă el.
- Asta ar merge, meriţi, dar... Renunţ de data asta, declară ea.
- Tu pierzi... şopti el, slăbind strânsoarea; profitând de moment, Lia se eliberă de îndată din braţele lui.
- Nu-ţi place să pierzi, nu-i aşa? deveni ea curioasă.
- De obicei, nu. Cu mici excepţii, poate...
- Cum rămâne cu plimbarea? Mai mergem?
- Cum doreşti tu, lăsă el la alegerea ei.
- Atunci, să mergem, propuse ea. Ce mai întârziem pe aici?
- Încă ai chef de plimbare, după tot efortul depus? După partida de tenis obositoare, după toate alergările astea... Credeam că vei renunţa, presupuse el.
- Credeai greşit.
- Eşti formidabilă! Şi plină de energie.
- Măcar de asta să fiu plină...
- Ai dreptate. Unde ai vrea să mergem?
- Oriunde...
- Nu chiar oriunde. Mergem pe jos, sau folosim „drăcia” asta? privi el sugestiv spre avion.
- Dacă l-am folosi, n-ar mai fi o plimbare.
- Asta aşa e. Însă numai dacă l-am folosi tot timpul. Dar eu n-am spus aşa ceva. Aveam de gând să propun să mergem cu avionul într-un loc unde să nu mai fie aşa de pustiu. Aici nu cred că avem ce vedea; nu-i decât nava noastră, nimic altceva. Ne putem plimba însă în altă parte.
- În altă parte, unde? Peste tot e pustiu.
- Ştiu şi eu?! Poate găsim altceva mai interesant decât acest pustiu alb, doar e o planetă imensă, trebuie să fie şi altceva... Însă nu cred că e o idee prea bună să mergem pe jos până-ntr-un loc mai puţin gol. Distanţele sunt cel puţin imense; cât o întreagă emisferă terestră.
- Ai dreptate. Atunci, să folosim avionul. N-am nimic împotrivă. Atâta timp cât nu eu voi fi pilotul.
- Apropo, te-aş putea învăţa şi pe tine să pilotezi „chestiile” astea, dacă vrei. Într-o oră, maxim două, nici n-ai avea ce face...
- Nu, mersi. Nu mi se pare necesar. Dacă vreodată voi considera altfel, te voi anunţa. Deocamdată, prefer să las avionul în seama ta.
- Cum doreşti. Urcă, te rog, o invită el galant, ca de obicei.
Ea urcă, iar el imediat în urma ei. Lucian porni avionul, cu o viteză nu exagerat de mare, pentru a observa dacă apărea ceva interesant pe traseu, înaintea lor. Nu consultă computerul de bord, pentru a stabili măcar direcţia de zbor; porni la întâmplare, indiferent unde vor ajunge. Deşi mergeau destul de repede, nu li se înfăţişa nimic în cale, nimic deosebit, doar solul veşnic alb, la fel ca şi aerul, alb şi el, ca un abur dens. Părea a fi la fel peste tot, dar evident, nu putea fi aşa. Într-un târziu, prin aerul dens ca un abur, cu greu putură distinge ceva în depărtare.
- Priveşte! o îndemnă Lucian. E ceva acolo, în depărtare.
- Am văzut, observă ea. Oare ce-o fi?
- Nu ştiu. Par a fi munţi. Ne îndreptăm spre ei?
- Desigur. Pare interesant. Sper să fie munţi... Să ne apropiem, se entuziasmă ea.
- Bine, aprobă el, îndreptând avionul în direcţia în care presupunea că observase un lanţ muntos.
Într-adevăr, privirea lui ageră nu-l înşelase. Apropiindu-se de ceea ce zăriseră, constatară că erau cu adevărat munţi înalţi, cu vârfuri pierdute undeva sus, deasupra atmosferei albe.
- Ce zici, opresc aici? Vrei să coborâm? îi ceru el părerea când ajunseră destul de aproape de acei munţi.
- Mai şi întrebi?! Da, opreşte! Sigur... spuse ea, trezindu-i-se interesul. Să coborâm! Chiar vreau să văd munţii Proximei.
La cererea ei, Lucian opri avionul, aproape de poalele munţilor, apoi ieşiră amândoi, Lia nerăbdătoare, fiind, evident, prima.
- Ce frumos! aprecie ea încântată, admirând munţii, ridicându-şi privirea albastră în sus, dar nu putu zări vârful, din cauza aerului cel alb. Şi ce înalţi sunt!
- Într-adevăr, sunt... o aprobă el, privind atent versanţii ce se înălţau falnici înaintea lor.
- Ce zici, urcăm? zâmbi ea, privindu-l întrebător, dar fără a aştepta răspunsul lui, sări sprintenă pe cea mai apropiată stâncă, nu foarte abruptă, ce părea mai uşor de urcat.
- Cum?! tresări el, de jos. Mai ai chef şi de alpinism? Cred că glumeşti! Nu ţi-a ajuns pe ziua de azi?
- Poate că ai dreptate, dar ar fi foarte plăcut. Gândeşte-te numai, să privim imensa planetă de sus, de pe înălţimi... Cred că-i interesant! Altfel de ce am venit aici?
- Pentru c-am ajuns din întâmplare?! rosti el îngândurat, nu foarte dornic de ascensiune.
- Haide, Luci, nu te prosti! Poate se vede şi cupola oraşului, presupuse ea, înaintând.
- Hei, nu te îndepărta prea mult singură! Mai bine coboară! o sfătui el. E mai prudent să rămânem împreună aici, jos.
- Nu te îngrijora. Suntem pe Proxima, deci nu ni se poate întâmpla nimic, nu-i nici un pericol. Suntem în deplină siguranţă.
- Nu fi atât de sigură de acest lucru. Mai bine coboară imediat de acolo! Munţii Proximei sunt o zonă mai puţin cunoscută, mai puţin explorată, chiar şi pentru localnici, deci, cu atât mai puţin pentru noi.
- O să cobor. Totuşi, urcă şi tu puţin, te rog! E atât de interesant aici, sus...
- N-am chef de urcuş. Poate altădată...
- Când altădată?! Crezi că vom mai ajunge pe aici?
- Sigur. Am putea veni chiar mâine, dacă vrei. Poate nu exact în acest loc, dar tot pe undeva, prin munţi. Ce zici, îţi convine mâine?
- E minunat! acceptă ea, entuziasmată de idee, începând totuşi coborâşul. Ar trebui totuşi să vezi şi tu cum e aici, sus.
- O să văd mâine, afirmă el.
- E atât de interesant! continuă ea, admirativ. Îmi place. Deşi e atât de pustiu şi pe aici... Desigur, nimic nu e acoperit de materialul cel alb, imaculat, de pe suprafaţa planetei, dar nici de verdele vegetaţiei. Nu există nimic natural nici pe aici, cu excepţia stâncilor. Munţii par a fi lipsiţi de viaţă, fie ea vegetală sau animală. Sunt doar nişte stânci golaşe, nimic altceva. Decât nişte simple roci, banale... Doar atât! Desigur, nişte roci înalte, imense, dar goale... Nu seamănă cu munţii noştri de pe Terra.
- N-ar avea cum... Acum hai, coboară odată de acolo! E mai indicat să rămânem împreună, repetă el, pentru a nu ştia a câta oară.
- Sosesc, îl anunţă ea, coborând.
- Bine ai venit înapoi, spuse el, când ea ajunse jos, reproşându-i: Ce aveai în minte când te urcai tot mai sus, de una singură? La ce te gândeai? Am fost îngrijorat pentru tine.
- Şi de ce n-ai urcat şi tu?! Hai, Luci... Doar nu-i nimic grav. Nu s-a întâmplat nimic rău, doar am schimbat puţin peisajul. Prea e totul la fel peste tot, atât de alb, monoton, neschimbat...
- Ai dreptate. Uneori devine plictisitor; pustietatea asta imensă şi albă... Dar nu trebuie să întreprinzi acţiuni de genul ăsta de una singură. Poate deveni periculos, nu poţi ştii niciodată. E mai sigur când ai pe cineva alături.
- Hmm... Mai ales pe cineva aşa, ca tine...
- Ce vrei să spui? păru el nemulţumit de această afirmaţie, care suna ca o acuzaţie.
- Nimic rău, îl linişti ea. Mă întreb însă... Oare ce-ai fi făcut dacă aş fi fost cu adevărat în pericol?
- Evident, aş fi luat măsuri, n-aş fi stat degeaba, să privesc, dar e mai bine să fim precauţi, să prevenim primejdiile. Deci, nu te aventura singură în locuri necunoscute.
- Bine, domnule profesor... Am învăţat lecţia pe de rost. Altădată n-am să repet greşeala asta.
- Sper, spre binele tău, încheie el acest subiect.
Se mai plimbară împreună, la poalele munţilor, fără a urca, până se înseră, după care deciseră să revină la avion, cu care să se întoarcă în oraşul artificial, unde se vor mai plimba, apoi el, inevitabil, o va conduce până la ea „acasă”. Deocamdată, întrucât se săturaseră să tot admire semeţia munţilor planetei albe, se întoarseră în locul în care ştiau că lăsaseră avionul...