*24. Promisiunea tatălui.

În timp ce în albastra „Pacifis” aproape totul se învârtea în jurul micuţei arahnide, în oraşul artificial totul era sub semnul tăcerii. Aici nu domnea forfota obişnuită în marile centre urbane terestre, ci numai liniştea absolută, curăţenia şi ordinea exemplară. Pe străzile tăcute ale marelui oraş situat sub protecţia cupolei nu se aflau multe persoane, agitându-se într-un continuu du-te vino, în toate direcţiile, însă printre puţinele ce se strecurau liniştit, ca nişte umbre, se număra şi domnişoara psiholog, Lia. Ea se îndrepta spre cabinetul tatălui ei, ştiind că Lucian o va căuta mai târziu în acea zi.
Îşi părăsise camera nu cu mult timp în urmă, lăsându-şi somnoroasa soră încă adormită. Cum ea însă se trezise, negăsindu-şi altceva mai bun de făcut până la ora la care Lucian spusese că va sosi, se gândi că n-ar strica să-şi viziteze tatăl. De când tatăl ei îi acordase, în mod ciudat, prietenia tânărului comandant, trebuia să fie mult mai atentă în privinţa acestor vizite, altfel risca să dea nas în nas cu E.L. şi nu ştia cum să-şi justifice prezenţa; acum însă era sigură că tatăl ei va fi singur, deci, nu-şi asuma nici un risc vizitându-l. De altfel, To Kuny se bucură nespus când o zări intrând pe uşa cabinetului său. O întâmpină cu drag, sărutând-o părinteşte, cu neprefăcută afecţiune.
- Ştii, tati, că noi, de fapt Luci a găsit un păianjen la bordul navei noastre? O femelă. Blonda i-a pus numele Ema.
- Da, draga mea, ştiu foarte bine acest lucru. Chiar simpaticul vostru comandant a fost ieri aici şi a vorbit cu mine despre ea, adică, despre Ema.
- Aşa este. Mi-a spus că a trecut pe la tine. Şi ce anume aţi discutat?
- M-a întrebat unele lucruri.
- Referitoare la acel păianjen?
- În general, da! Dar nu numai despre ea... Comandantul vostru este foarte curios, scumpo. Vrea să ştie cât mai multe; ba chiar totul, dacă ar fi posibil.
- Ştiu, tati. Aşa e el. Însă nu-i poţi reproşa nimic; e bine că vrea să afle cât mai multe. Problema cu el e că nu e doar nefiresc de curios...
- Ce vrei să spui, draga mea? Ce-a mai făcut, de data asta?
- Nu ştiu. De fapt, n-a făcut nimic rău; doar că mi-a spus ceva care m-a pus serios pe gânduri... M-a făcut să mă simt vinovată şi nu-mi place deloc acest sentiment.
- Cum aşa, draga mea? Vinovată, de ce anume?
- De a ţine secret anmite lucruri pe care le ştiu sigur, dar nu le spun lor. Şi e adevărat! Aşa procedez; ascund faţă de ei ceva ce ştiu, deşi l-am asigurat că n-aş face una ca asta. De aceea mă simt vinovată. M-a determinat să înţeleg că e cu adevărat important ca ei să afle toate aceste amănunte. În plus, tati, el e mereu de o sinceritate dezarmantă, e incredibil de sincer; spune adevărul, indiferent dacă acest lucru nu e mereu în favoarea lui.
- Haide, draga mea, nu-i chiar aşa; nu poate fi!
- Ba da, tăticule! Are dreptate! Te rog mult, tăticule, nu-mi mai cere să păstrez acest secret, nu e drept faţă de ei... Adică, n-ar fi mult mai bine pentru toţi dacă în sfârşit, ai decide odată şi ai vorbi, ne-ai spune totul, nu doar mie, ci tuturor, cu cât mai curând, cu atât mai bine. De fapt, sunt doar câţiva care nu ştiu asta; îi numărăm pe degete.
- Doar câţiva, da, însă... Nu ştiu, draga mea. Nu sunt atât de sigur de acest lucru. Încă nu mă simt pregătit sufleteşte pentru aşa ceva. Sper să mă înţelegi. Însă nu-mi place deloc faptul că a reuşit să te facă să te simţi într-un fel sau altul vinovată, responsabilă de ceva în acest sens, pentru că nu-i aşa. Tu n-ai nici o vină, scumpo! Toată responsabilitatea îmi aparţine numai şi numai mie.
- Atunci, vorbeşte, tati! Dezvăluie odată totul, faţă de toţi! Să terminăm cu secretele astea care nu aduc nimic altceva decât neînţelegeri şi multă tensiune. Te rog, tati, fă acest efort pentru mine! De dragul meu... Nu mai tăinui adevărul aşa, la infinit, n-are nici un rost! Nu rezolvi nimic astfel! Şi tu te chinui, am remarcat...
- Nu-i atât de simplu, draga mea... De dragul tău, aş face orice, oricând, dar... Asta, nu, nu cred că pot. Nu încă! Nu pot suporta. Nu sunt pregătit. Aş putea vorbi, desigur, dar nu cred că mi-ar face bine acest lucru acum. N-aş putea. Te rog, scumpa mea, încearcă să mă înţelegi! Sunt multe lucruri pe care... Nu, nu pot!
- Off, tati, de ce complici lucrurile atât de mult?
- Nu le complic eu, draga mea; ele sunt deja complicate, foarte complicate. Mult prea complicate!
- Dar ai putea explica totul. Ar fi atât de simplu. E la îndemâna ta, tati... Eu cred că dacă ai vorbi, te-ar ajuta totuşi. Ar fi ca şi când ţi-ai lua o piatră de pe inimă. Te-ar uşura. Merită să încerci măcar. Mai ales că astfel, ne-ai uşura şi pe noi de povara acestei tăinuiri chinuitoare. Pe mine, pe Ly, Nick, Maria... Mie, cel puţin, nu-mi place deloc să am secrete faţă de colegii mei. Şi încă ce secrete... Nu e deloc corect! Mai ales când unul dintre colegii mei e atât de bănuitor. Şi dacă adaug faptul că el este totuşi chiar comandantul nostru, conducătorul misiunii... Dacă el n-ar fi aşa de insistent, poate mi-ar fi şi mie puţin mai uşor să păstrez secretul ăsta. Aşa însă... E groaznic! E un calvar!
- Te înţeleg, draga mea! Şi-mi pare rău că el te-a făcut să te simţi vinovată de ceva; n-aş fi vrut să se întâmple astfel. Dar nu, nu pot încă vorbi... Te rog, înţelege-mă! Aş vrea, dar nu, nu încă! Mai am nevoie de timp.
- Timp, tati?! Cât?! Cât anume, tati?
- Nu ştiu sigur, draga mea.
- Îţi dai seama că nu rezolvi nimic amânând momentul, decât că prelungeşti în mod chinuitor pentru toţi acest calvar?
- Ştiu, scumpo, înţeleg acest lucru şi sincer, aş vrea să pot lua măsuri, dar nu mă simt în stare. Te voi anunţa când mă voi decide. Până atunci, te rog, scumpa mea, încearcă să păstrezi în continuare secretul, să nu-l dezvălui, nici măcar faţă de el, deşi ştiu că ţi-e greu. Gândeşte-te însă că nu tu procedezi greşit faţă de el sau de toţi colegii tăi, ci numai eu. Deci, dacă ar fi posibil vreodată să tragă pe cineva la răspundere sau să-l acuze de ceva, acea persoană ar trebui să fiu eu, scumpa mea, nu altcineva; nici tu, nici sora sau fratele tău şi cu atât mai puţin drăgălaşa ta proaspăt cumnăţică. Înţelege că tu nu trebuie să te simţi deloc vinovată, draga mea, cu nimic. Tu nu ascunzi nimic intenţionat faţă de nimeni, ci numai pentru că aşa ţi-am cerut eu, în mod insistent. Deci, lasă toată această presupusă vină în seama mea şi nu te mai frământa atâta! Pentru că doar eu sunt cel care trebuie să spună totul; eu sunt cel care ştie cel mai bine întreg adevărul. Tu nu eşti responsabilă de tăcerea sau de faptele mele.
- Ştiu, tăticule... Însă chiar şi faptul că-mi ceri să păstrez acest secret, că-mi ceri să tac, e tot ca şi cum aş fi şi eu responsabilă.
- Nu, draga mea! Nu gândi astfel! Numai eu sunt responsabil de toate acestea! Nu tu! Nici tu, nici ceilalţi, care ştiu câte ceva şi tac, tot datorită mie, din cauza mea, pentru că aşa le-am cerut eu şi lor, în mod insitent.
- Nu ştiu, tăticule... Nu cred că ai dreptate! Rămân la părerea mea, potrivit căreia ar fi mult mai bine dacă ai rupe odată tăcerea asta absurdă; nu ştiu ce crezi că rezolvi cu ea... Ar fi mai bine pentru toţi, inclusiv pentru tine! Însă dacă tu consideri că nu e aşa, atunci nu pot decât să-ţi promit că voi încerca în continuare să păstrez acest secret, oricât de greu îmi va fi. Şi sigur îmi va fi foarte greu. În plus, reţine, tati! Voi încerca numai, atât îţi promit! Nu ştiu însă dacă voi şi reuşi acest lucru, pentru că-i atât de dificil, din ce în ce mai dificil. Dacă el n-ar fi atât de insistent, poate ar fi mai simplu; aşa însă...
- Te înţeleg, draga mea. Şi-ţi mulţumesc pentru că încerci să păstrezi în continuare secretul, deşi ţi-e atât de greu...
- În fine... Să lăsăm asta, decise ea să schimbe totuşi subiectul.
- Bine. Să o lăsăm. Spune-mi, numai, cum a reuşit pungaşul să te facă să te simţi vinovată cu ceva faţă de ei în acest sens?
- Luci? Păi, ştii, suntem parteneri, de cercetări... Şi mi-a spus că are încredere în mine. Deşi uneori mă necăjeşte, pentru că-i place când sunt nervoasă. Mi-a spus însă că e foarte sigur că dacă aş afla ceva important, n-aş ascunde faţă de ceilalţi colegi ai mei acel ceva, deci, inclusiv nici faţă de el...
- Pricep... E subtil, pungaşul! Ştie cum să te ia, ca să te determine să te simţi cu adevărat vinovată. Ştie; are el metodele lui...
- Ştie mai bine decât oricine, îl completă Lia. Nu numai că m-a determinat să mă simt vinovată, dar...
- Dar ce, draga mea? Ce altceva a mai făcut?
- Ştiind că stau în aceeaşi cameră cu Ly, m-a rugat să stau serios de vorbă cu ea şi fără ca ea să bănuiască nimic, să aflu de la ea anumite lucruri importante, pe care apoi să i le transmit lui. Adică, altfel spus, mi-a cerut să-i înşel încrederea surorii mele, să o spionez...
- El nu ştie că Ly e sora ta.
- Exact, nu ştie... Tocmai de aceea m-a rugat pe mine acest lucru. Spunea că sigur nu i-ar putea cere aşa ceva lui Mihai. Însă nici eu nu pot face una ca asta, iar acesta-i un motiv în plus pentru care te rog încă o dată, tăticule, vorbeşte!
- Ascultă, draga mea, se poate rezolva şi în alt mod. Îi poţi spune că Ly nu ţi-a spus nimic, iar tu n-ai insistat asupra subiectului, pentru a nu-i trezi ei bănuieli, pentru a nu o determina să devină suspicioasă.
- Iar asta ar însemna să-l mint din nou, pentru că nu-i deloc aşa! Ly mi-a spus deja tot ceea ce ştia ea, fără ca eu s-o fi întrebat măcar ceva în acest sens... Te rog, tăticule, nu-mi cere să-l mint, pentru că nu pot! Nu mai suport! Sincer, tati... E prea greu!
- Haide, draga mea, trebuie să rezişti! Nu ceda insistenţelor lui! Nu te gândi că-l minţi.
- Dar cum altfel să mă gândesc, tati? Pentru că, de fapt, aşa este! Are dreptate, îl mint mereu... Şi nici măcar nu merită aşa ceva! Nu merită să-l mint! El e mereu sincer cu noi, deci...
- Te rog, draga mea... Nu te mai frământa atâta! Încearcă să fii calmă!
- Nu pot, tăticule. Dacă vrei să fiu liniştită, nu mai continua cu secretele astea!
- Nu... Poate vom găsi o altă soluţie. Până atunci, nu-l lua atât de mult în seamă. Încearcă să eviţi aceste subiecte.
- De parcă ar fi atât de uşor... Doar îl cunoşti destul de bine, de când i-ai acordat prietenia ta, ştii şi tu cum este el... Parcă-l aud când va veni, că mă va întreba ce-am aflat de la Ly.
- Şi îi vei spune adevărul. Pentru că nici măcar n-ai vorbit cu ea aseară, tu deja dormeai când a venit ea cu Mihăiţă.
- Aşa e. Văd că ştii...
- Desigur. Mă interesez de fetele mele, scumpo.
- Şi ştii, îmi spunea că-mi cere mie să aflu câte ceva de la Ly, pentru că nu le poate cere acest lucru lui Mihai sau Mariei, pentru că nu vrea să se pună între Mihai şi Ly, sau între Nick şi Maria, să strice relaţia dintre ei, de aceea m-a rugat pe mine să fac treaba asta, spunând că Ly n-ar avea niciodată ce să-mi reproşeze mie, doar eu nu sunt „iubitul” ei... Ceea ce nu ştie însă e că Ly e surioara mea şi din cauza asta nici eu nu pot face acest lucru. Dar, desigur, el nu ştie, iar eu nu-i pot spune încă, deşi nu înţeleg de ce... Nu înţeleg, tati!
- Te rog, draga mea...
- Fie. Am să văd cum mă voi descurca cu el. Dar nu ştiu pentru cât timp. N-am să pot îndura situaţia asta prea mult. Ar trebui să iei măsuri! Ori să vorbeşti, ori să încerci să-l faci pe el să renuţe la subiectul ăsta, măcar o perioadă. Sincer, tati!
- Bine, draga mea. Afurisitul! Cât de rău te-a tulburat! Ar merita să-l mustruluiesc serios pentru treaba asta; să-mi supere fiica atât de rău...
- Hmm; poate ar merita, tati, însă nu poţi face acest lucru, dacă nu vorbeşti înainte, pentru că ar părea ciudat. În plus, tocmai ce i-ai acordat prietenia ta, deci, cum ai putea să-l cerţi? Şi încă un motiv în favoarea lui ar fi faptul că n-are nici o vină; nu el, ci noi...
- Ai dreptate, scumpo. Vom vedea ce va mai fi.
- Bine, tati. Parcă rămăsese stabilit să nu vorbim despre asta. Deci, să schimbăm subiectul!
- Ar fi mult mai bine, scumpa mea, o aprobă To Kuny.
- Atunci, să revenim la păianjenul de la bordul navei noastre, la Ema, propuse Lia.
- De acord. Deci, ce-i cu ea?
- În ultima vreme a captat atenţia tuturor asupra ei, în mare măsură. Ieri, spre exemplu, am discutat cu Dick Torn, iar el ne-a asigurat că nu s-au creat niciodată păianjeni artifciali pe Proxima.
- Atunci e sigur că aşa este.
- Cât despre posibilitatea existenţei păianjenilor naturali pe Proxima, tot Dick ne-a lămurit şi asupra acestei probleme. A afirmat că n-au existat niciodată păianjeni naturali pe Proxima, nici înainte de marea catastrofă, nici după aceea, deci, n-aveau cum să supravieţuiască până în prezent, nici măcar întâmplător.
- Atunci, probabil că are dreptate. Ştie el ce spune.
- Adică, tu nu ştiai toate chestiile astea, tati?
- Ba da. Într-o oarecare măsură, dar nu atât de bine ca el, deci, n-aţi greşit deloc stând de vorbă cu el.
- Aşteaptă! Asta n-a fost totul... Mai e încă ceva, iar ceea ce urmează e şi mai incredibil decât ce-ai auzit până acum.
- Te ascult, draga mea!
- Desigur că n-am greşit vorbind cu Dick Torn, pentru că ne-a dezvăluit multe lucruri interesante despre care noi habar n-aveam. De pildă, faptul că în trecut, plantele şi animalele Proximei erau total diferite de cele existente acum, în prezent, pentru că locuitorii de atunci ai Proximei, cei care au supravieţuit dezastrului, au preferat ca model pentru animalele şi plantele artificiale pe care s-au hotărât să le creeze, flora şi fauna Terrei, în detrimentul plantelor şi vieţuitorelor existente odinioară pe propria lor planetă. Tu ştiai ceva în acest sens, tati?
- Da, draga mea, evident, ştiam; localnicii m-au pus de mult în temă, răspunse To calm.
- Cum, tati?! Şi mie nu mi-ai spus niciodată nimic de genul ăsta...
- Recunosc, scumpo, n-am discutat niciodată cu tine despre acest subiect. De fapt, nici cu tine, nici cu altcineva. Dar n-a fost ceva rău intenţionat. Pur şi simplu nu s-a adus în discuţie acest subiect, legat de fostele vieţuitoare ale Proximei sau despre plantele din trecut. Doar din cauza asta nu m-ai auzit niciodată vorbindu-ţi despre aceste lucruri interesante legate de trecutul acestei planete.
- Înţeleg, tăticule. Şi te cred. Probabil că ştiai şi faptul că aspectul exterior al planetei era total diferit de cel actual. Nu existau oceane, dar erau multe ape, răspândite uniform pe întreaga suprafaţă a planetei şi era suficientă apă cât să acopere necesarul vieţuitoarelor şi plantelor din trecut, deci inclusiv foştilor locuitori. Erau mai multe oraşe, nu ca acesta de acum, unul singur şi foarte mare şi incredibil de mulţi locuitori; 492 de... miliarde!
- Da, draga mea, ştiam toate astea. De când am sosit aici, am avut destul timp să mă documentez. Iar localnicii au fost şi ei foarte amabili în a-mi oferi toate informaţiile necesare.
- Sigur, te cred că ai avut timp.
- Dacă vrei, scumpo, îţi pot arăta imagini din trecut ale Proximei; cu oraşe, animale, plante, forme de relief; orice doreşti. Doar să-mi spui. Există numeroase materiale informative, care s-au păstrat în bune condiţii.
- Poate, tati, dar nu acum, în nici un caz. Acum nu am avea timp suficient. Pe la ora 12.00, cel târziu 13.00, Lucian va veni la mine în cameră, să mergem împreună să-l întâlnim pe Sid Kelso, care, de altfel, ne-a povestit şi el o mulţime de lucruri şi ne-a promis că ne va arăta imagini din trecut ale Proximei.
- Aha, deci, preferi să ţi le arate tânărul Kelso, nu tatăl tău...
- Nu, tăticule... De ce spui aşa ceva? Am să vin să-mi arăţi şi tu ceea ce Sid nu va avea timp, dar nu acum.
- Haide, draga mea; glumeam doar... Ştiam că ai să vii şi la mine, să te interesezi de aceste lucruri. De fapt, îmi dau seama care e adevăratul motiv pentru care preferi să mergi la întâlnirea cu tânărul Kelso acum. Pentru a petrece cât mai mult timp în compania simpaticului vostru comandant, cel care te sâcâie mereu; ba chiar te face să te simţi vinovată de fapte a căror vină nu o porţi tu. Altfel însă, e o companie plăcută, minunată. Deci, de asta vrei să pleci acum, nu-i aşa?
- Ah, nu, răspunse ea, cu nesiguranţă în glas, uşor sesizată de tatăl ei. De fapt, poate că da, poate că ai dreptate, schimbă ea afirmaţia precedentă, la privirile insistente ale tatălui ei. În ciuda acestei laturi a lui, care-l face uneori insuportabil, e totuşi o companie foarte plăcută. E... doar Luci! E minunat!
- Te înţeleg, scumpa mea. Şi nu-i nevoie să-mi dai explicaţii. Evident că nu eşti obligată să rămâi cu mine, mai ales dacă ai perspectiva de a te afla în compania tânărului vostru comandant. Afurisitul! Te-a cucerit de tot de partea lui, cu felul lui de-a fi!
- Nu-i adevărat, tăticule, se împotrivi ea.
- Lasă, nu-mi spune mie... Doar n-am nimic să-ţi reproşez. E totuşi un băiat drăguţ, de treabă, deci, nu-i nimic rău dacă-ţi place de el. Ca dovadă, chiar şi mie-mi place de el!
- Ah, tati... replică ea şoptit, îngândurată. Însă, pentru că tot veni vorba despre el, hai să-ţi spun ce crede el referitor la toate aceste amănunte noi pe care le-am aflat.
- Spune-mi, draga mea. De abia aştept să aud.
- Acum, mai mult ca oricând, e convins că actualii locuitori ai Proximei sunt creaturi artificiale. Mai nou însă, crede că foştii localnici arătau altfel decât actualii localnici şi implicit altfel decât noi, cei de pe Terra, bazându-se pe ceea ce a aflat recent, cât şi pe faptul că flora şi fauna Proximei din trecut era total diferită de cea din prezent. Susţine că dacă viaţa pe Proxima a evoluat diferit faţă de modul în care a evoluat pe Terra, e normal ca locuitorii acestei planete să arate altfel decât noi, cei de pe Terra. Ce zici de asta?
- Nu ştiu ce să zic, dar e bine gândit; mă pune şi pe mine pe gânduri. Ştii, s-ar putea să aibă dreptate.
- Chiar crezi că s-ar putea?
- N-ar fi exclus. Oricum, e o teorie interesantă, merită să fie luată în seamă. Are nişte idei băiatul ăsta...
- Păi, sigur... Ce să-ţi spun?! El întotdeauna are teorii interesante.
- Nu, zău, draga mea, chiar ar putea fi posibil.
- Cum, nu se poate afla sigur acest lucru?! Adică... se miră ea. În imaginile acelea din trecut nu apar şi foştii locuitori ai planetei, pentru a ne putea da seama cum arătau ei? Ar fi imposibil să nu apară!
- Imaginile şi toate celelalte materiale existente în prezent nu sunt ceva pe care să te poţi baza în exclusivitate, scumpete. Ele pot fi uşor modificate, fără ca acest lucru să poată fi observat. Cu tehnologia existentă aici, nici nu e deloc ceva dificil; ai văzut doar ce s-a întâmplat în peştera aceea.
- Da, tati, ştiu. Nici acum n-am înţeles nimic din tot ce s-a petrecut atunci.
- Întocmai. Evident, în acele materiale apar şi foştii locuitori ai planetei, ba chiar destul de des. Iar dacă ar fi să le dăm crezare, ei arătau exact la fel ca noi, fără nici un pic de dubiu. Aveau aceleaşi trăsături, caracteristici, fără nici o diferenţă. Însă s-ar putea să nu fi fost aşa, iar comandantul vostru să aibă dreptate; eu nu m-am gândit niciodată la această posibilitate. Mda, nimic de zis, interesant... Iar dacă foştii locuitori ai Proximei ar fi fost diferiţi, atunci, într-adevăr, înseamnă că aceştia de acum sunt artificiali, creaţi anume după modelul nostru, cei de pe Terra. De ce?! Nu ştiu, nu pot să-mi dau seama. Nu-i deloc prost Lucian ăsta, chiar deloc. Isteţ băiat, zău!
- Prost sau nu, acum e mult mai convins de faptul că tu, Ly şi Nick nu aparţineţi acestei lumi, că sunteţi de pe Terra, ca şi noi, fără ca nimeni să-i fi spus ceva în acest sens, ceva care să-i întărească lui convingerile. De asta insistă; să afle totul sigur, să nu mai fie simple presupuneri sau bănuieli de-ale lui. Vrea certitudini. Şi-l înţeleg!
- Păi, da; vezi, sigur nu e prost!
- Lasă-mă să-ţi spun ce crede în privinţa păianjenului nostru.
- Te rog chiar.
- A înţeles că Ema nu poate fi de pe Proxima, nici natural, nici artificial, ceea ce implică automat faptul că e de la noi, de pe Terra. Însă cum a ajuns la bordul navei noastre, „Pacifis”?! El susţine că în momentul în care nava noastră a părăsit suprafaţa Terrei, nu existau păianjeni la bord. Deci, acesta de acum, nu putea să apară aşa, deodată, ca de nicăieri, după o călătorie spaţială de şase ani. În plus, el obişnuieşte să facă ordine şi curăţenie în navă, aproape zilnic, cu mâna lui, s-o întreţină în cea mai bună stare, îndeletnicire cu care s-a ocupat şi în decursul celor şase ani de călătorie, iar dacă ar fi fost vreodată un singur păianjen la bord, nu mai mulţi, cu siguranţă l-ar fi observat, aşa cum l-a observat şi pe acesta de acum, pentru că e foarte meticulos în tot ceea ce face. Nu pentru că aşa susţine el că ar fi; am avut ocazia să observ şi eu acest lucru. E într-adevăr foarte atent în tot ceea ce face, mai ales când e vorba de această navă a lui, e foarte migălos... Iar dacă ar accepta totuşi că i-ar fi putut scăpa atenţiei lui, atunci n-ar fi putut supravieţui, pentru că n-avea ce mânca. Dacă păianjenii s-ar fi putut totuşi strecura neobservaţi la bord, apoi insecte sau gândaci, sigur nu! Pentru asta garantez chiar şi eu! Luând în consideraţie toate aceste amănunte, un singur lucru reiese clar: anume că păianjenul este de pe Terra! Dar cum a ajuns la bordul „Pacifis”-ului? El susţine că n-ar putea proveni decât de pe o altă navă terestră, care ar fi ajuns aici cu mult timp în urmă; nava cu care aţi călătorit voi trei, tăticule: tu, Ly, Nick. El presupune că tu, Ly şi Nick sau chiar Maria, aţi fi putut lua involuntar păianjenul din acea navă şi astfel l-aţi fi adus, fără să ştiţi sau să vreţi, la bordul navei noastre albastre. Ce părere ai?
- Păi, ce-aş putea spune?! Nu ştiu, s-ar putea.
- Cum adică?! Erau păianjeni la bordul navei cu care aţi venit voi trei aici?
- Dacă erau sau nu?! Nu ştiu, probabil... Nu ţi-aş putea spune sigur. Spre deosebire de el, eu n-am fost niciodată aşa de meticulos, de migălos, n-am cercetat totul cu atenţie, nu m-am îngrijit de ordinea şi curăţenia zilnică a navei, sau în nici un caz, n-am căutat păianjeni! Nici n-aveam timp de aşa ceva. Îi aveam pe cei doi fraţi ai tăi în grijă, iar în plus, eram singurul de la bord care putea verifica modul în care decurgea zborul. Nu aveam deloc ajutoare, nici măcar roboţi. Datorită acestui fapt, zborul a fost dirijat în cea mai mare măsură de pilotul automat, urmărit însă îndeaproape de mine, pentru a nu se strecura vreo eroare pe undeva. Deci, dacă erau sau nu păianjeni, habar n-am. Dar s-ar putea! Având în vedere faptul că, înainte de a pleca cu ea, nava a stat destul de mult închisă într-un hangar, acolo, la Institut, nefolosită, părăsită, păianjenii puteau pătrunde oricând neobservaţi, cu uşurinţă, fără a fi invitaţi. Se ştie destul de bine că faptul că aceste creaturi micuţe obişnuiesc să invadeze spaţiile neutilizate, locurile neumblate, sau lucrurile nemişcate, iar această navă a staţionat goală acolo, destul de mult.
- Deci, asta înseamnă că el ar putea avea dreptate, tati?
- Da, draga mea, mă tem că da. Ar putea.
- Păi, cred că am putea verifica acest lucru, tăticule! Nava ta, „Vulturul” parcă...
- Da, scumpo, „Vulturul”.
- E încă aici, pe suprafaţa Proximei?
- Desigur, draga mea. Unde altundeva?
- Păi, unde este?! Adică... Noi cum de ce n-am observat-o până acum?
- Pentru că nu e lăsată la vedere, deşi nu s-ar putea spune că ar fi ascunsă. E pe spaţioportul Proximei, dar n-o puteţi observa. Proxima e imensă, la fel spaţioportul.
- Şi totuşi, tati... Am trecut de atâtea ori pe acolo. O navă terestră, fie ea una mai veche, ne-ar fi atras imediat atenţia. Am fi remarcat-o.
- Draga mea, nu e chiar pe suprafaţa spaţioportului. Se află în interiorul uneia dintre navele locale, tocmai pentru a nu atrage nimănui atenţia asupra ei.
- Ah, pricep, tati; ţi-ai luat măsuri de precauţie!
- Evident, draga mea. Altfel cum?!
- Atunci, poţi să mă duci s-o vizitez?! Te rog, tăticule! Cu ocazia asta vom verifica dacă există păianjeni la bordul ei.
- Ştiu şi eu, scumpo?! Uff... rosti îngândurat To Kuny. Ştiu şi eu dacă e nevoie?
- Sigur că e nevoie! Te rog, tăticule! Te rog... Vreau să văd nava cu care a venit tăticul meu aici! Vreau s-o vizitez. Te rog!
- Bine, bine, draga mea, cedă dânsul la insistenţele fiicei sale. M-ai convins! Te voi duce în vizită la bordul navei „Vulturul”. Dar nu acum!
- Ura, exclamă ea bucuroasă, îmbrăţişându-şi tatăl. Mulţumesc mult, tăticule, zâmbi ea şi-l sărută pe To Kuny pe obraji. Deci, am să văd cât de curând nava cu care a venit tăticul meu, dar nu acum, evident. N-ar fi timp suficient. O să-ţi spun eu când pot, când am liber...
- Bine, draga mea.
- Ce bine, exclamă ea, entuziasmată. O voi vedea... Presupun că e frumoasă!
- Păi, nu ştiu... S-ar putea să-ţi înşele aşteptările, să te dezamăgească. Nu e prea mare, nici atât de modernă ca „Pacifis”-ul vostru. E rudimentară, mai veche.
- Nu contează! Oricum ar fi, dacă ai călătorit tu cu ea, trebuie să fie grozavă! Minunată, spuse Lia, ochii ei albaştri, visători, strălucind de bucurie. De abia aştept să o văd! Poate că sâmbătă sau duminică, deci, peste câteva zile.
- Oricând doreşti, scumpete! Numai să nu-i spui simpaticului vostru comandant acest lucru.
- Sigur, tati! N-am să-i spun nimic, nu-ţi face probleme!
- Şi crezi că te va lăsa liberă o zi întreagă? Îţi va da voie?
- Evident! Nu depind de el! Scap imediat de el.
- Sunt convins că te vei descurca. Şi ce altceva a mai spus el în legătură cu cele recent aflate? Are şi alte teorii interesante?
- Deocamdată, altele, nu... Spune-mi, tăticule, de ce locuitorii planetei te-au ales pe tine să le fii conducător?
- Nu ştiu, draga mea, n-am idee.
- Dar acest lucru s-a întâmplat curând după ce ai ajuns aici?
- Destul de curând. Nu imediat, dar curând după aceea.
- Ciudat, aprecie ea. Şi când ai sosit aici, te-au întâmpinat în vreun fel?
- Da, aş putea spune că mi-au făcut o primire frumoasă.
- Asta presupune că ştiau că vei sosi.
- Evident, ştiau! Erau destul de mulţi acolo, în locul în care am aterizat cu „Vulturul”.
- Şi care a fost prima ta impresie când ai coborât? De fapt, când aţi sosit aici?
- De sosit, am sosit într-o zi de duminică, 4 februarie 2080, în urmă cu 11 ani şi jumătate. Cât despre prima impresie... Nu ştiam ce să cred. Eram derutat, confuz; nu ştiam la ce să mă aştept. În plus, aerul acela alb, mat, care m-a înconjurat din toate părţile, de cum am coborât, îmi dădea o senzaţie stranie, ciudată. Iar ei purtau costumele alea de protecţie pe ei, în timp ce eu nu-l purtam pe al meu, ceea ce mi s-a părut şi mai ciudat. Nu înţelegeam de ce ei, fiind localnici, purtau acele costume. Nu ştiam la ce să mă aştept din partea lor; însă în curând m-am lămurit cu ce fel de fiinţe aveam de-a face. Am priceput repede că sunt buni, paşnici şi civilizaţi, deci, nimerisem bine, într-o lume potrivită mie. Eu coborâsem primul, iar de îndată ce m-am asigurat că nu există nici un pericol pentru ei, le-am spus şi fraţilor tăi să coboare. Erau încă nişte copilaşi inocenţi pe atunci. Localnicii ne-au acceptat cu uşurinţă în mijlocul lor, iar în curând, ne-am integrat fără probleme în societatea lor civilizată, în lumea lor artificială, izolată complet de exterior.
- Şi când v-aţi însuşit aceste nume?! Kuny; Ly, Nick, To... Înainte sau după ce aţi ajuns aici?
- Fraţilor tăi le spuneam deja Ly şi Nick cu mult înainte de a ajunge aici; se dezobişnuiseră deja de vechile lor nume, Lucia şi Viorel. Ei îmi spuneau mie „tată”, deci, eu mi-am schimbat numele din Preda Victor în To Kuny după ce am ajuns aici, Kuny devenind astfel numele nostru de familie.
- Şi ce s-a întâmplat cu fostul conducător al Proximei? Adică... Cine era? Încă mai trăieşte? De ce a fost de acord ca tu, un străin venit de pe o altă planetă, să-i iei locul?
- Era un bătrânel înţelept, cu o înfăţişare distinsă, pe nume Zenn Tysko, care a acceptat de îndată ca eu să-i iau locul, fără să se împotrivească deloc. Pentru că el era bătrân, nu mai avea puterea necesară pentru a ţine-n frâu această lume, pentru a o conduce. Cred totuşi că încă mai trăieşte, deşi nu sunt sigur, nu ştiu ce s-a întâmplat cu dânsul, însă n-am auzit să fi murit. Şi nu pot să-mi dau seama nici acum de ce m-au numit pe mine în funcţia de conducător şi nu pe un alt locuitor al planetei; ei ar fi fost mult mai îndreptăţiţi decât mine... Nici măcar n-au încercat să aleagă pe un altul; doar m-au numit pe mine fără a sta prea mult pe gânduri, fără a se sinchisi de faptul că, pentru ei, eram totuşi un străin venit de pe o altă planetă. Atunci însă am acceptat bucuros funcţia oferită, fără a-mi pune toate aceste întrebări. Nu mă interesau aceste amănunte. Îmi dăduseră o ocupaţie; ba încă nu una oarecare. Aşa am ajuns conducătorul acestei lumi... Fiind străin de situaţia existentă aici, ei m-au pus în curând în temă cu toate detaliile, mi-au pus totul la dispoziţie. M-am deprins repede cu toate acestea. Dar, într-adevăr, de ce oare?! De ce eu?! Nu mi-am pus niciodată până acum această întrebare.
- Lasă, tăticule... Poate nici nu trebuie să ţi-o pui. Or fi avut ei motivele lor. Cert este că ai făcut cu bine faţă, te-ai descurcat. Şi nimeni n-are ce-ţi reproşa.
- M-am descurcat, evident, numai cu ajutorul lor, altfel n-aş fi reuşit.
- Aşa e. Dar se pare că ei sunt mulţumiţi de tine, de modul în care acţionezi.
- Sper. Nici nu mi-aş dori să-i dezamăgesc vreodată.
- Aşa ceva nu se va întâmpla! Bine, tati. Acum o să plec. Te las.
- De ce, draga mea? Mai e încă destul timp până va ajunge comandantul la tine, ai mai putea rămâne...
- Da, însă poate că Ly s-a trezit între timp şi aş dori să stau şi cu ea puţin.
- În acest caz, poţi pleca, scumpa mea. Nu te pot reţine. Du-te la surioara ta.
- Sigur, spuse ea şi îşi sărută tatăl. Te iubesc, tati! Şi nu uita ce mi-ai promis, îi aminti ea înainte de a se îndrepta spre ieşire.
- Nu voi uita! Vei vedea „Vulturul” în curând, o asigură To Kuny, cu afecţiune în glas.
- Bine. Pa, tati!
- Pa, copila mea, spuse To Kuny, privind-o drăgăstos cum se îndepărta.
Ea părăsi interiorul cabinetului tatălui ei, îndreptându-se spre camera în care spera că o va găsi pe Ly, trează de data aceasta...