agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 673 .



Proxima - Partea a treia: „Aventuri pe Proxima”
proză [ Ştiinţifico-Fantastică ]
- roman -
Colecţia: science fiction

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Sagittarius ]

2019-10-31  |     | 



*4. „Grota misterioasă”.

Fără a sta prea mult pe gânduri, se urcară într-un avion, aflat la o minibază din apropiere; acum cunoşteau şi ei destul de bine amplasamentul acestor minibaze aeriene, sau ce altceva or fi fost ele. Avionul era destul de încăpător, aveau loc toţi în el. Nici Ly, nici Nick nu intenţionau să piloteze straniul vehicul. Dacă ar fi fost după ei, l-ar fi lăsat pe pilot automat, însă Lucian nu fu de acord.
În consecinţă, cum altul dintre colegii lui nu ştia să piloteze aparatul de zbor, luă loc la comanda vehiculului, pe care-l porni uşor şi-l îndreptă, deocamdată, spre un tunel care-i va scoate din oraşul artificial pe suprafaţa albă a planetei, iar de acolo îl va îndrepta mai întâi spre nava lor albastră, „Pacifis”, pentru a lua de acolo ce le mai era necesar, cum ar fi lanterne, bidoane cu apă, aparatul video pentru filmări şi fotografii etc, inclusiv unul dintre roboţi şi trusa medicală de prim-ajutor. Lucian conducea avionul cu uşurinţă; nici nu se putea sesiza că nu unul dintre fraţii Kuny pilota avionul, ci el, aşa de bine se descurca.
- Ia uitaţi-vă la şefu’, îi îndemnă Nis pe ceilalţi. Ce pilot priceput! Cum ai reuşit să înveţi să conduci chestiile astea, şefu’?
- Scuteşte-mă, te rog, replică Lucian, care nu avea chef de discuţii.
- Bine, şefu’, am tăcut, zise lunganul şi se îndepărtă de şeful său, lăsându-l în pace; se observa că nu era bine dispus, deşi Nis nu înţelegea de ce.
Oare doar din cauza boacănei cu uniforma lui? Geografului nu-i venea să creadă că acesta ar fi unicul mtiv al indispoziţiei pe care o manifesta şeful său. Lucian n-ar fi făcut atâta caz numai datorită unei uniforme uitată în navă... Şi atunci?! Care era de fapt cauza? Cum însă Nis nu găsi răspunsul, nici nu mai încercă să-şi bată capul cu problemele şefului său. Îşi va reveni el în curând...
Nu trecu mult până ce avionul ajunse în dreptul navei albastre, unde Lucian îl opri. Nu coborâră toţi, ci doar comandantul însuşi.
- Aşteptaţi-mă aici! Mă întorc imediat.
- Da... îl aprobară ceilalţi.
- Şefu’, pot veni şi eu cu tine?
- Nu, Nis. N-are sens.
- Dar aş putea să mă schimb în uniformă acum.
- Ia lasă-mă-n pace cu uniforma ta cu tot! Doar nu-ţi închipui că am să stau să te aştept pe tine până ce te vei schimba. Nu, lungane! Stai aici liniştit! N-avem timp de pierdut.
- Bine, şefu’, se grăbi Nis să-l aprobe.
Lucian păşi grăbit pe suprafaţa albă a planetei şi parcurse la repezeală distanţa ce-l despărţea de corpul uriaşei sale nave albastre, în interiorul căreia ajunse în scurt timp. Pe puntea principală îl găsi doar pe Robby, căruia-i spuse:
- Robby, hai, pregăteşte repede toate cele necesare pentru o nouă incursiune în peşteră. Tu ne vei însoţi, Felix va rămâne în navă. Anunţă-l înainte de a pleca!
Luat prin surprindere, căci nu fusese înştiinţat de această incursiune în acea peşteră, Robby întrebă:
- De ce mergem din nou acolo?
- Nu-i timp de explicaţii! Haide, strânge mai repede strictul necesar. Unde-i Felix?
- Nu ştiu precis.
- Ne-ar fi putut ajuta, dar dacă nu-i prin preajmă, lasă-l, spuse Lucian.
Strânseră repede ceea ce considerară a le trebui, fără a uita, evident, trusa medicală, deşi sperau ca de această dată, să nu fie nevoie să o întrebuinţeze. Apoi părăsiră nava, nu înainte ca Robby să-l anunţe pe Felix de plecare. Aşa că Lucian reveni în avion în numai câteva minute, însoţit de robot, care aduse bagajul.
- Gata, şefu’? îl întâmpină Nis.
- Da. Avem tot ce ne trebuie. De altfel nu vom întârzia prea mult prin peşteră, spuse Lucian, reluându-şi locul la comanda avionului, pe care-l porni fără întârziere.
Nis se apropie din nou de Lucian.
- Ştii, şefu’, aş fi putut să-mi iau şi eu uniforma, aveam destul timp. La nevoie, o îmbrăcam chiar aici, în avion.
- Eşti nebun, mă?! De faţă cu fetele?
- Ai dreptate... Nu m-am gândit la asta.
- Lasă, Nis. Nu-i chiar atât de grav. Ai uitat-o şi gata! Cu asta-basta. O să ţi-o iei când ne întoarcem.
- Păi, mai trecem prin navă?
- Evident; tu ce crezi? Trebuie să-l lăsăm pe Robby şi bagajele.
- Ah, aşa este... Doar că nu mă simt prea bine în postura asta. Adică, toţi ceilalţi în uniforme, aranjaţi, numai eu arăt altfel; altfel decât voi.
- Lasă, nu eşti tu singurul. Ly şi Nick nu sunt în uniforme.
- Dar ei nu au deloc uniforme, nu fac încă parte din echipajul nostru.
- E adevărat. Dar... Las-o baltă! Ce faci atâta caz din chestia asta?! Vezi că eu nu ţi-am reproşat nimic. Nu mă mai tot bate la cap! Lasă-mă-n pace!
- Bine, şefu’. Dar aş vrea să ştiu... Te văd cam supărat. Oare din cauza mea, că nu am uniforma? Pentru că nu ţi-am dat ascultare?
- Nu, Nis. Ce tot spui prostii? Nu sunt deloc supărat, e cu totul altceva. Dar nu are nici o legătură cu tine sau uniforma ta afurisită...
- Scuze, şefu’... Ce bine că nu eşti supărat pe mine! N-aş suporta gândul ăsta.
- Bine, Nis. Acum lasă-mă-n pace! Îmi distragi atenţia de la comanda avionului. În plus, dacă mă tot cicăleşti, s-ar putea chiar să mă supăr pe tine.
- Gata, şefu’, te-am lăsat, zise Nis şi se retrase lângă ceilalţi.
În scurt timp, în zare, prin aburul dens al atmosferei se zăriră munţii, mai întâi ca o părere, apoi din ce în ce mai clar; se apropiau deci de ţinta lor. Fără să stea pe gânduri, Lucian îndreptă avionul într-acolo, fiind sigur că nu greşise traseul şi deşi Nick nu-i explicase cum anume să procedeze, reuşi o manevră destul de dificilă, complicată, cu o viteză uimitoare, pe care nu o micşoră, fiindcă dorea să ajungă cât mai repede la destinaţie. Ceea ce se şi întâmplă. Ajunşi în locul cu pricina, Lucian opri straniul aparat de zbor.
Domnul To Kuny urmărea totul din biroul său, iar alături de dânsul se afla încă Sid, acesta nu plecase între timp. Puteau vorbi oricând cu domnul Kuny, însă până în acel moment nu fusese nevoie, deci nu luaseră legătura cu dânsul.
Coborâră toţi din avion. La înălţimea aceea dantoniul nu-şi manifesta puterea cu aceeaşi intensitate ca la suprafaţa planetei; era cu mult slăbită, diminuată, de aceea aici puteau observa totul cu mai multă uşurinţă, deşi nu aveau o claritate perfectă a imaginii, un văl transparent ca de ceaţă îşi mai făcea totuşi simţită prezenţa, împiedicând vederea să observe totul detaliat pe distanţe mari. Dar asta nu constituia un obstacol greu de trecut pentru ei. Erau deja obişnuiţi cu aceste ciudăţenii ale planetei albe. În curând, fără dificultate, ajunseră la deschizătura ce anunţa intrarea în peşteră.
- Deci, Nick, care-i de fapt numele acestei peşteri? se interesă Lucian. Presupun că are o denumire.
- Ah, da... Sigur are, răspunse Nick încurcat. Numai că nu ştiu cum ar veni tradus în limba voastră. Un moment... Să mă gândesc puţin. Cred că... Ar fi ceva de genul „Grota misterioasă”. Cam aşa.
- Asta e o denumire cu adevărat potrivită, aprecie Lucian. Deci, „Grota misterioasă”... Să intrăm, îşi invită el colegii, care erau prin apropiere. Domnule Kuny, ne vedeţi?
- Fără probleme, comandante. Vă văd foarte clar.
- Aceasta-i peştera respectivă, nu-i aşa, domnule? N-am nimerit greşit?
- Nu, comandante. N-aţi nimerit greşit. Acesta-i locul.
- Sid mai este încă acolo, cu dumneavoastră?
- Da, sunt aici, prietene, răspunse de data aceasta chiar Sid.
- Ai vorbit cu sora ta?
- Încă nu, Luci, dar nu-ţi face griji, voi vorbi cu ea înainte de a vă întoarce voi, îl asigură Sid.
- Bine. Priviţi-ne! Intrăm.
- Suntem cu ochii pe voi, comandante! reluă domnul Kuny.
Fiecare îşi luă câte o lanternă încă de la bun început, doar ştiau că aveau nevoie de ele şi era mai bine să le aibă asupra lor încă de la intrare, decât să bâjbâie după ele, pe întuneric.
La intrare, aspectul peşterii era acelaşi, neschimbat. Însă în acel moment pe ei nu-i interesa aspectul peşterii la intrare, aşa că înaintară grăbiţi.
- Interesant loc, aprecie Stela. Nu e chiar la fel cu ceea ce suntem noi obişnuiţi să în mod curent „peşteră”, e altfel, mai complex, deşi e adevărat, într-un fel seamănă uluitor cu peşterile noastre terestre, însă nu în totalitate.
Nis ridică o piatră şi o studie curios cu privirile.
- Ia priviţi rocile astea, li se adresă Nis colegilor săi. Ce ciudate sunt! Însă chiar şi aşa, dintr-o primă privire ne putem da seama că nu sunt de origine vulcanică, deci, acest munte nu este vulcan.
- Chiar, Nick, că tot aduse Nis vorba... se interesă Lucian. Există munţi vulcanici pe Proxima?
- Da, câţiva, răspunse Nick, dar nu foarte mulţi şi toţi sunt stinşi, inactivi, de mult, foarte mult timp.
- Deci, nu există vulcani activi la ora actuală pe planeta voastră, trase Lucian concluzia.
- Nici gând, preciză Nick. Activitatea vulcanică a încetat cu multe secole în urmă, chiar cu mult înaintea pătrunderii dantoniului în atmosferă, aproape un mileniu, dacă nu mai mult... Însă chiar şi înainte, activitatea vulcanică era slabă, foarte slabă. Deloc importantă.
- Deci, munţii aceştia s-au format prin orogeneză, printr-o mişcare de înălţare, sau prin cutări repetate ale scoarţei, nu prin erupţie vulcanică, presupuse Nis.
- Cam aşa, îl aprobă parţial Nick.
- Rocile astea par a fi sedimentare, calcaroase, adăugă geograful, privindu-le. Şefule, putem lua câteva în navă, să le studiem? Sau, Nick?! Ce zici, amice, putem?
- Cred că e posibil, rosti Nick îngândurat.
- Şi atunci?! Şefu’... aşteptă lunganul şi aprobarea şefului său.
- Bineînţeles că vom lua, Nis, dar lasă-le acum, pe moment; căutăm cu totul altceva. Ne apropiem sau nu de locul unde s-a produs prăbuşirea?! Nu pot aprecia corect... Domnule Kuny, mai avem de mers?
- Se pare că da, comandante. Aţi înaintat destul de mult atunci.
- Ştiu, mi-amintesc asta, murmură Lucian.
Astfel înaintau, cu lanternele aprinse, admirând aspectul interior al peşterii. Ca şi pe Terra, numeroase stalactite atârnau de tavanul peşterii, dând impresia că dintr-un moment într-altul se vor desprinde şi vor cădea, iar stalagmite se înălţau de pe podea în sus; din loc în loc, unele se uneau, formând adevărate coloane pietroase. Faţă de peşterile cunoscute celor şapte tineri, lipseau picăturile de apă ce se scurgeau necontenit de pe tavan, clipocind în bălţile existente acolo; aici nu erau nici picături, nici bălţi...
Mihai ducea aparatul de filmat, înregistrând totul amănunţit, iar Stela luase trusa medicală de prim ajutor, în timp ce Alex făcea din când în când fotografii cu aparatul de fotografiat, pe care-l ţinea el. Ceilalţi înaintau având numai lanterne, ale căror fascicule luminoase inundau interiorul peşterii, altfel întunecos. Robby ducea restul bagajelor, iar cum pe el nu-l interesa în mod deosebit nimic din ceea ce-l înconjura, mergea în frunte, fără să se grăbească, dându-le şi celorlalţi posibilitatea de a ţine pasul cu el.
Astfel, în scurt timp ajunseră în locul în care ar fi trebuit să fie bolovanii doborâţi, dar acolo nu mai era nimic, exact cum se văzuse pe ecranul aparaturii din biroul domnului To Kuny. Ceilalţi nici măcar nu-şi dăduseră seama că acela trebuia să fie locul cu pricina, prin urmare înaintau liniştiţi, însă Lucian se opri, parcă recunoscând ceva din aspectul acelui loc, doar, fără voia lui, petrecuse o bună bucată de timp acolo...
- Aşteptaţi! Staţi pe loc! le ceru el celorlalţi, privind atent de jur-împrejurul său.
- De ce, şefule?
- Pentru că... Cred că am ajuns. Aici e locul!
- Aici, Lucian?! Nu prea pare... se miră Nick.
- Ştiu, dar nu cred că mă înşel. De altfel, îl putem întreba şi pe tatăl tău. Domnule Kuny, ne mai auziţi?
- Foarte clar, comandante!
- Dar de văzu, ne vedeţi?
- Bineînţeles, răspunse domnul Kuny. Fără probleme.
- Atunci, spuneţi-ne, nu este acesta locul în care a avut loc prăbuşirea? Mie mi se pare cunoscut...
- Ba da, comandante. Vă aflaţi exact în acel loc, nu te-ai înşelat.
- Deci, acesta-i locul, repetă Lucian şoptit, ca pentru sine.
- Da, comandante. Şi... întrebă domnul Kuny. Cum este? Cum arată locul?
- Exact aşa cum îl vedeţi şi dumneavoastră acolo, la aparatura dumneavoastră. Exact aşa cum ni l-aţi arătat şi nouă mai înainte... Nu înţeleg! E incredibil!
- Dar, şefu’, nu se poate să fie ăsta locul unde v-am găsit noi... Nu era aşa când am sosit noi, nici după ce am plecat de aici.
- Ştiu, Nis... Ai auzit însă că ăsta-i locul respectiv...
- Ce-aş putea spune eu, şefu’?
- Nu înţeleg nimic... păru Nick foarte nedumerit. Oare ce se întâmplă aici?!
- Păi, Nick... replică Lucian. Dacă tu nu înţelegi, atunci ce crezi că am putea înţelege noi?!
- Ai dreptate, e dificil, aprobă Nick. Şi straniu.
- Straniu e prea puţin spus, îl completă Lucian. Şi nu e singurul lucru straniu de pe planeta voastră. Mai sunt încă multe altele. Am o listă-ntreagă...
- Probabil că ai dreptate, înclină Nick să-l aprobe. Dar sunt convins că trebuie să existe o explicaţie logică pentru tot ceea ce pare foarte straniu.
- O explicaţie?! Şi care, mă rog, ar fi explicaţia în acest caz? Aceea că eu şi Lia n-am fi fost prinşi aici? Că n-aţi venit după noi să ne scoateţi de aici? Că n-ar fi avut loc niciodată nici o prăbuşire? Că nici unul dintre noi n-ar fi intrat deloc aici până în acest moment? Că totul s-a petrecut doar în imaginaţia noastră?
- Nu, Lucian, nu asta, cu siguranţă, dar... Alta, trebuie să fie una...
- Alta?! Care alta, Nick? Ce anume vezi tu logic aici?
- Nu ştiu, dar trebuie să existe o explicaţie.
- Mda... Sunt sigur. Însă nu şi dacă o vom afla vreodată.
- Luci, poate că ar trebui să verificăm şi în partea cealaltă, propuse Lia. Ştii tu...
- E o idee bună, o aprobă Lucian. Chiar aşa vom proceda. Să mergem!
- Unde, şefu’?
- După cum Lia a spus, în partea cealaltă. Haideţi! Vă explic pe drum. Urmaţi-mă, îi îndemnă Lucian, pornind înainte, ceilalţi urmându-l îndeaproape, fără să şovăie.
Iar şeful le explică pe scurt colegilor săi ce era cu „partea cealaltă” a peşterii, încheind astfel:
- Dar, din nefericire, n-am dat decât peste un alt zid pietros de netrecut. Se părea că şi acolo se petrecuse o prăbuşire identică, probabil concomitent cu prima şi tot probabil, provocată de aceleaşi motive necunoscute nouă... Desigur, acestea sunt încă numai presupuneri, care nu pot fi confirmate, pentru că nu pot fi sigur de ceea ce s-a întâmplat atunci. Nici de ceea ce se întâmplă acum... Deci totul se reduce la simple bănuieli, pentru că nu pot fi sigur cum anume a fost. Oricum, putem verifica dacă acolo mai sunt prăbuşiţi acei bolovani sau nu.
Merseră până ce ajunseră în locul cu pricina, dar nici aici nu aflară nimic deosebit. Ca şi în partea cealaltă, nu exista nici un semn care să indice faptul că acolo ar fi avut loc vreodată vreo prăbuşire de mari proporţii, cu atât mai puţin una care să fi avut loc de curând. Totul părea a fi intact. Stâncile păreau a fi nemişcate de secole întregi de la locul lor, neclintite. Cum putea ei oare afirma că acolo ar fi avut loc o prăbuşire, când totul îi contrazicea în mod evident?! Şi totuşi, pentru ei era clar că aceasta avusese loc... Iar explicaţia rămânea un mister, un altul, menit să se adauge la lunga liste de mistere inexplicabile pentru vizitatorii tereştrii, dar şi pentru gazdele lor, deopotrivă. Lucian întrebă:
- Deci, Nick, ce ai de spus?
- Nu ştiu... Eşti sigur că acesta-i locul respectiv?
- Bineînţeles. Sunt absolut convins. Şi sper că nu te îndoieşti de acest lucru.
- Nu ştiu, Lucian. În privinţa acestui loc nu pot fi sigur, deci, să nu mi-o iei în nume de rău dacă nu înclin să-ţi dau crezare, asta doar pentru că noi, ceilalţi, n-am ajuns până aici data trecută.
- Nick, ar fi bine să-l crezi totuşi, interveni Lia. Pentru că are perfectă dreptate. Şi eu recunosc locul. Cu câteva zile în urmă, trecerea era blocată de numeroşi bolovani masivi, prăbuşiţi nu ştiu de unde şi nici de ce. Însă aici era. Acesta-i locul. Şi era exact aşa cum aţi văzut voi dincolo, când aţi venit să ne scoateţi din peşteră. Nu încape îndoailă. Îmi amintesc perfect.
- Dacă spui şi tu acelaşi lucru... E foarte posibil să fi fost aşa, dar e clar că nu mai este acum, o aprobă Nick, îngândurat. Cineva sau ceva a făcut ca totul să pară normal, a refăcut totul, sau... Nu ştiu. Nu pot să-mi dau seama ce s-ar fi putut întâmpla în realitate.
- Dar cine şi de ce putea face aşa ceva? Şi mai ales, cum?! Cine ar fi putut reaşeza cu atâta precizie la locul lor toţi acei bolovani, încât să pară că n-au fost niciodată mişcaţi din poziţia lor normală?! Şi apoi să umble şi la aparatura existentă pe planetă, inclusiv la marele vostru supercomputer din oraş, astfel încât acesta să confirme faptul că noi n-am avea dreptate. Şi să reuşească toate acestea într-un timp atât de scurt, fără a fi depistat, fără ca prezenţa să-i fie sesizată în vreun fel... Cine şi de ce? repetă Lucian.
- Nu ştiu. Nu-mi imaginez, răspunse Nick încurcat. Nu ştiu ce să cred. E complicat...
- Oare... presupuse comandantul. Nu cumva chiar supercomputerul însuşi este responsabil de toate acestea?
- Supercomputerul Proximei?! Singur?! Nu! se miră Nick de o asemenea presupunere. E ridicol! Ar fi imposibil.
- Ridicol?! Imposibil?! De ce, Nick?! Supercomputerul ăsta al vostru pare a fi capabil de multe lucruri, spuse Lucian.
- Da, poate, îl aprobă Nick parţial. Dar nu şi de aşa ceva. De altfel, ce ar fi putut face un supercomputer singur, neprogramat de nimeni?
- Păi... Supercomputerul vostru nu pare dependent de programare. Lucrează singur. Se autoreglează şi autoprogramează. De fapt, pare că mai mult controlează el activitatea locuitorilor planetei, decât invers. El controlează şi coordonează totul pe planeta voastră, fără a avea nevoie de programare, sau supraveghere. El pare a fi conducătorul aici. El pare a coordona şi supraveghea activitatea locuitorilor planetei, nu invers, spuse Lucian.
- Ce tot spui?! E doar impresia ta, poate şi din cauză că nu-ţi plac computerele... Chiar dacă, prin absurd, ar fi aşa cum susţii tu, de ce ar încerca un supercomputer să vă omoare, apoi să şteargă toate urmele, dovezile? Şi cum ar reuşi să facă toate astea?! Să simulezi o prăbuşire e cu totul altceva, dar să şi realizezi în realitate acest lucru... Nu, nici gând! replică Nick.
- Probabil ai dreptate, îl aprobă Lucian, îngândurat. Merg prea departe cu presupunerile, însă doar din cauză că încerc să găsesc acea explicaţie logică de care ai amintit; se pare însă că mă îndepărtez de orice logică acum... Oricum, totul pare a fi lipsit de logică aici. Nu ştiu... E atât de ciudat! Atât de ciudat, încât nu ştiu dacă vom găsi vreodată acea explicaţie logică, în caz că ea există totuşi.
- Aşa-i, e complicat, fu de părere Nick.
Nis, care tăcuse până în acel moment, ca şi ceilalţi colegi ai săi, se interesă:
- Deci, şefu’, ce facem acum?
- Nu ştiu, Nis... Tu ce crezi?
- Eu, şefu’?! Să ne întoarcem în oraş? Sau, mai bine să ne continuăm drumul?
- Să ne continuăm drumul, reluă şeful ultima idee a înaltului său coleg. Ar fi o idee. Să vedem unde duce această galerie, acest tunel? Unde se termină această peşteră? Unde-i capătul ei? Să vedem dacă există vreo altă ieşire, sau alte galerii, tunele, ramnificaţii... Ştii tu cumva, Nick?
- Nu, din nefericire, habar n-am. Această peşteră, ca şi munţii, în general, sunt o parte mai puţin cunoscută a planetei noastre, o parte mai puţin explorată. Poate că dacă am verifica pe computer, am afla tot ce ne interesează în legătură cu acest loc.
- Scuză-mă, Nick, s-ar putea să mă înşel, însă în urma celor recent petrecute, prefer să nu mai am încredere oarbă în ceea ce ne prezintă computerele voastre superavansate. În schimb, pentru că tot ne aflăm acum, aici, aş propune să ne continuăm drumul, doar dacă n-aveţi nimic împotrivă. Nu e chiar aşa de târziu, iar ceea ce vedem cu ochii noştri, toţi, nu doar o parte dintre noi, sigur e real, spuse şeful, privind întrebător spre colegii săi. Ce spuneţi?
Ceilalţi îl aprobară, nu se împotriviră, nici măcar Ly, deci deciseră să continue drumul, să vadă unde vor ajunge. To Kuny îi urmărea încă la monitoarele din biroul său...


.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!