*52. Jocul.

Numai domnul To Kuny plecase, ceilalţi rămăseseră toţi la bordul navei „Pacifis”, de data aceasta culcându-se prin rezervele lor, fiindcă n-ar mai fi putut rezista fără a dormi încă o noapte. Prin urmare, se retraseră prin rezervele lor, pentru a dormi cel puţin câteva ore, până dimineaţa.
Ei rămăseseră, pentru că ziua următoare era luni, 24 decembrie 2091, deci, era ajunul Crăciunului şi împodobeau bradul de Crăciun, care era, evident, artificial. Fiind însă de pe Terra, a fi artificial era total diferit de ceea ce pe Proxima se înţelegea a fi artificial. Acest brad artificial îl împodobeau de fiecare dată, în fiecare an, de Crăciun, pe puntea principală, de când părăsiseră Terra, fiecare punând cel puţin câte un ornament în brăduţ, apoi aşezând sub brad mici atenţii pentru ceilalţi, special pregătite în acest scop, ceea ce vor face şi în acest an. Se părea însă că tot la bordul navei lor, deşi se aflau pe suprafaţa unei planete imense. Cum însă aici liniştea era o regulă ce nu putea fi încălcată, nu aveau încotro, fiindcă nu puteau să se distreze, păstrând în acelaşi timp liniştea absolută atât de necesară locuitorilor Proximei, chiar dacă nu făceau ei cine ştie ce multă gălăgie, totuşi nu se încadrau deloc în limitele standardelor cerute de gazdele lor. Aşa că, decât să se distreze în şoaptă, preferau să o facă la bordul navei lor, în stilul lor caracteristic, departe de oraşul artificial, ca să nu deranjeze pe nimeni. Deci, localnicii nu aveau ce le reproşa în acest sens.
Iar această zi îşi făcu debutul odată cu apariţia razelor stelei centrale, Alfa, ca de obicei, pe la ora 07.00, deşi la acea dată, pe Terra se lumina de ziuă puţin mai târziu. Lucian se trezi pe la ora 08.00, revenind pe puntea principală, unde, spre surprinderea sa, îl găsi pe Mihai, evident, în faţa monioarelor computerelor, tastând de zor, el ştia ce.
- Ce-i cu tine, campionule?! Iarăşi sâcâi computerele astea?
- Păi, nu mai puteam dormi, aşa că am venit aici şi neavând ce face...
- ... Ţi-ai găsit imediat o ocupaţie, îl completă Lucian. Ia dă-le o pauză, doar e ajunul Crăciunului. În plus, parcă tocmai am spus că suntem în vacanţă.
- Nu-ţi face griji, respect vacanţa, pentru că, de fapt, acum nu lucrez, ci doar fac un nou joc video, foarte antrenant.
- Un joc nou?! Deci, altfel spus, te joci?
- Nu chiar. Nu mă joc; n-aş putea, pentru că jocul nu e încă gata. Va putea fi jucat numai după ce-l voi termina. Acum îl programez.
- Aşa, deci?! Lasă-l acum aşa cum e! Îl termini tu altădată. Mai târziu, mult mai târziu!
- Nu, te rog! Lasă-mă! Nu mai am mult. Îl termin imediat. După aceea, vei vedea, o să-ţi placă, chiar şi ţie!
- Mie?! De ce crezi că o să-mi placă?! E cumva vorba despre matematică pe acolo?
- Mate?! Nu. De fapt, chiar deloc. Dar sunt sigur că o să-ţi placă, pentru că e bine realizat. Cel puţin mie aşa mi se pare.
- Bine. Atunci te las să-l termini. Te-ai trezit de mult?
- De vreo oră, poate două sau trei... N-am luat seama la oră.
- Şi de atunci stai priponit în faţa monitoarelor?! Chiar eşti ob-sedat de computerele astea. Mă duc să-ţi fac o cafea, să te învioreze, îi mai spuse Lucian, îndreptându-se neobservat spre bucătăria navei.
Fiind prea preocupat de ceea ce făcea el acolo, campionul nu-i răspunse. De fapt, nici măcar nu observase că n-ar mai fi pe puntea principală. Însă Lucian reveni în scurt timp cu două cafele, una pentru el, cealaltă pentru campion; se interesă:
- Ai terminat acolo?
- Nu încă. Dar nu mai durează mult.
- Şi despre ce e vorba în jocul ăsta nou?
- Dacă eşti curios şi vrei să afli, vei vedea când va fi gata. Însă pentru asta, va trebui să-l joci.
- Deci, nu-mi spui.
- Prefer să nu.
- Fie cum doreşti. Ţi-am adus o cafea.
- Mersi. Eşti foarte drăguţ.
- Cel puţin, încerc să fiu... Deci, crezi că eu voi juca jocul ăsta al tău?
- Sper că da. De ce nu?! Bineînţeles, dacă o să-ţi placă.
- Ştii bine care e relaţia mea cu computerele; nu mă dau în vânt după ele, nu ca tine, în nici un caz! Dar fiind vorba doar de un joc...
- Eşti curios să ştii despre ce e vorba, nu-i aşa?
- Într-un fel, s-ar putea spune şi aşa, aprobă comandantul.
- Vei afla când va fi gata, doar dacă-l vei juca, altfel nu, spuse Mihai, sorbind din cafea.
- Eşti de neînduplecat, ştiai asta?
- Da; nu-i chiar o noutate, îl aprobă zâmbind Mihai.
- Păi... schimbă Lucian subiectul, văzând că n-are sorţi de izbândă, să afle ceva despre noul joc. Ai văzut colierul blondinei?
- Cum aş fi putut oare să nu-l observ?!
- Şi ce părere ai?
- Eu?! Nu ştiu. Nu mă pricep la bijuterii, dar pare autentic, veritabil. E chiar frumos, pot spune că-mi place.
- Nu la asta mă refeream. De unde crezi că-l are Nick?
- De unde aş putea şti?
- Nick spunea că de la tatăl lui, îl lămuri Lucian.
- De la domnul Kuny?
- Da, chiar de la dânsul. Spune-mi, ai mai văzut tu ceva asemănător pe aici?! Poate mi-a scăpat mie!
- Nu, nici eu n-am văzut. Chiar deloc.
- În schimb, ştiu foarte bine unde am mai văzut asemenea bijuterii.
- Vrei să spui, pe Terra, îl completă campionul, în timp ce-şi continua lucrul cu computerul, sorbind din când în când din cafeaua adusă de Lucian.
- Exact, pe Terra, îl aprobă comandantul.
- Da, îmi dădeam şi eu seama, replică Mihai, îngândurat. În plus, ştii ce i-a făcut Ly cadou blondinei?
- N-am idee. Ce anume?
- O vază. O mică vază; delicată, frumoasă, n-am ce zice! Însă... Destul de straniu, nu-i aşa?! N-am observat asemenea obiecte pe aici. De fapt, e clar că localnicii nu au aşa ceva, pentru că n-ar avea ce face cu ele. Doar ei nu rup niciodată flori, pe care apoi să le aşeze în vaze, sub formă de buchete.
- Aşa e, ai dreptate. Şi ce ţi-a spus Ly?
- Nimic! Iar cum ea nu s-a grăbit să-mi explice provenienţa acelei văzuţe, am preferat să nu intru în amănunte, deci, n-am insistat asupra subiectului. Dar sper să mă înţelegi.
- Sigur, campionule! Îţi înţeleg situaţia, doar nu sunt absurd. Însă dovezile încep să se strângă în favoarea noastră, din ce în ce mai multe.
- Luci, nu ştiu cum să-ţi spun, însă cred că ar fi mai bine să nu insistăm asupra originii lor, cel puţin deocamdată. Mie-mi este clar că ei sunt, ca şi noi, de pe Terra. Dar hai să-i lăsăm pe ei să recunoască singuri adevărul. Pentru că odată şi odată va veni timpul când nu vor avea încotro, vor fi nevoiţi să ne spună totul, să accepte realitatea. Nu se vor putea ascunde la nesfârşit sub această mască, a familiei Kuny, de pe Proxima.
- Sunt întru totul de acord cu tine, campionule! Trebuia să-l fi văzut pe Nick de ziua blondei, când Nis i-a pus nişte întrebări incomode despre trecutul lor, al familiei lor, despre bunici, despre mamă... Mi-a plăcut lunganul! Uneori, e super; de nota 10!
- Nis?! Nu-i mereu astfel? Doar uneori, zici?
- Ba da, bine, ai dreptate, e mereu, doar că uneori se depăşeşte pe el însuşi.
- Cum ar putea oare să se depăşească?
- Nu mă refer la înălţimea lui, pricepu comandantul.
- Ştiu, Luci. Îmi dădeam seama.
- Apropo, tu ai vorbit vreodată cu Ly despre aşa ceva? Despre familie, despre trecutul ei; ştiu şi eu?
- Nu, Luci, n-am vorbit. Şi din motive obiective, bine întemeiate, lesne de înţeles, prefer să nici nu discut despre asta cu ea.
- Te înţeleg. Ai putea aborda totuşi subiectul, subtil, foarte subtil, fără a-i trezi ei bănuieli.
- Aşa e. Am şi încercat. Adică, în sensul că eu i-am vorbit mult despre ai mei, i-am arătat poze, multe altele, dar ea, nimic! Aşa că... Nu, mai bine nu, alungă campionul din minte această idee.
- Bine. Poate ai dreptate. Nu trebuie să te complici; n-are rost. Să ne mulţumim cu ceea ce avem deocamdată, chiar dacă nu e prea mult, e foarte puţin.
- Chiar aşa, Luci! Să ne mulţumim... Vezi tu, pentru mine e totul, nu foarte puţin! N-aş putea suporta să o pierd pe Ly, indiferent de motive, aşa că...
- Nu-ţi face griji, n-o vei pierde, îl linişti Lucian.
- Gata! Am terminat, îl anunţă zâmbind campionul, care între timp băuse şi toată cafeaua. Ce zici, vrei să încerci noul joc?
- Poate, dar nu chiar acum, îl refuză Lucian, fără a părea foarte interesat de noul joc al campionului.
- Ei, hai, te rog, insistă Mihai. Mi-ar face plăcere să ştiu că tu l-ai încercat primul, comandante!
- Bine, cedă Lucian, zâmbind şi se aşeză în faţa computerului, în locul lui Mihai, care se ridicase. Dacă înseamnă atât de mult pentru tine... Hai să-l încerc!
Lucian porni jocul, privind foarte atent monitorul. Mihai îi ceru verdictul:
- Ce părere ai?
- Până acum, impresionant, aprecie Lucian. Dar care-i numele jocului tău?! Nu l-am remarcat încă.
- Ah, asta-i una dintre micile probleme pe care mai trebuie să le pun la punct. Nu i-am dat încă un nume, pentru că nu i-am găsit unul potrivit. Poate mă ajuţi tu, presupuse Mihai.
- Eu?! Poate. Să vedem, spuse Lucian, concentrându-se asupra jocului, în timp ce-şi sorbi restul de cafea. Hei... Dar, ce-i asta?! Glumeşti, nu?! Ah, tu, şmechere... Mi-ai făcut-o! exclamă comandantul surprins, zâmbind, când, în sfârşit, văzu imaginile şi-şi dădu imediat seama despre ce era vorba. Dar ştii că eşti o mare figură? Nu puteai să-mi spui dinainte?!
- De ce, nu-ţi place?!
- Ba da, e chiar grozav! Însă... Zău aşa, Mihai! Adică... „Pacifis”, noi?! Ai haz, n-am ce zice! Crezi că e o idee bună să faci un asemenea joc, cu şi despre noi?!
- Da, de ce nu?! Mă mir cum de nu mi-a venit ideea asta până acum. Celelalte jocuri pe care le-am realizat de-a lungul călătoriei noastre, până acum...
- Au fost toate grozave, îl întrerupse Lucian. Pe cuvântul meu! Încă sunt! Iar asta ţi-o spune unul care nu apreciază computerele sau jocurile... Ale tale însă, îmi plac! Chiar foarte mult! Dar gata, am văzut destul, spuse Lucian şi se ridică de pe fotoliul cu pricina, salvând setările, pe contul său.
- Nu vrei să-l vezi până la sfârşit?
- Nu, mersi. Poate altădată, când voi avea mai mult timp liber. Promit că o să-mi petrec vreo câteva ore bune în faţa afurisitului ăsta de computer, să văd tot jocul tău, în întregime.
- Doar dacă vei reuşi să-l joci până la capăt, să-l termini. Trebuie să cunoşti regulile, să depăşeşti capcanele... Nu-i atât de uşor, să ştii!
- Am observat. Dar am să încerc să mă descurc. La urma urmei, văd că tot eu sunt comandantul, chiar şi în afurisitul ăsta de joc al tău! Deci, eu fac regulamentul, nu-i aşa?! Jucăm după regulile mele, nu?
- Nu prea. Nu absolut necesar. Nici în joc, nici în realitate, îl contrazise Mihai.
- Ai dreptate, îl aprobă Lucian. Iar asta ar trebui să-mi dea serios de gândit. Poate ar trebui să iau măsurile adecvate, să schimb cumva situaţia asta. Presupun că ar trebui să-mi daţi totuşi ascultare.
- Nu, deloc! Lasă lucrurile aşa cum sunt acum, pentru că e perfect, Luci! Nu trebuie schimbat nimic, pentru că n-ar mai fi bine.
- Aha... Deci, nu-ţi place autoritatea?
- Păi... Nu atât de mult! Ce-ai vrea, să devii brusc nesuferit?!
- Eu, nu, evident. Bine, campionule! Nu-ţi face griji, n-am să schimb nimic, niciodată, nici în joc, nici în realitate! Nu-mi stă în caracter să mă transform într-un nesuferit, îl asigură comandantul.
- Ce faceţi voi doi aici? Jucaţi jocuri? se văzură întrerupţi de Stela, care tocmai sosise pe puntea principală.
- Da, doctore, îi răspunse Lucian. Jucam un joc. Dar ce joc! Unul nou, pe care campionul de abia l-a terminat de realizat puţin mai înainte.
- Zău...? păru Stela interesată. Despre ce e vorba?
- N-am să-ţi spun nimic, doctore! Dacă vrei să afli despre ce e vorba, n-ai decât să-ţi creezi cont şi să intri-n joc, îi răspunse Lucian.
- Deci, frumosule, faci pe misteriosul cu mine?! îi reproşă Stela.
- Îmi pot permite, nu?! Cum a făcut şi campionul cu mine. Nici el n-a vrut să-mi spună. Aşa că...
- Ah, răilor ce sunteţi, îi clasifică Stela.
Fiind însă curioasă să-l vadă, porni jocul, numai până-n momentul în care îşi dădu seama despre ce era vorba, ceea ce se petrecu destul de curând. Apoi, rând pe rând, se treziră şi ceilalţi, venind toţi pe puntea principală, din rezervele lor. Toţi aflară de noul joc conceput de campion şi după ce-l încercară, îl apreciară pozitiv, fiind de părere că e destul de interesant şi bine realizat. Deci, într-un cuvânt, le plăcu, ceea ce-l mulţumi pe campion.
- Dar ce idee năstruşnică şi pe tine, să faci un joc cu şi despre noi, rosti blonda. Cum de ţi-a trecut aşa ceva prin minte?
- Eu aş zice, mai degrabă, cum de nu mi-a trecut aşa ceva prin minte până acum?! Presupun însă că-l puteţi considera ca fiind un cadou din partea mea, pentru voi toţi, minunaţii mei colegi, replică Mihai.
- Ca să vezi, ce drăguţ, spuse Stela.
- Fireşte, mai am eu mici atenţii pentru fiecare dintre voi, dar pe lângă acelea, îl puteţi considera şi pe acesta tot drept un cadou din partea mea. Restul le veţi primi diseară, sub brad, dacă veţi fi cuminţi până atunci. Pe acesta însă, nu-l puteam împacheta şi pune sub brad.
- Bine. Mulţumim, campionule, spuse Lucian.
- Apropo, când facem pomul? Bradul de Crăciun... păru blonda nerăbdătoare.
- Cât de curând, blonduţo, îi răspunse Lucian. Avem destul timp la dispoziţie, aproape toată ziua. Nick, Ly... Voi aţi mai împodobit vreodată vreun brad?
- Nu, bineînţeles că nu, negă categoric Nick.
- În cazul acesta, veţi avea acum ocazia să participaţi la împodobirea acestuia. Ornamente avem destule, zise tot Lucian.
- Un brad?! se miră Ly. Vreţi să spuneţi un pom? Unul adevărat?
- Un brad, da, adică un pom. Pomul de iarnă. Însă artificial, explică Lucian. Iar pentru noi artificial înseamnă că e de plastic, nu aşa, ca aici, la voi, creat în laborator, ca şi cum ar fi natural.
- Da. Este bradul pe care-l împodobim în fiecare an de Crăciun şi avem mare grijă să nu păţească nimic, adăugă Lia. Mai avem câţiva, de rezervă, dar n-am vrea să-i folosim pe aceia, pentru că ţinem la acesta! Ne-am ataşat de el.
- Ca să vezi, cât de sentimentali putem fi, replică Lucian. Ţinem până şi la un brăduţ de plastic!
- Pentru că e al nostru şi l-am împodobit an de an, de când am părăsit Terra, păru Lia nemulţumită de replica lui Lucian.
- Bineînţeles, o aprobă comandantul. Nici eu n-am spus altceva! Poate că tot pe acest brăduţ îl vom împodobi, până vom ajunge înapoi, pe Terra.
- Ah, un brăduţ de plastic... Pare interesant, spuse Ly îngândurată, uşor amuzată de idee.
- Chiar este interesant, vei vedea, o asigură blonda, din apropiere.
Apoi începură toţi pregătirile pentru împodobirea bradului, pe care-l vor aşeza, ca de obicei, cum procedaseră şi-n anii precedenţi, pe puntea principală...