agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2019-11-03 | |
*25. Microcipul.
Între timp, înapoi în nava albastră, forfota din jurul micuţei arahnide nu încetase. Blonda sosi pe puntea principală cu preţioasa ei femelă-păianjen, pe care o pusese într-un borcan. Campionul nu se lăsase nici el mult aşteptat; apăru de îndată, cu microcipul cerut. - Eu am microcipul, îi anunţă Mihai. - Şi eu am păianjenul, replică blonda. - Grozav! Atunci, la treabă, o îndemnă campionul, privind spre păianjenul din interiorul borcanului. Hei... Parcă am spus s-o imobilizezi cumva, îi aminti el blondei, observând că Ema încă se mişca în interiorul borcanului. - Chiar este nevoie s-o imobilizez? se interesă blonda. - Sigur. Dacă nu vrei să păţească ceva protejata ta... Cum aş putea să-i fixez microcipul, dacă ea se fâţâie de colo-colo, fără încetare? Acum de ce e neliniştită?! Acolo, pe pânză ei, stătea ca o statuie. - E neliniştită, pentru că nu ştie ce o aşteptă şi pentru că am deranjat-o noi, justifică blonda. Am îndepărtat-o din mediul ei liniştit. Nu din alt motiv. Scuze, Ema, am fost răi cu tine... - Deci, într-un fel, e vina noastră, pricepu Mihai. - Întocmai, aprobă blonda. - Păi, fă-i ceva, să stea nemişcată, spuse campionul. - Ai dreptate. Am să folosesc un spray care o va imobiliza timp de cel mult 10 minute. E suficient, Mihai? - Dacă va sta nemişcată, nu-mi va trebui mai mult de 3-4 minute, maxim 5, deci, e mai mult decât suficient, blondo. - Bine. Atunci, mai aşteaptă puţin. Trebuie să-mi iau soluţia din laborator. - Nu-i nici o grabă, o asigură Mihai. - Gata microcipul, asule? L-ai şi făcut? Deja? întrebă Nis. - Cu siguranţă, surâse „asul”. - Unde-i, mă, că nu se vede? - E prea mic ca să-l vezi, mai ales tu; eşti prea înalt... Dar priveşte cu lupa asta; măreşte destul şi o să-l observi, îi indică Mihai. Lunganul se apropie şi pe lamela pe care o ţinea Mihai în mână, de abia dacă zări, cu ajutorul lupei, un punctuleţ negru, neclar. - Chestia aia mititică...? murmură geograful nedumerit. - Da, acela e. Microcipul Ema M-755. - 755... se miră Nis. Când ai ajuns la numărul ăsta? Parcă de abia erai la M-51. - M-51?! Ăla-i microcipul lui Felix. Ai rămas în urmă rău, lungane! A trecut mult timp de atunci... - 755... Ai avansat, nu glumă, păru nedumerit lunganul. Când ai făcut atâtea microcipuri şi la ce le-ai folosit? - Nu cred c-ai vrea să ştii, aşa că n-o să-ţi spun, surâse enigmatic campionul. - Hei, şefu’, priveşte şi tu microcipul ăsta, Ema M-755! - Da, văd... privi Lucian spre lamelă. Bravo, Mihai! Înainte de a se întoarce blonda din laborator, se uită şi Nick la microcipul campionului, dat fiind că filmul pe care-l privise se terminase deja, iar Nick nu pornise un altul, pentru a asista şi el la operaţiunea de ataşare a microcipului. În curând, Maria reveni cu un tub de spray în mână. - Insecticid? se miră Mihai, privind tubul. N-o s-o omoare? - Nu-i insecticid; e doar un spray paralizant, o soluţie preparată de mine, care o va imobiliza pentru câteva minute, doar asta urmărim. Aşa că, linişteşte-te! Ştiu eu ce fac! Nu i-aş face intenţionat ceva rău, ar trebui să-ţi închipui, îi spuse blonda şi pulveriză puţin spray peste păianjen. Aceasta rămase nemişcată după câteva secunde. Maria o răsturnă cu grijă pe o coală albă de hârtie. Urma ca Mihai să-i ataşeze microcipul. - Ai grijă să nu-i frângi vreun picioruş, îi reaminti blonda cu seriozitate. - N-ar fi mare pagubă, doar are destule, nu-i aşa?! O avea vreunul şi de rezervă... - Mihai, fii serios! îl atenţionă Maria. - Glumeam doar... Oricum, nu-ţi face atâtea griji, mă descurc eu. Ştiu cum să umblu cu chestiile astea minuscule, chiar dacă până acum n-am mai lucrat cu organisme vii, însă îţi promit că voi fi foarte atent. Spune-mi mai bine, unde crezi că ar trebui să i-l ataşez? - Cel mai indicat cred că ar fi pe spate. Se va prinde bine? - Bineînţeles. În scurt timp va deveni ca şi cum ar fi o parte din ea. De pus e uşor, de înlăturat e foarte dificil. N-aş vrea să încerc asta; sper că n-o să mă pui după aia să i-l scot, spuse Mihai, ataşând cu uşurinţă minusculul microcip, care se prinse imediat; însă era foarte greu de observat. Gata, am şi terminat, surâse campionul, activând microcipul în acel moment. - Gata?! Aşa de repede? se interesă blonda, îngrijorată. N-o va deranja cu nimic? - S-o deranjeze...?! se miră Mihai. Nici măcar nu-i va simţi prezenţa! Nu va sesiza nici o schimbare. Gata! S-a rezolvat! Microcipul Ema M-755 e implantat şi activat. El va emite neîncetat semnale ce vor fi recepţionate de acest computer, care le va transforma în informaţii utile pentru noi. Pentru eficienţă, voi lăsa computerul acesta mereu pornit. Iar astfel, tot ceea ce va face micuţa păianjen atâta timp cât va purta acest „medalion” va fi automat înregistrat în memoria acestui calculator, care se va ocupa în exclusivitate de urmărirea activităţii micuţei noastre prietene; de nimic altceva. I se va dedica complet. În acest scop, l-am deconectat din reţea; e pe cont propriu, nu mai are nici o legătură cu celelalte computere de la bordul navei noastre. - Bine lucrat, asule, îl lăudă lunganul. - Vom putea obţine şi imagini? Cu Ema? întrebă Lucian. - Evident! Ce-am face fără imagini? Imaginile vor fi foarte clare. În fiecare dimineaţă vom putea vedea cu ce s-a ocupat micuţa femelă în cursul nopţilor, sau dacă a avut vreo activitate neobişnuită, deosebită. Computerul ne va oferi oricând, cu uşurinţă orice amănunt îi vom cere, evident, legat de această femelă-păianjen, la care este acum conectat, prin intermediul microcipului implantat, iar astfel nu va mai fi necesar să stea mereu cineva lângă ea, s-o spioneze. - Grozav! Bună treabă, aprecie Lucian. - Acum o poţi duce la locul ei, blondo, îi spuse Mihai. Iar când îşi va reveni, deşi nu-şi va da ea seama ce anume s-a petrecut cu ea, presupun că se va întoarce nepăsătoare la treburile ei. - Bine, campionule, îl aprobă Maria. O s-o duc la locul ei, dar nu chiar acum. O mai ţin puţin aici, ca să văd cum va reacţiona când îşi va reveni. Vreau să mă conving că microcipul tău n-o va deranja într-adevăr cu nimic. - Te vei convinge, o asigură Mihai. - Aşa să fie, îşi exprimă blonda dorinţa, punând din nou păianjenul în borcanul în care o prinsese. - Atâta zarvă pentru o micuţă miriapodă... spuse în glumă Mihai. - Nu-i deloc o miriapodă! îl corectă de îndată Maria. Face parte din marea familie a Arthropodelor, care reuneşte peste un milion de specii şi subspecii. - Artropode, miriapode; hmm... se miră Mihai. Care-i diferenţa?! Nu-i oare acelaşi lucru? - Este totuşi o mică mare diferenţă, spuse Maria, fără a încerca să explice care anume ar fi diferenţa. - Ce contează?! Pentru mine e acelaşi lucru, aprecie nepăsător Mihai. Oricum, e un păianjen, deci, doar o insectă, nimic altceva! - Ce-ai zis?! Nici gând! îl corectă din nou Maria. Păianjenii nu sunt deloc insecte! E adevărat că ambii fac parte din subregnul Metazoa, al metazoarelor, adică animale pluricelulare, din marea încrengătură a Arthropodelor şi sunt nevertebrate, însă acestea sunt singurele lucruri pe care le au în comun. De aici încolo lucrurile diferă complet. Păianjenii fac parte din subîncrengătura Chelicerata, a cheliceratelor, din clasa Arachnida, împreună cu scorpionii, singurele lor rude apropiate, care însă intră în ordinul Scorpiones şi Pseudoscorpions, familia Scorpionidae, iar păianjenii se grupează în ordinele Solifugae, Pedipalpi, Opiliones, Ricinulei, Araneae şi Acari; în timp ce insectele aparţin subordinului Mandibulata, clasa Hexapoda sau Insecta, cu mai multe subclase, ordine şi subordine, cuprinzând mai multe specii şi subspecii, printre care se numără şi miriapodele. A spune că păianjenii sunt insecte e ca şi cum ai afirma că peştii au aripi şi zboară, iar păsările sunt creaturi acvatice şi înoată pe sub apă, sau mai pe înţelesul tău, e ca şi cum aş afirma că la computere memoria RAM şi cea ROM ar fi una şi aceeaşi, ceea ce nu e adevărat. - Ai dreptate. Aşa e, cum spui tu, deşi n-am priceput mare lucru din tot ce-ai înşirat până acum. Poate că dacă ai vorbi pe româneşte, pe înţelesul nostru, sau dacă ne-ai traduce... Ce ne tot iei pe noi cu denumirile alea sofisticate?! Am înţeles doar că păianjenii nu sunt insecte. Şi nici miriapode, ci doar artropode. Şi parcă mai ştiam şi eu câte ceva despre clasa aia din care fac parte păianjenii, parcă Arahida... - Cum... se miră Maria. Arahida?! Ce tot spui, Mihai?! Arahidele sunt alune, adică nişte plante, nicidecum animale... Păianjenii sunt arahnide; şi clar nu sunt insecte! - Eh, mă rog, arahide, arahnide; pentru mine e tot una, zâmbi Mihai. Mă încurc în denumirile astea întortocheate. Zi-le simplu, alune şi păianjeni. Aşa e pe înţelesul tuturor. Nu crezi? - Dar nu-i deloc tot una, se împotrivi Maria. - Am priceput, afirmă Mihai. Arahidele sunt una, iar arahnidele cu totul alta; adică, alune şi păianjeni, unele plante, iar celelalte creaturi vii. - Evident, îl aprobă blonda, continuând explicaţiile: Iar ea aparţine ordinului Opiliones, care se mai numeşte şi Phalangidae şi este un exemplar superb de Phalangium Opilio. Ăsta-i numele ei, deşi eu i-am zis Ema. E mai uşor de pronunţat decât Phalangium Opilio. - Şi ce-ar vrea să însemne asta? Phala... Cum i-ai spus tu... întrebă Mihai derutat. - Adică, altfel spus, păianjen cu picioroange, asta înseamnă! - Aşa mai merge... De ce n-ai spus aşa de la început? - Vai, vai, Mihăiţă... Oi fi tu as în computere, dar eşti varză la biologie! - Aş... Ce mă iei pe mine cu Phala... şi mai nu ştiu cum?! - Phalangium Opilio, repetă blonda. E denumirea ştiinţifică pentru păianjenul cu picioroange. - Păi, mai lasă denumirile astea ştiinţifice la o parte şi vorbeşte-ne clar, pe româneşte; păianjen cu picioroange e mult mai acceptabil! Sau Ema. Zău aşa... - Bine, bine, nu te supăra, îi ceru blonda. - Evident, nu mă supăr, o asigură Mihai. - Hei, blondino, dacă ţi-ai terminat lecţia de biologie pe ziua de azi, ce-ar fi să vedem şi noi cum funcţionează implantul informaticianului nostru? - Sigur, Luci! Vedem imediat... Întrucât micuţa mea prietenă şi-a revenit deja şi nu pare a avea probleme din cauza microcipului ataşat, o s-o duc să-şi ocupe locul ei de pe pânza pe care şi-a ţesut-o. Apoi o vom urmări toţi pe computer, de aici, de pe puntea principală. - Bine, blondo! Du-o la locul ei, o îndemnă Lucian. - Şi dacă totul va funcţiona cum trebuie, crezi că ne-am putea retrage, iubito? - Sigur, Nick. Vom putea pleca de îndată. Blonda duse păianjenul la locul ei, unde o aşeză cu grijă pe pânză, privind-o pentru câteva clipe, pentru a se asigura că totul era în regulă cu ea, apoi reveni mulţumită pe puntea principală. - Şi acum hai să-ţi vedem capodopera, maestru al computerelor, i se adresă Maria campionului. - Sigur. Să vedem, o aprobă Mihai, pornind computerul. În curând pe ecranul monitorului apăru imaginea micuţei păianjen, în locul bineştiut de ei. Ema stătea nepăsătoare acolo, la fel de leneşă ca şi înainte de a i se fi ataşat minusculul microcip, nebănuind că era urmărită cu interes. - Se pare că totul funcţionează aşa cum trebuie, sesiză Nick. - Adevărat... Bună treabă, campionule, zâmbi fermecător blonda, iar Mihai o întrebă: - Îţi place cum am aranjat-o pe micuţa ta prietenă? E o arahnidă dotată cu un microcip ultramodern, care îi va fi devotat zi şi noapte. Asta îţi va uşura munca, sper. - Aşa-i, e dotată, n-am ce zice! Mersi, campionule! Oricum, tot o să vin s-o văd din când în când; îmi place de ea, e tare simpatică! Şi e altfel când o văd pe ea însăşi, nu pe ecranele computerelor tale! - Te înţeleg, surâse Mihai. - Acum putem pleca, iubito? - Păi, Nick... Dacă Luci nu are şi vreo altă treabă pentru mine, da, putem pleca. Deci, ce zici, Luci?! Pot pleca? - Din partea mea, eşti liberă să pleci, blondino. Deocamdată, n-am nimic altceva pentru tine. - Bine. Atunci, vom pleca. Vezi doar ce nerăbdător e Nick... Deci, pa! Poate ne mai vedem până miercurea viitoare. - Poate, acceptă Lucian presupunerea ei. - Păi, şefu’, cred că plec şi eu. - Foarte bine, Nis! Ce aştepţi? Invitaţii speciale? - Ce zici, micuţo, pot merge cu voi doi până-n oraş, cu avionul vostru? Nick, amice... - Sigur, nici o problemă, zise Nick. Hai! - Asule, ai grijă, fără calculatoare de acu’ încolo! Încă eşti în perioada de interdicţie, îi aminti Nis înainte de a ieşi din navă. - Da, mă, ştiu... N-am uitat, îl asigură Mihai. Ce credeai?! Astfel, după plecarea celor trei, comandantul şi campionul rămaseră singuri în navă, pe puntea principală. Nu chiar singuri, ci împreună cu micuţa femelă păianjen, evident, pe care o puteau vedea pe monitor. Plus cei doi roboţi, normal. - Deci, Luci, pentru asta m-ai chemat în navă, special pentru microcipul ăsta? - Nu chiar... Dar dacă s-a putut, e bine că ai ajutat-o pe blondă cu ceva. Deci, nu strică deloc că ai rezolvat problema asta. Vei lăsa computerul pornit, presupun? - Bineînţeles, n-ar avea rost să-l opresc. Nu deranjează pe nimeni. - Şi sper că nu-i vei introduce cine ştie ce cod, parolă sau altceva de genul ăsta, în aşa fel încât să nu-l poţi manevra decât tu, iar noi, ceilalţi, să ne uităm la el ca mâţa-n calendar! - Nu, fii liniştit! Păianjenul va putea fi urmărit cu uşurinţă oricând, de oricine, fără a fi nevoie să mă deranjaţi pe mine pentru asta, să-mi cereţi codurile de acces, ori parolele. Astea nu sunt informaţii secrete, pe care să fiu nevoit le protejez... Dimpotrivă, trebuie să fie la îndemâna tuturor. - Bine. E-n ordine! - Şi atunci, aş putea afla care-i totuşi motivul pentru care m-ai chemat în navă, dacă nu era ăsta? - Desigur. Ai răbdare! Acum, că suntem singuri, putem vorbi liniştiţi. Sau te grăbeşti, cumva? - Nu chiar. - Te aşteaptă Ly? - Păi... Da! Dar i-am spus că s-ar putea să întârzii. Deci, nu mă aşteaptă acum, ci după ora 12.00; aşa am stabilit. - Atunci, e-n ordine. Vom pleca împreună. După ora 12.00, întâmplător, am aceeaşi direcţie ca şi tine. - Nu chiar întâmplător, nu-i aşa? surâse Mihai. - Ce vrei să spui? - Las’ că ştii tu ce vreau să spun. - Campionule, termină! Bine?! - Bine, răule... Nu-mi spune! Te prefaci că ai secrete... Şi mai ziceai mereu, fără secrete între noi! Ţi-aminteşti?! Sunt sau nu cuvintele tale? - N-am uitat nicicând, dar... Astea sunt probleme personale, nu secrete! Şi n-ar trebui să vă intereseze pe voi. E suficient să mă intereseze pe mine. Pricepi?! - Da, da... Încerc măcar, comandante. - Vrei să te servesc cu ceva? Poate ţi-e foame, schimbă Lucian subiectul, care nu-i convenea. - Nu, mulţumesc. Eşti tare amabil, dar, serios, m-am săturat. Cel puţin deocamdată. - Atunci, poate o cafea, o răcoritoare, insistă Lucian. - Bine. Astea, da, dar nu te deranja tu; spune-le roboţilor să... începu Mihai o idee pe care n-o termină, oprindu-se în momentul în care întâlni privirea severă a colegului său, care-l determină să schimbe formularea: Adică, adu-mi orice serveşti şi tu! - Hmm... Imediat, zâmbi Lucian indulgent, prieteneşte. În scurt timp, aduse cafele şi răcoritoare, reluându-şi locul alături de campion. - Deci, Luci, insistă Mihai asupra motivului pentru care venise în navă. Despre ce era totuşi vorba? Îmi spui odată? - Ah, fleacuri... În definitiv, de abia acum îmi dau seama că nu era ceva foarte important; poate că nu trebuia să te deranjez, să te chem aici... Însă n-a stricat că ai venit, doar ai ajutat-o pe blondă. - Sigur, n-am venit degeaba. Am ajutat-o pe blondă, am aflat multe lucruri noi, interesante, însă... Fleacuri sau nu, vreau să ştiu şi restul. Aşa că spune-mi odată, nu mă mai fierbe atât! - Bine. Nu fi aşa de nerăbdător! În mare măsură era vorba tot despre păianjenul de care te-ai ocupat, trebuia să-ţi dai seama. Deci, având în vedere cele recent aflate, inclusiv de la tine, am dedus unele lucruri. Spre exemplu, referitor la locul de provenienţă al micuţei noastre prietene păianjen pe care tocmai ai înzestrat-o cu o bijuterie ultramodernă, am presupus că ar putea fi de la bordul celeilalte nave terestre, cea despre a cărei existenţă ai aflat tu de la supercomputer. - Crezi că ar fi posibil? - Bineînţeles! Nimic şi nimeni nu m-ar putea convinge că ar fi fost mereu la bordul navei noastre, „Pacifis”! Şi având în vedere că Ema este o creatură naturală terestră, nu poate fi din altă parte decât de pe cealaltă navă; cea cu care au sosit aici cei trei membrii ai familiei Kuny. Ceea ce nu face decât să-mi întărească, dacă mai era nevoie, şi mai mult părerea că ei sunt sigur de pe Terra. - Da, dar... Atunci, cum ar fi ajuns totuşi păianjenul în nava noastră, din cealaltă? - Unul dintre membrii familiei Kuny ar fi putut să-l aducă, involuntar. Sau poate chiar Maria. - Blonduţa noastră? Cum aşa? - Păi, presupun că ei vizitează din când în când acea navă şi nu cred că Nick nu i-ar fi arătat-o blondinei. Deci... - Ar fi o posibilitate, acceptă Mihai. - Însă presupun că tu nu ştii nimic sigur în acest sens. - Nu, n-am reuşit să aflu nimic nou, mai ales acum, că nu pot umbla la supercomputer! Ah, lungan afurisit, cu poruncile lui idioate cu tot! M-a pus la punct cu interdicţia asta... Deci, chiar mă bucur că m-ai chemat în navă şi astfel am atins din nou tastatura. - Îţi lipsesc atât de mult calculatoarele?! - Mult mai mult decât îi lipsesc lui dulciurile. - Lasă, nu mai e mult şi se termină cu interdicţiile. Vezi, doar; şi eu mi-am lăsat iarăşi barbă! Crezi că-mi convine?! Dar n-am de ales. Nici de gătit, nu mai gătesc. Şi e plictisitor! - Totuşi, mai e destul. Deci, de la supercomputer n-am scos nimic, nici înainte ca Nis să-mi fi pus interdicţia aia. - Dar eu nu la supercomputer mă refeream. - Ah, înţeleg, replică Mihai. Însă, nu, n-am discutat nici cu Ly despre aşa ceva. N-am vrut să-i trezesc bănuieli. De altfel, dacă nu intenţionează să-mi spună ea singură, nu ştiu cum s-o abordez, ca să nu devină suspicioasă. - Pricep. Deci, n-avem nimic nou. În privinţa lui Ly, ai dreptate, e bine să fii prudent, să nu strici relaţia ta cu ea, doar vă înţelegeţi bine, nu-i aşa? - Evident. Destul de bine. Ba chiar aş îndrăzni să afirm că foarte bine. Nu mă plâng. - Sincer, mă bucur pentru tine. Ştii, dacă o mai ţii mult timp aşa, s-ar putea ca în curând să calci pe urmele fratelui ei, sau ale bătrânului nostru. Ce zici, renunţi la burlăcie? - Nu ştiu, s-ar putea să ai dreptate. Recunosc, nu mi-ar displăcea. - În cazul ăsta, Nick şi Maria ţi-ar deveni cumnaţi. Cum te împaci cu ideea asta? - Păi, Nick oricum e un tip super! Iar în privinţa blondei, o cunoaştem toţi destul de bine, ştim cum e ea, aşa că nu-mi fac griji din cauza ei. Prin urmare, rezultă că voi avea nişte cumnaţi tare simpatici şi nu mă înspăimântă deloc ideea asta. - Aşa e, norocosule! Ce să-ţi spun? Baftă! - Mersi, eşti drăguţ. Mai problematic e însă cu domnul To Kuny, tatăl ei... - Ce-i cu dânsul?! - Păi, conducătorul Proximei e chiar tatăl ei, deci... - Şi?! Asta te înspăimântă pe tine?! - Într-un fel, da. Puţin măcar. Doar e vorba de conducătorul acestei planete, nu de un tip oarecare. - Mihai, fii serios! Domnul Kuny e un om minunat! - Ştiu, dar... - Nu ştiu ce ştii tu, dar n-ai motive să te simţi înspăimântat de dânsul. Uite, ca să-ţi alung orice temeri, o să-ţi spun că dumnealui mi-a acordat, fără ca eu să-i fi cerut vreodată ceva de acest gen, prietenia sa, sprijinul său, devenind pentru mine un fel de... Dom’ director?! Sincer, mi se pare ciudat asta, dar de aici am înţeles un singur lucru: Domnul To Kuny e o persoană minunată, deci, n-ai de ce să te temi de dânsul, sau de faptul că-ţi va deveni socru. Ar trebui să te bucure chestia asta. - Ah, să mă bucure... Poate. Mai greu, dar o să trec şi peste asta, în cele din urmă. Şi zici că ţi-a acordat prietenia dumnealui?! Într-adevăr, ciudat! Deşi n-ar trebui să mă mir. Tu eşti un tip care reuşeşti să obţii cu uşurinţă admiraţia celor din jur şi nu doar atât. - Aş... Lasă textele, asule! - Păi... Mai ai şi altceva să-mi spui? - Nu chiar. Însă, dacă tot nu sunt aici viitorii tăi cumnăţei, hai să-ţi mai spun totuşi ceva, ca să nu ţi se pară că te-aş fi chemat degeaba şi să regreţi că n-ai rămas cu Ly. - Degeaba oricum nu m-ai chemat, deci, nu regret, să fii sigur... - Da, ştiu, ai împodobit-o pe domnişoara păianjen Ema. Cu excepţia ei, să adaug şi altceva. Deci, ai reţinut ce ţi-am spus că am aflat de la Dick? - Sigur, stau destul de bine cu memoria. - Care memorie?! A ta sau a computerelor tale? îl provocă Lucian în glumă, zâmbind, însă Mihai nu-i răspunse provocării, aşa că Lucian îşi reluă ideea: Bine, deci... Toate aceste noutăţi aflate de la Dick n-au făcut altceva decât să-mi întărească acea convingere a mea, potrivit căreia actualii locuitori ai Proximei sunt fiinţe artificiale, ca şi plantele şi animalele existente în prezent aici. În plus, acum cred că foştii locuitori, cei naturali, arătau cu totul altfel decât aceştia de acum, sau decât noi. - Cum?! Chiar crezi aşa ceva?! - Evident! Gândeşte-te şi tu! E logic ceea ce spun! Dacă viaţa de pe această planetă a evoluat într-un mod total diferit decât pe Terra, dacă plantele şi animalele din trecut, cele reale, naturale, erau cu totul altfel decât cele artificiale existente în prezent, sau decât cele de pe Terra, cunoscute nouă, atunci e normal ca şi foştii locuitori ai Proximei să fi arătat altfel decât noi, cei de pe Terra. Iar actualii locuitori ai planetei noastre arată exact la fel ca noi, doar din cauză că ei au fost creaţi după modelul nostru, ca şi în cazul florei şi faunei artificiale ale Proximei din prezent. Nu-mi explic deloc de ce ex-locuitorii acestei planete au preferat să procedeze astfel, populând planeta lor cu fiinţe asemănătoare nouă, dar mi-e clar că aşa s-a întâmplat. Tu ce crezi? - Uau... E uimitor! Ce-aş putea spune?! Prea greu de înţeles! Dar, într-adevăr, trebuie să admit că vorbele tale au o logică, demnă de luat în seamă. I-ai spus şi lui Nick toate chestiile astea? - Nu! El nu-mi împărtăşeşte ideile şi nu vreau să-l cicălesc pe tema asta. M-aş mulţumi dacă ar recunoaşte adevărul în privinţa identităţii sale, dacă ne-ar lămuri cel puţin asupra acestui aspect. Nu reuşesc să-l înţeleg! De ce se teme oare? De ce ne ascunde adevărul? Fiind unul de-al nostru, ar fi fost normal să ne fi declarat bucuros acest lucru, de la bun început! Să-i fi părut bine că, în sfârşit, a reîntâlnit alţii asemenea lui. Dar el, nu! Nu se comportă astfel! De ce? Nu ştiu! În fine... O avea motivele lui, bine întemeiate, aşa că... Nu vreau să-l acuz de nimic! E, într-adevăr, un tip super! Poate că în final va recunoaşte şi adevărul, la momentul potrivit. Cine ştie?! - Aşa e, îl aprobă Mihai. Ca de obicei, s-ar putea să ai din nou dreptate. Cine ştie?! În cazul meu, cel mai mult mă deranjează lipsa de încredere de care dă dovadă Ly faţă de mine. Ea nu vrea să-mi spună nimic în acest sens. Iar eu nu pot să insist, pentru că... Mi-e teamă cum ar reacţiona. Aş prefera să-mi spună ea singură, aşa cum presupun că Nick i-a spus deja, măcar Mariei. Dar Ly tace! - Păi, ai grijă ce faci! N-o supăra pe Ly! - Încerc să n-o supăr, surâse Mihai. - Deci, asta a fost totul, campionule! Cred că ar trebui să plecăm amândoi acum. Fetele ne aşteaptă. - Hopa... Fetele?! Cum adică, noi, amândoi?! Eu ştiu sigur doar că Ly mă aşteaptă pe mine! Prin urmare... Te-am prins, comandante! Vezi?! Te-ai dat singur de gol! Deci, nu întâmplător ai aceeaşi direcţie ca şi mine, ci pentru că eşti aşteptat. Nu-i aşa?! - Păi... Da. Bine, m-ai prins! Mă aşteaptă Lia. Dar numai pentru că suntem parteneri la cercetări şi trebuie să ne întâlnim cu Sid, la ora 14.00. - Haide... Nu mă lua pe ocolite! Mai bine spune-mi adevărul! Eşti îndrăgostit lulea, nu-i aşa?! - Eu?! Nu... Cum o să... Ce, ai înnebunit? - De ea, Lia... Ea e norocoasa, surâse Mihai. Nu?! Ea ţi-a sucit ţie minţile? - Nu înţeleg la ce te referi! - Lasă, nu face pe prostul cu mine! Se observă de la distanţă, Luci! Şi un orb şi-ar da seama. - Cum?! Ascultă, Mihai, lasă balivernele şi hai să plecăm! Ar fi mult mai înţelept să... - Da, sigur... Vezi cum eşti?! Şi mai susţii că suntem buni prieteni. Adică, eu am fost foarte sincer cu tine şi ţi-am spus aproape totul despre mine şi Ly, de bună voie. Fără secrete... Tu însă nu vrei să-mi urmezi exemplul. - Te rog, campionule... Nu exagera! Da, bineînţeles că suntem prieteni buni, altfel cum?! Să nu-ţi închipui niciodată altceva! - Şi atunci, chiar n-ai nimic să-mi spui? - Off... Nu înţeleg... De fapt, ce-ai vrea să ştii de la mine?! Uff... Prea bine! Da! Uite, recunosc! Sunt îndrăgostit, cum zici tu, lulea. Şi ai ghicit: Da, de Lia! Tocmai de ea! Bine, ea mi-a sucit mie minţile! Deci, ai aflat şi asta, printe altele! Te satisface cu ceva?! Te ajută la ceva? - Da! Normal... Mă bucur că, în sfârşit, eşti sincer şi în această privinţă, deşi îmi dădusem seama de mult. Care-i problema ta? Ce era atât de greu s-o spui?! De ce ţineai secret chestia asta? - Nu-i vorba că ar fi fost prea greu sau secret, Mihai! Doar că, problema mea e că... Nu ştiu, nu înţeleg de ce toţi trebuie să afle de la mine acest lucru înaintea ei. Adică, înainte să-i fi spus şi ei ceva în acest sens. Dar tot insistaţi şi... La naiba! Nici măcar nu ştiu ce vreau să spun, de fapt, se încruntă Lucian, părând tulburat. - Cum adică, Luci... bănui campionul. Vrei să spui că ea nu ştie?! Ei nu i-ai spus încă, nimic? - Nu, nu încă... Ea e foarte dificilă! În plus, mă respinge mereu, ori de câte ori are ocazia, mă refuză categoric! Nu-mi acceptă sub nici o formă prietenia! Din cauza asta n-am reuşit niciodată să-i vorbesc deschis despre sentimentele mele şi aproape despre nimic altceva. Cum aş putea să-i spun ceva, când ea... Uff... N-aş fi crezut vreodată să existe ceva atât de dificil, mai ales pentru mine! - Deci, i-ai cerut totuşi prietenia... - Asta da, de nenumarate ori, ba chiar de la început, de când am întâlnit-o prima oară, evident, la Institut, însă de fiecare dată ea m-a refuzat categoric, chiar şi atunci, la început, când de abia o cunoscusem. Doar că atunci nu mă deranja deloc; eram prea tânăr. - Şi deci, o iubeşti... De mult?! - O să crezi că sunt un mare prost, dacă o să-ţi spun că de când am văzut-o prima oară, în urmă cu aproximativ... 7-8 ani?! - Luci, eşti nebun?! 7-8... ani?! rămase uimit campionul. - Da, vezi... păru a se întrista comandantul. Ce ţi-am zis eu?! - Păi, nu, dar... Adică, sigur că nu eşti un mare prost, dar... Ce să-ţi spun?! Sincer, nu-mi vine să cred! Adică, atâta timp şi să nu-i spui nimic... E incredibil! N-aş fi crezut! Cum?! Tocmai tu, Luci?! - Da, de atâta timp, tocmai eu... Chiar şi mie mi se pare incredibil! Dar ţie, sau altora? - Vai, Luci... Mi-amintesc de ziua aceea, pe Terra, când venisem la tine, să-mi arăţi la mate pentru examen şi tu erai foarte trist, din cauză că ea te reclamase cu o seară înainte Comisiei Disciplinare a Institutului... Şi atunci erai îndrăgostit de ea?! Serios?! - Păi, oare nu era destul de evident, Mihai?! Altfel, de ce aş fi fost atât de trist?! Doar din cauza reclamaţiei ei?! Ce-mi păsa mie de reclamaţia aia idioată? Pe mine asta mă deranja cel mai mult, că tocmai ea depusese acea reclamaţie stupidă. Pentru că da, eram de atunci îndrăgostit, încă de un an şi jumătate în urmă, când o întâlnisem prima oară şi tot nu-i spusesem nimic în acest sens. - Ah, înţeleg... Şi totuşi, nu prea... Dar îmi mai amintesc că tot atunci mi-ai spus că prima ta mare iubire a fost, evident, matematica, încă de când erai mic. Iar când te-am întrebat care ar fi a doua ta mare iubire, nu mi-ai răspuns. Deci, de fapt, despre ea era vorba; Lia, a doua ta mare iubire, chiar şi atunci, tot ea era. Aoleu, Luci! Eşti ceva de speriat. - De fapt, dacă e vorba despre iubire, Lia ar fi prima şi ultima; unica, da, încă de atunci. Matematica, asta e cu totul altceva. - Ştiu, înţeleg ce vrei să spui. Luci, eşti o mare figură! Zău... - Bine, Mihai! Dacă spui tu, poate sunt. - Dar, nu înţeleg un lucru, Luci; adică, totuşi, tu erai mereu înconjurat de domnişoare, de admiratoare, care de care mai frumoase; te asaltau, pur şi simplu. Am văzut şi eu chestia asta. - Aşa... Şi; ce-i cu asta?! Sincer, e cel mai nepotrivit moment să-mi aminteşti de ele, păru Lucian deranjat de această remarcă. - Adică, ele... - Ele... Ele se ţineau scai după mine, nu şi invers! Doar ai văzut şi tu atunci. Nu-ţi era clar?! De îndrăgostit, nu m-am îndrăgostit de nici una, nici nu mă interesa nimic legat de ele. Eu doar mă distram, aşa cum înţelegeam atunci, la vârsta aceea, încă fragedă. Că poate am greşit sau nu, nu ştiu, nu-mi dau seama. Rămâne la aprecierea celorlalţi. Însă un singur lucru e foarte clar; anume că doar ea mi-a pus inima pe jar, de cum am văzut-o şi tocmai ea nu dorea în ruptul capului să-mi accepte prietenia, ceea ce pentru mine era şi mai de neînţeles! Exact, poate şi din cauză că toate fetele păreau înnebunite după mine, îmi cădeau în braţe prea repede, fără ca eu să depun vreun efort în acest sens, iar ea, tocmai ea, cea de care chiar mă îndrăgostisem, nici nu dorea să ştie de existenţa mea, îmi întorcea spatele cu nonşalanţă şi mă refuza categoric mereu; poate că şi din cauza asta nu înţelegeam deloc de ce! Încă procedează astfel. - Şi deci, încă de atunci... - Da, de atunci. Ştii bine, eu sunt statornic, deloc schimbător. Conservator convins. Cam asta ar fi. Deci, acum ştii; şi tu... - Cine mai ştie, Luci?! Cu excepţia mea? - Cine?! Hmm... La naiba! Aproape toţi colegii noştri. Cu excepţia Liei, evident; ea nu ştie, pentru că nu i-am spus. - Şi chiar crezi că ea n-ar şti totuşi? - Ce vrei să spui? - Luci, să fim serioşi; e psiholog şi psihiatru. Chiar crezi că nu şi-a dat seama între timp? Ar fi imposibil! - Şi dacă şi-a dat seama, de ce continuă să mă refuze cu înverşunare, mereu? De ce mă tratează cu indiferenţă? - Asta n-o ştiu. Nu-mi dau seama. Nu-mi închipui ce e-n mintea ei. - Nici eu, Mihai. Nici eu... - Şi încă un lucru... Atunci când te-ai îmbătat, tot din cauza ei ai procedat astfel, nu? - Ah, te rog, nu mă chinui! Nu-mi aminti de perioada aia! - Vreau doar să înţeleg, atâta tot. - Campionule, cred că ar fi prea de tot dacă ai reuşi să înţelegi ceva ce şi mie încă-mi este foarte neclar. - Da, dar... Pricep acum că asta te-a deranjat cel mai mult, anume faptul că Lia a intrat atunci în cameră şi te-a surprins cu Ly, nu altceva. Adică, altfel ai fi reacţionat dacă aş fi intrat eu. - Exact. Văd că pricepi; asta era cel mai greu de suportat pentru mine, faptul că Lia m-a văzut astfel. Dacă erai tu, scuză-mă că-ţi spun, însă nu conta prea mult pentru mine, mă descurcam în final cu tine, chiar dacă pe moment poate că mi-ai fi altoit cel puţin un pumn zdravăn, pe care l-aş fi meritat în acele circumstanţe. Dar a intrat ea şi... Credea că ai fi tu... Dar eu... Stăteam ca un tont acolo... - Şi te-ai pierdut complet! Înţeleg... Dacă aş fi intrat eu, poate n-ar fi fost bine pentru mine în final, pentru că sigur n-aş fi acceptat nici o motivaţie din partea ta. Nu vreau să-mi închipui cum aş fi reacţionat şi nu ştiu dacă Ly ar mai fi vorbit vreodată cu mine după aceea; ea detestă violenţa, de orice manieră, deci, indiferent de motivele pe care le-aş fi avut, nu m-ar fi iertat niciodată. - Deci, din punctul tău de vedere, a fost mai bine că a intrat Lia în acel moment, însă nu şi din punctul meu de vedere. În final, tot eu am picat prost şi m-am comportat în continuare prosteşte! Dar... Nu! Gata! Nu vreau să-mi amintesc! Dacă între timp într-adevăr m-ai înţeles şi m-ai iertat, te rog, nu redeschide subiectul! - Bine, Luci, nu-l redeschid; chiar n-are rost. - Şi acum, ia aminte! În legătură cu Lia... Nu că te-aş obliga, însă ţi-aş fi recunoscător dacă ai păstra tăcerea în acest sens, chiar şi faţă de Ly, adică, mai ales faţă de ea, pentru că ele împart aceeaşi cameră şi... Nu ştiu, dar n-aş vrea ca Lia să afle din alte surse, de asta m-am tot ferit să-ţi spun, atât ţie, cât şi celorlalţi, dar voi vă tot amestecaţi mereu şi... Asta e ceva personal pentru mine! Aş vrea să mă înţelegeţi. Mă derutaţi cu insistenţele voastre! Nici nu ştiu cum e mai bine să procedez. Mie-mi place să fiu sincer, mai ales faţă de voi şi nu vreau să vă ascund nimic, nici unuia dintre voi, doar aşa am zis eu însumi mereu, de la bun început, adică, fără secrete între noi şi nu vreau să mă contrazic singur, însă... Aş prefera să fiu eu cel care-i va spune primul, atunci când voi reuşi, deci, să afle de la mine personal, nu de la voi sau din alte surse. Pricepi?! - Da, Luci! Nu-ţi face griji! N-am să mă amestec. Nu-ţi înţeleg frământările şi nu pricep de ce nu reuşeşti să-i spui, de atât amar de vreme, tocmai tu, care de obicei eşti foarte direct şi tratezi lucrurile cu seriozitate, dar... E treaba ta! N-ai decât să-i spui oricând crezi tu de cuviinţă, când vei reuşi. Te descurci tu. Doar nu e mare lucru. - Mda, sigur, mă descurc; sper... De obicei sunt foarte direct, după cum ai remarcat, nu ezit niciodată, dar vezi, nu reuşesc întotdeauna; nu înţeleg de ce tocmai cu ea şi tocmai când e vorba despre aşa ceva... În fine, chiar nu contează! Acum, să mergem! Chiar avem aceeaşi direcţie, doar stau amândouă în aceeaşi cameră, încheie Lucian şi se ridică de pe scaun, cu scopul de a părăsi interiorul navei „Pacifis”. Trecuse puţin de ora 12.00, deci, era cazul să plece. Înainte însă de a ieşi din nava albastră, duse la loc ceştile şi paharele goale, doar servise împreună cu Mihai cafea şi răcoritoare în timpul discuţiei avută cu campionul şi nu era posibil ca tocmai el să lase dezordine pe puntea principală. Apoi plecară, în sfârşit! Cum întârziaseră puţin, apelară la un avion local, care să-i transporte mai repede. Evident, Lucian ocupă locul pilotului... |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate