agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 732 .



Proxima - Partea a treia: „Aventuri pe Proxima”
proză [ Ştiinţifico-Fantastică ]
- roman -
Colecţia: science fiction

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Sagittarius ]

2019-11-03  |     | 



*26. Explorând din nou trecutul Proximei.

Nefiind prea departe, ajunseră destul de repede în marele oraş artificial. După ce lăsară avionul într-un loc adecvat acestuia, se îndreptară grăbiţi spre camera celor două fete, unde ajunseră în curând. Lucian ciocăni discret la uşă, spre a-şi anunţa prezenţa şi a solicita astfel permisiunea de a intra. Uşa se deschise, iar în cadrul ei apăru chipul plăcut al frumoasei Ly Kuny. Lia era şi ea în încăpere.
- Salut, frumoaso, îi spuse Lucian domnişoarei Kuny în momentul în care o zări şi intră pe lângă ea.
- Ah... Bună, Luci, îi răspunse Ly cu indiferenţă, întâmpinându-l cu răceală.
În urma lui păşi campionul.
- Bună, fetelor, le salută Mihai, pe amândouă. Sper că n-am întârziat.
- Mihai, exclamă Ly, bucurându-se că-l vede, iar spre surprinderea lui Lucian, sub privirile lui uimite, ea sări sprintenă în braţele campionului, sărutându-l cu pasiune, fără a ţine cont că era şi altcineva în acea încăpere.
Schimbând între ei priviri discrete, atât Lia, cât şi Lucian, se prefăcură că nu-i observă pe cei doi, încercând să le ignore prezenţa.
- Mi-a fost atât de dor de tine, îi şopti Ly lui Mihai, încă în braţele acestuia.
- Şi mie de tine, îi răspunse campionul, la fel de şoptit, sărutând-o din nou. Dar m-am străduit să nu întârzii. Te-am avertizat că s-ar putea să ajung după ora 12.00.
- Ştiu, îl întrerupse Ly delicat, tot în şoaptă. N-ai întârziat deloc, însă acest lucru nu m-a împiedicat să-mi fie dor de tine.
Deşi cei doi îndrăgostiţi vorbeau în şoaptă, ar fi fost imposibil să nu fie auziţi, deoarece, inevitabil, acolo domnea o linişte adâncă. Prin urmare, involuntar, Lucian şi Lia asistară la discuţia şoptită a celor doi.
- Păi... Noi doi plecăm acum, li se adresă Mihai, vorbind puţin mai tare, înştiinţându-i de intenţia lor.
- Sigur, campionule. Nu vă reţine nimeni, îi răspunse Lucian, privindu-i îngăduitor.
Acestea fiind spuse, fără a adăuga şi alte comentarii de prisos, Mihai şi Ly părăsiră încăperea. Nici nu se închise bine uşa în urma lor, că Lucian, care de abia reuşise până în acel moment să nu-i urmeze exemplul campionului, o cuprinse strâns în braţe pe colega lui şi după cum era de aşteptat din partea lui, inevitabil, urmă un sărut ţepos... N-ar fi putut rezista fără a proceda astfel, mai ales nu după ce asistase involuntar la momentele de tandreţe dintre mai tânărul său coleg, campionul şi fermecătoarea Ly Kuny. Fiind parcă absentă, Lia nu-i reproşă nimic, mai ales că îi plăcuse noul sărut ţepos; era o senzaţie stranie pentru ea, pe care n-o experimentase anterior...
- Putem pleca şi noi acum, spuse el, pornind mândru spre ieşire.
Părăsiră încăperea şi porniră agale pe străzile marelui oraş artificial, spre locul de întâlnire cu Sid Kelso.
- Se pare că relaţia dintre colega ta de cameră şi campionul nostru avansează rapid, remarcă el, în timp ce-şi continuau drumul.
- Aşa este. Am observat şi eu, normal, îl aprobă ea şoptit.
- Păi, dacă vor continua mult timp astfel, în curând simpatica ta colegă de cameră va sfârşi ca şi fratele ei, alături de unul dintre colegii noştri de echipaj. Mihai; şi Ly. Cine s-ar fi gândit?! Eu, nu.
- N-ar fi exclus, deci, nu m-ar mira.
- Nici pe mine. Deja relaţia lor prinde contur, deci, nu m-ar surprinde să se încheie astfel. Însă, n-ar fi ceva grav. Singurul inconvenient, cel puţin pentru tine, ar fi că ai rămâne singură, fără colegă de cameră. Presupun că te-ai obişnuit cu prezenţa ei.
- Sigur. M-am obişnuit. Însă asta nu-i o problemă. Orice învăţ îşi are şi dezvăţul. Îţi dai seama că n-am să pot fi o piedică în calea fericirii lor. Am să supravieţuiesc şi singură, fără ea.
- Evident. Însă, mai bine să nu anticipăm, adică, să nu le planificăm noi viitorul. Se descurcă ei singuri şi n-are decât să fie aşa cum vor hotărî, spuse el, iar datorită discuţiei purtată în acea dimineaţă cu Mihai, zise: Dar... Cum rămâne cu noi?
- Noi?! se miră ea. Care „noi”, Luci?
- Noi; adică... Noi doi.
- „Noi”, repetă ea. Cum adică, „noi”?! Luci, nu există nici un „noi”, credeam că ai înţeles acest lucru până acum.
- Bine, dar...
- Nici un dar, îl întrerupse ea. Eu ţi-am spus deseori, destul de clar! Şi dacă încă n-ai înţeles, pricepe odată că între noi nu poate fi vorba decât de colegialitate; între noi nu poate exista decât o relaţie strict profesională, de parteneriat. Însă nimic mai mult! Niciodată!
- Credeam că putem fi totuşi prieteni, cel puţin. Măcar atât. Credeam că poate exista un viitor pentru noi, unul în care să fim măcar prieteni. Atâta tot. Nu-ţi cer prea mult, Lia.
- Nici gând! Colegi, cel mult parteneri de cercetări, însă doar atât! Te rog, nu insista!
- Am putea încerca totuşi. Şi eu te rog, acceptă, măcar sub formă de încercare, o perioadă, scurtă, dacă vrei... Ce ai avea oare de pierdut? Te rog insistent, Lia, acordă-mi prietenia ta!
- Nu! Regret! Rămânem doar parteneri de cercetări! Nimic mai mult!
- Haide, te rog, dă-mi o şansă! Cred că merit măcar atât. Ţi-am dovedit acest lucru în ultimul timp, sau, mai bine spus şi în ultimul timp, însă nu doar acum. Acceptă-mă în viaţa ta, repet, măcar pentru o perioadă de probă, oricât de scurtă ar fi. Nimic definitiv. Nimic serios, doar o simplă încercare, dacă nu vrei mai mult de atât.
- Nu! Şi nu mai insista! Doar parteneri de cercetări sau nimic! Deloc!
- Off... De ce eşti atât de dură şi nu vrei să-mi acorzi măcar o şansă? Nu te înţeleg! Cred că aş merita atâta lucru, după tot ceea ce s-a întâmplat în ultimul timp.
- De ce te legi de acest amănunt? Doar nu vrei să spui că în urma celor recent întâmplate aş fi obligată să-ţi accept prietenia? Că ţi-aş fi datoare în vreun fel? Sau că m-ai salvat doar pentru a câştiga teren?! Pentru că, dacă ar fi fost aşa, mai bine m-ai fi lăsat acolo, să se fi prăbuşit şi toată peştera peste mine, nu doar acei bolovani!
- Nu... Te rog, n-o lua astfel! Ştii bine că n-am intervenit în favoarea ta dintr-un motiv anume; credeam că ţi-ai dat seama că nu am avut nici un scop, dinainte stabilit! De fapt... Ah... Mai bine renunţ! Tot eu. Văd că n-o scot la capăt cu tine! Prea bine! Fie aşa cum vrei tu! Din nou. Deci, fără prietenie! Am priceput, cedă el, mâhnit de rezultatul acestei convorbiri, însă acest lucru nu-l împiedică să o sărute, din nou.
- Şi asta ce-a fost? Explică, replică ea, uşor nervoasă, deşi, evident, sărutul îl percepu într-un mod plăcut.
- Asta?! Nimic! Doar un sărut, presupun...
- Nu fi ridicol! Asta o ştiam şi eu, destul de bine. Dar... De ce m-ai sărutat totuşi, din nou, mai ales acum, după ce ţi-am repetat pentru a nu ştiu câta oară că nu accept prietenia ta?
- De ce?! Ştii doar cât de perseverent sunt... Asta ar înseamna că nu renunţ definitiv, ci doar temporar. Între timp, o să mai încerc, nu renunţ la şansa mea. Cine ştie, poate voi reuşi vreodată să câştig prietenia ta. Poate există totuşi în inima ta un locşor şi pentru mine.
- Dar...
- Nu încerca să mă obligi să renunţ definitiv, pentru că asta nu se va întâmpla! Ştii bine cât de încăpăţânat pot fi, deci, repet, n-am să renunţ definitiv la şansa mea, aceea de a-ţi câştiga totuşi prietenia, măcar atât. Însă renunţ acum... Doar pe moment.
- Luci, ar fi mai bine pentru amândoi dacă ai înţelege odată pentru totdeauna că nu vreau să fim prieteni! Doar colegi! Ba chiar şi parteneri de cercetări. Însă nimic mai mult.
- Bine! Am priceput, afirmă el, adăugând apoi şoptit: Deocamdată...
Lia se lăsă păgubaşă, nu insistă asupra subiectului; doar ştia, într-adevăr, foarte bine cu cine avea de-a face şi îşi dădea seama că n-ar avea şanse de câştig, deci, renunţă. Tot deocamdată. Mai ales că, dacă ar fi continuat să se împotrivească, exista riscul ca în cele din urmă să cedeze în faţa lui, doar îi plăcea atât de mult să se afle în preajma lui, în braţele lui... Ah, îi plăcea, într-adevăr! Chiar şi săruturile lui, evident! Cum să nu-i placă?! Mai ales acestea, când el avea barbă... Dar n-ar fi recunoscut asta faţă de el.
În plus, se apropiau de locul de întâlnire cu Sid Kelso, iar o siluetă ce staţiona nemişcată exact în acel loc îi determină să pună brusc punct oricărei conversaţii. Bănuind că respectivul era chiar Sid, măriră pasul în direcţia acestuia. Ajunşi la locul de întâlnire, constatară că bănuiala lor se confirma. Silueta îi aparţinea chiar lui Sid Kelso, care ajunsese mai devreme acolo şi îi aştepta, deşi ei nu întârziaseră de fel.
Se salutară reciproc şi fără alte introduceri, planificară rapid ce urmau să facă în decursul acelei zile. Căzură de acord cu planul conform căruia urmau să vizioneze împreună materiale informative referitoare la cele recent aflate. Aşadar îl urmară pe Sid spre locul în care acesta susţinea că vor putea găsi acele materiale.
Şi într-adevăr, găsiră ceea ce-i interesa, anume materiale informative cu detalii uimitoare despre trecutul planetei. Erau chiar şi imagini, incredibil de multe şi uimitor de clare, despre acelaşi subiect. Materialele existente se prezentau sub diverse forme, iar toate erau în bună stare, ceea ce presupunea că fuseseră păstrate cu mare grijă, pentru a nu se deteriora iremediabil. Ei urmăriră totul cu o atenţie deosebită, încercând să se documenteze cât mai mult şi să reţină totul amănunţit, motiv pentru care întârziară destul de mult cu cercetările lor în acea zi. Uitaseră de foame, de sete sau de micile lor divergenţe din acea zi, însă nu aveau de ce se plânge. Le fusese dat să vadă cu ochii lor imagini despre trecutul planetei Proxima. Prin bunăvoinţa lui Sid Kelso, care, neobosit, le traducea tot ceea ce era necesar, pentru că, evident, toate materialele erau în limba locală, prin faţa ochilor lor se perindară imagini cu creaturi sau plante atât de bizare, încât nici cea mai îndrăzneaţă minte nu şi le-ar fi putut închipui, nici cea mai bogată imaginaţie nu le-ar fi putut zămisli. Privindu-le, cu greu puteau accepta că ele existaseră cu adevărat odinioară pe suprafaţa imensei planete, însă cu excepţia ciudăţeniei lor, nu aveau alte motive pentru a le nega existenţa.
De asemenea, dacă era să dea crezare acelor imagini, atunci, într-adevăr, foştii locuitori ai Proximei arătau totuşi întocmai ca şi actualii localnici, cât şi ca ei, vizitatorii tereştrii, ceea ce lui Lucian i se părea total neverosimil. Însă, neavând încotro, în lipsa altor dovezi convingătoare, acceptă această posibilitate ca fiind valabilă. În final, seara târziu, când afară deja se întunecase, oboseala acumulată în cursul zilei amintindu-le că trebuie totuşi să se şi odihnească, deciseră să se retragă, fiind foarte mulţumiţi de tot ceea ce văzuseră. Chiar şi Sid părea, normal, obosit, însă nu le reproşă nimic pentru întârziere, dovedindu-se a fi foarte înţelegător.
Înainte de a se despărţi, pentru a porni fiecare spre locul său de odihnă, constatând că le era foame, deciseră să servească cina, toţi trei, împreună, la un restaurant apropiat din marele oraş artificial. Nu le fu greu să găsească unul prin apropiere şi mâncară pe săturatelea. Chiar şi Lucian, care de data asta nu mai făcu deloc mofturi şi nici nu ţinu cont de faptul că mâncare era totuşi în totalitate artificială.
Apoi se despărţiră de Sid, mulţumindu-i pentru răbdarea şi amabilitatea de care acesta dăduse dovadă. Surâzându-le binevoitor, Sid se retrase singur spre casă.
Lucian îşi conduse colega până în apropierea camerei ei, după care porni grăbit spre nava albaastră, gândindu-se neîncetat la acele imagini incredibile pe care le vizionase.
Cele două zile care urmară, joi, 8 noiembrie 2091 şi vineri, 9 noiembrie 2091, le petrecură în mod asemănător, împreună cu neobositul Sid Kelso, „ghidul” lor, întârziind destul de mult de fiecare dată. Drept răsplată aflaseră o multitudine de detalii uluitoare, însă erau departe de a şti totul. Nu regretau deci faptul că întârziaseră în acele zile, doar nu pierduseră timpul degeaba.
Cum însă încă mai erau destule de aflat, rămase stabilit să-şi continue cercetările în acest sens, în aceeaşi formaţie, începând din prima zi a sîptămânii următoare.
În aceste două zile serviseră masa de seară la un restaurant din oraş, tot împreună cu Sid Kelso, care se dovedise a fi extraordinar de amabil şi util, explicându-le cu lux de amănunte, cum putea el mai bine, cât mai pe înţelesul lor, tot ceea ce lor li se părea a fi mai dificil de priceput. Evident, poate nu reuşise să-i lămurească în totalitate asupra tuturor neclarităţilor cu care se confruntau, însă se dovedise extrem de serviabil faţă de ei, poate chiar, într-un fel, exagerat de amabil.
Vineri seara, ca şi în seara precedentă, după ce servise masa la restaurant şi se despărţise de Sid, Lucian porni spre nava lui albastră, pe acelaşi traseu, conducându-şi mai întâi colega până în dreptul camerei acesteia. Căzură de acord să nu se mai întâlnească deloc în acest week-end şi să folosească cele două zile strict pentru odihnă.
Evident, Lia insistase să nu se întâlnească deloc cu el, pentru că ea avea de gând să viziteze nava tatălui ei, împreună cu acesta, într-una dintre aceste două zile libere din week-end, dar nu-i putea spune lui Lucian nimic în acest sens, justificând doar că era foarte obosită şi dorea să se odihnească, pentru a-şi reface forţele.
Deci, urmau să se întâlnească tocmai luni la ora 10.00, când va veni el în oraşul artificial. În ceea ce-i privea pe colegii lor de echipaj, aceştia îşi continuaseră fiecare cercetările pe cont propriu, fiecare în domeniul şi în stilul său, înregistrând mai multe sau mai puţine progrese.
Blonda venise destul de des în nava albastră, pentru a-şi vedea micuţa prietenă, cu sau fără ajutorul computerului la care o conectase campionul prin intermediul microcipului realizat de el. Ea venise uneori însoţită de Nick, alteori fără el, însă de fiecare dată nu-l găsise pe Lucian la bordul navei. Ea nu ştia că acesta avea alte preocupări.
Astfel trecură aceste două zile pentru echipajul terestru. Urma un nou week-end, de data aceasta, fără petreceri, un week-end destinat, în principal, odihnei...


.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!