*63. „La mulţi ani, Diana Enka!”

Ziua următoare, joi, 10 ianuarie 2092, trecu apoape în acelaşi fel. Lucian rămăsese doar în navă. Şi chiar era ziua mamei lui, Diana Enka. Trist, îi privi chipul din lănţişorul pe care i-l dăruise cu o seară înainte de lansarea navei „Pacifis” şi îşi petrecu în acest mod o mare parte a zilei. Spre seară, pentru că simţea că n-ar mai putea rezista astfel, se îndreptă spre rezerva sa, luă haina uniformei în mână, cuplă minitransmiţătorul pentru scurt timp şi zise:
- Mihai! Campionule...
- Da, Luci, îi răspunse prompt acesta. Te ascult!
- Nu ştiu pe unde eşti şi nici ce faci, dar te-aş ruga mult de tot, decât dacă poţi şi dacă vrei, să vii acum până în navă...
- Bine, Luci! Vin imediat! Voi fi acolo în câteva minute.
- Mersi. Te aştept, zise Lucian şi decuplă din nou minitransmiţătorul, aşezând uniforma la locul ei, pentru că încă nu se îmbrăcase cu ea şi nici nu avea de gând.
Reveni pe puntea principală, în aşteptarea lui Mihai. Avea chipul încă înlăcrimat, iar ochii iritaţi, fiind vizibil că plânsese mult până în acel moment.
Mihai era la supercomputer, însă nu singur, ci cu Ly. Şi pentru că-i promisese lui Lucian că va ajunge în doar câteva minute, o rugă pe Ly să-l ducă până la nava albastră cu un avion. Ly nu-l refuză, deşi nu dorea să dea cu ochii de Lucian. Avionul condus de Ly se opri în scurt timp, în apropierea vehiculului albastru de pe Terra. Mihai rămăsese puţin în avion, aşa că prima ieşise Ly şi se îndreptă spre trapa navei, care se deschise în curând.
- Gata, Mihai, ai şi sosit? îşi ridică Lucian privirea spre trapa navei, însă cea pe care o zări era Ly; nu se aşteptase să fie ea, aşa că nu avu timp să-şi ascundă chipul plâns. Ah, Ly, tu erai...
- Da, eu, rosti ea, privindu-l nedumerită, nepricepând ce ar fi putut păţi, zărindu-l cu ochii înroşiţi şi obrajii plini de lacrimi.
- Deci, ai venit şi tu cu Mihai...
- Te deranjează faptul că am venit?
- Nu, de ce m-ar deranja?! Dar aş fi preferat să nu mă fi văzut astfel... În fine, nu contează! Mihai unde-i?
- Vine imediat! Ce doreai să vorbeşti cu el?
- Păi, dacă tot eşti aici, cred că o să afli în curând, nu s-ar putea altfel, spuse el, având chipul încă trist.
Mihai ajunse şi el pe puntea principală. Îngrijorat, îşi privi colegul, pe care nu-l mai văzuse în starea aceasta.
- Bună, Luci! Ce s-a întâmplat? Ce-ai mai păţit, de data asta?
- Ah, Mihai... Mersi că ai venit. Sincer, speram că vei fi singur.
- Păi, nu puteam, pentru că eram împreună cu Ly când m-ai contactat şi ţi-am zis că o să ajung repede, aşa că am venit cu avionul, iar cum eu nu ştiu să-l pilotez, am rugat-o pe ea...
- Bine, lasă, nu-mi explica nimic, îl întrerupse Lucian.
- Te deranjează prezenţa ei?
- După cum i-am spus şi ei, nu, deloc! Doar că n-aş fi dorit să mă vadă astfel, în starea asta, atâta tot.
- Ah, sigur, ştiu, n-am uitat... Nu vrei să-ţi arăţi slăbiciunile faţă de ceilalţi, deci, nici măcar faţă de ea. Cum altfel?
- Campionule, scuteşte-mă, te rog!
- Păi, da, dar... Unde ţi-e uniforma?! S-a sfârşit vacanţa. Credeam că doar Ly n-o poartă, pentru că nu-i place. Dar tu, comandante... La tine nu mă aşteptam deloc. Serios!
- N-am chef de explicaţii! Bine?
- Da, văd că eşti morocănos. Luci, ce-i cu tine?
- Nimic. Absolut nimic!
- Atunci, spune-mi măcar de ce m-ai chemat! Ai totuşi un motiv, sper. Doar n-am venit degeaba. Să constat că eşti prost dispus şi atât.
- Da, am şi un motiv, normal, altfel nu te-aş fi chemat, spuse Lucian, însă privi insistent spre soţia campionului; prezenţa ei îl încurca totuşi. Ly, te-aş ruga să nu le spui colegilor mei despre asta, nimic din ceea ce ai văzut şi ai auzit acum aici, sau din ce vei vedea şi vei auzi în continuare! Înţelegi?!
- Bine, de acord, n-am să le spun. Îţi dai seama că n-am nici un interes. De altfel, mi-e indiferent!
- Atunci, e-n ordine. Mihai, nu aveam nici o urgenţă, însă doar cu tine puteam discuta, pentru că... Azi e ziua mamei mele şi...
- Doamna Enka?! Ziua dânsei? Nu ştiam, tresări Mihai. Păi, la mulţi ani! Pentru dânsa, evident, nu ţie.
- Da, mersi...
- Şi câţi ani împlineşte?
- 45.
- 45? Doar atât?!
- Da, doar atât.
- E destul de tânără. Şi de asta eşti trist? Din cauza mamei tale?
- Nu ţi se pare suficient?! După cum i-am spus şi Liei, tot aşa mă comportam şi-n anii trecuţi, de ziua ei, doar că nu mă vedeaţi voi.
- Ah, te ascundeai de noi... Normal, tipic ţie, comentă Mihai, însă întâlnind chipul trist al colegului său, zise: Bine, gata! Nu te mai necăjesc; văd că oricum, eşti destul de necăjit. Totuşi... Când ai vorbit cu Lia despre asta?
- Păi, a venit să vadă de ce nu m-am dus la întâlnirile alea, la care trebuia să particip, ieri şi alatăieri, nici astăzi, cu Sid Kelso, în oraş şi m-a găsit tot aici, aşa cum mă vezi şi tu acum, aşa că a trebuit să-i explic...
- Înţeleg. Totuşi, nu pricep ce vrei de la mine acum?
- Hmm... Ce vreau?! Credeam că o să înţelegi, fără să fiu nevoit să-ţi spun eu.
- Ah, cred că înţeleg, Luci... Cumva vrei să... Adică, ştii tu, supercomputerul, mama ta, ziua dânsei...
- Da, exact; văd că înţelegi. Asta vreau, deşi ştiu că ţi-am zis că n-o să-ţi mai cer imagini în direct cu Terra, însă nu pot... Astăzi vreau doar s-o văd pe ea, măcar un minut, sau... Măcar atât! Nu vreau să las mesaje, nu vreau să vorbesc cu nimeni, decât s-o văd, nimic mai mult. Să ştiu că este bine.
- De acord. Te ajut, cu cea mai mare plăcere. Dar, Luci, dacă asta doreai, de ce mi-ai zis să vin eu în navă?! Eram deja acolo, la supercomputer. De ce n-ai venit tu direct acolo? Îţi explicam eu unde să mă găseşti. Ne descurcam cumva.
- Te rog, campionule, lasă reproşurile! Uită-te bine la mine! Cum crezi că puteam veni aşa, în starea în care sunt?!
- Bine, înţeleg asta... Păi, linişteşte-te şi de îndată ce crezi că o să poţi, plecăm, zise Mihai şi imediat se aşeză în faţa computerului său, tastând de zor. Bine?!
- Desigur. Mă retrag puţin, în rezerva mea, să-mi dau cu apă rece peste faţă, poate îmi revin, ca să putem pleca.
- Eu vă aştept în avion, decise Ly. Dar să nu întârziaţi prea mult aici.
- Bine, iubito! Să ne aştepţi. Încercăm să nu întârziem, zise Mihai, zâmbind spre ea, fără a se mişca din faţa calculatorului.
Iar Ly se retrase, ieşind din navă, în timp ce Lucian intenţiona să pornească spre rezerva sa. Campionul privi spre el.
- Luci, stai puţin!
- Ce-i, Mihai?
- Spune-mi, sincer, acum, că Ly nu mai e aici, doar pentru asta m-ai chemat?! Din cauza mamei tale? S-o vezi în imagini, pe supercomputer, de ziua dânsei?
- Da, desigur...
Mihai îl privi cu atenţie.
- Nu te cred! O fi şi asta, dar mai e şi altceva. Nu-i aşa?! Ce te frământă, Luci?! În toţi ceilalţi ani, de ziua mamei tale, probabil că ai fost trist, fără să observăm noi, dar nu erai chiar aşa, ca acum; tocmai de asta nici n-am observat, nici unul. Deci, ce altceva te supără?!
- Ah, nu mă-ntreba...
- Păi, cred că nici nu e nevoie să-mi răspunzi; îmi dau şi singur seama... E vorba de Lia, desigur. Ea şi Sid, presupun...
- Mihai, te rog, vreau să mă liniştesc, nu să... deveni Lucian brusc şi mai tulburat. De ce încerci să mă agiţi mai rău?!
- Păi, da, e clar acum, spuse campionul. Dar, Luci, de ce complici totul? Dacă i-ai spune, sunt sigur că lucrurile ar lua brusc o altă întorsătură, evident, favorabilă ţie. Cum altfel?! De ce tot taci? Te încăpăţânezi şi nu ştiu de ce! În plus, parcă spuneai că nu-ţi faci tu griji din cauza lui Sid Kelso. Ce s-a schimbat între timp?!
- Ce s-a schimbat?! Multe... În ultimul timp, ori de câte ori am căutat-o prin oraş, am găsit-o în compania lui... La ea în cameră, învăţându-l să danseze, la el acasă, când am fost s-o caut pe Sonya, prin oraş... Nu ştiu de ce tot dau de ei, mereu, ca un făcut! N-aş putea să mă întâlnesc cu altcineva, cu oricine altcineva?! Nu, normal, decât cu ei doi, mereu împreună! De parcă ar şti că asta mă deranjează!
- Ah, Luci... Nu ştiu ce să-ţi spun... Dar zău că nu e bine, rosti campionul, gândindu-se la Lia, la cât de mult se implicase ea în «Proiectul „Căţeluşul”», tocmai pentru Luci, cât se zbătea; probabil că şi din cauza asta se întâlnea ea atât de des cu Sid Kelso în ultimul timp şi nu doar cu el, însă fiind vorba despre surpriza pe care o pregăteau în ascuns tocmai pentru comandantul misiunii, Mihai nu-i putea spune nimic acestuia despre toate astea.
- Off, da, ştiu că nu e bine. Dar ce pot face? N-am nici o putere. Sunt atât de neputincios... Şi atâţia ani pierduţi degeaba? Opt ani din viaţa mea, de iluzii, de speranţe, totul dus, din cauza lui Sid... Cine şi-ar fi putut imagina?! Bine, poate că şi eu am greşit, dar... Uff, mai bine făceam cum îmi spunea mama şi rămâneam acasă, renunţam la misiunea asta... Era mult mai simplu! Fără complicaţii inutile! Ce rost au toate astea?! Comandantul misiunii... Halal! Sunt jalnic!
- Uff, Luci... Zău, nu vorbi astfel!
- Dar cum altfel ai vrea să vorbesc? Când pierd totul printre degete? Când nimic nu-mi merge bine?! Situaţia îmi scapă de sub control. Încerc să mă amăgesc că încă aş avea vreo şansă, dar văd bine că mă amăgesc doar... Ce-mi rămâne? Nimic. Cu Lia n-am nici o şansă. Probabil n-am avut niciodată, doar aşa credeam eu...
- Ba ai, dar trebuie să-i vorbeşti. Să-i spui odată ce simţi pentru ea! Nu-i atât de dificil. Dacă eu am putut, cu Ly, nu văd de ce n-ai putea şi tu; mai ales tu, Luci! Zău aşa...
- Da, tu nu vezi ce ar putea fi atât de dificil; normal, pentru tine e greu de înţeles... Cum să-i spun?! De ce? Să mă refuze din nou? Să mă respingă, ca de fiecare dată? Pentru a câta oară? Ce folos?!
- Ah, de asta te temi tu? pricepu Mihai.
- Păi, m-a respins de atâtea ori; nici măcar nu mai ţin minte de câte... Mi se pare normal să-mi spună, categoric, „nu”... Dar, nu contează. Mă retrag în rezervă, să n-o lăsăm pe Ly să aştepte prea mult.
- Da, bine, mergi. Mă găseşti tot aici.
- Tu, cu computerele astea... Nu poţi să stai mult timp departe de ele!
- Obişnuinţa, Luci. Obişnuinţa... Şi în plus, pasiunea!
- Bine. Revin imediat.
Lucian intră în rezerva lui, se frecă de vreo câteva ori cu apă rece peste faţă, ca să-şi revină, măcar puţin, apoi se întoarse pe puntea principală. Prea absorbit de ceea ce făcea el acolo, la calculator, Mihai nici nu băgă de seamă că el revenise. Asta doar până când îi auzi glasul:
- Sunt gata de plecare, Mihai!
- Ah, da?! Bine... Stai puţin! Termin imediat şi eu, spuse campionul, mâinile zburându-i pe tastatură, privirea fiindu-i concentrată asupra monitorului... Gata! Putem merge, zise Mihai după un timp, salvând setările; de abia în acel moment privi spre colegul său: Ia să te văd, comandante! Da, arăţi puţin mai binişor; acceptabil, aş zice... Nu se va speria Ly de tine acum. Să mergem!
Cei doi părăsiră interiorul navei albastre şi se îndreptară spre avionul în care Ly îi aştepta îngândurată. De cum îi văzu intrând, ea porni avionul, în direcţia oraşului artificial, unde ajunseră în scurt timp, direct în faţa intrării spre marele supercomputer al Proximei.
După ce Mihai introduse codul de acces, intrară toţi trei. Se opriră la nivelul inferior, nu avea rost să urce mai sus.
- Gata, Luci, am ajuns, spuse Mihai. Hai, să te aud! Ce vrei, deci?
- E simplu, Mihai... La mine acasă, te rog... La ora asta, fiind seară, mama sigur nu-i la Institut, ci acasă. N-ar avea unde în altă parte, mai ales azi, de ziua ei.
- Bine, am înţeles, zise Mihai, tastând şi aici de zor, fără a privi spre tastatură, ci doar imaginile. Luci, las sunetul, sau îl opresc?!
- Lasă-l, să auzim, dar în aşa fel încât să nu fim şi noi auziţi. Adică, să nu-şi dea şi ei seama că...
- Da, am priceput ce vrei... Nu repeta, zise Mihai. Priveşte, totu-i alb acolo!
- Da, e zăpadă. Şi chiar ninge, abundent... Ce frumos! spuse el, melancolic, privind oraşul atât de drag lui, înzăpezit.
Ly privea şi ea cu atenţie totul, urmărind imaginile cu interes. Iar sub îndrumarea campionului, supercomputerul reda exact ceea ce acesta îi solicita. Şi iată, în curând...
- Casa mea... murmură Lucian, cu glasul sugrumat de emoţie. Totu-i neschimbat, Mihai! Arată identic, ca înainte de a fi plecat noi de acolo.
- Ştiu, Luci, ştiu... Asta m-a frapat şi pe mine când am lăsat mesajul ăla, totul era la fel... Te linişteşte, într-un fel!
- Da, normal...
- Haide, intrăm? Ce zici?
- Bine, să intrăm... Dar... Stai puţin! îl opri Lucian, înainte de a muta imaginile în interiorul casei.
- Ce-i, Luci?!
- Măreşte imaginea, te rog! Să vedem curtea, toată, de aproape.
- Bine, aprobă Mihai, executând întocmai.
- Oh, nu... rosti Lucian deznădăjduit, privind trist curtea casei, cu atenţie.
- Ce-i, Luci? E ceva în neregulă?
- Da, curtea-i goală... Nu e cuşca lui Nero acolo... Iar asta înseamnă că... spuse el, iar cuvintele i se opriră iar în lacrimi. Nero nu mai e! S-a dus... Şi cât de mult am ţinut eu la câinele ăla! L-am iubit... Era prietenul meu devotat, de atâta timp. Şi acum nu mai e... Iar eu nici n-am fost acolo, să-i alin suferinţa... Nu pot să cred!
- Luci, linişteşte-te! Nero a fost un câine norocos, că te-a avut pe tine ca prieten, zise Mihai, privindu-l; îşi spuse că, într-adevăr, poate îi va prinde bine dalmaţianul-surpriză, la care se gândise Lia.
- Da, aşa-i. Şi totuşi... Nu-mi vine să cred! Vai, Nero...
- Păi, doar nu sperai să-l găseşti tot acolo, aşteptându-te, chiar şi când vom ajunge noi înapoi, pe Terra?!
- Nu... Eram conştient că nu s-ar putea, însă... Uff... Ce dificil!
- Vrei să opresc imaginile? Văd că mai rău te răscolesc, în loc să-ţi facă bine. Te răvăşesc.
- Nu, lasă... Îmi revin, imediat. Vreau s-o văd pe mama! Nu plec de aici până n-o văd! Măcar câteva minute! Bine?!
- De acord, Luci. Cum vrei tu, îl aprobă campionul, cerându-i părerea: Intrăm, deci?
- Da, desigur, decise comandantul.
Imaginea se mută în holul de la intrare, în casă. Acolo se afla lămâiul, pe care şi Mihai îl ştia destul de bine, iar în lămâi...
- Uite-l pe Rikky, Luci, zise Mihai, zărind papagalul multicolor, care fâlfâia din aripi.
- Da, Rikky e; măcar el... Iar jos, nu mai sunt castroanele lui Nero, inscripţionate cu numele său. Erau două, unul pentru apă, unul pentru hrană...
- Ştiu, Luci, le-am văzut şi eu, când am fost pe la tine... Intrăm în casă? Ce zici?
Se auzi însă soneria.
- Stai să vedem cine e la uşă, rosti Lucian, concentrându-se.
Spre holul de la intrare se îndreptă tatăl său. Lucian tresări, zărindu-l. Rosti, emoţionat, admirându-l, fără prefăcătorie:
- E tata... Blondul... Blondul meu cel enervant... A albit puţin... Nu-mi vine să cred! Cum, adică?! Nu se poate! Nu el! Nu blondul meu! Ah...
- Luci, au trecut câţiva ani. Era normal, doar...
- Da, probabil, deşi... Nu mi l-aş fi imaginat pe blond albind.
Domnul cel blond se îndreptă spre uşă, să deschidă celor ce sosiseră.
- Salut, blondule... Sună soneria! Hai, deschide! Ce mai stai?! se auzi glasul piţigăiat al papagalului.
- Ce simpatic e Rikky... Încă n-a uitat să vorbească, rosti Lucian, ascultându-l în continuare.
Dar Rikky spuse ceva care iarăşi îl întristă:
- Deschide mai repede, blondule! Poate e şefu’ acum! N-a mai venit de mult... Poate vine acum... El şi Maria! Blonda, Maria... Lia... Şi Nis, cu multe dulciuri! Alex, Mihai şi doctoriţa Stela... Să vină! Toţi... Îi aşteptăm; Rikky aşteaptă!
- Rikky încă ne aşteaptă... Crede că suntem noi, zise Lucian.
Iulian Enka deschise, iar de afară, două persoane, albite de fulgii de zăpadă care cădeau necontenit, intrară pe hol, încercând să nu facă prea multă mizerie.
- Iuli, cine-i? se auzi din casă glasul doamnei Enka.
- Mama... murmură Lucian, emoţionat, auzindu-i glasul, dar încă n-o văzu.
- Diana, ţi-au sosit alţi musafiri! Vino să-i întâmpini, spuse Iulian Enka.
- Cine sunt? se interesă Diana.
- Domnul şi doamna Ristea, auzi Mihai ceva ce n-ar fi crezut, spus de domnul Iulian Enka.
- Cum?! Mama, tata... şopti el, cu glas pierdut, mâna tremurându-i deja, nesigură pe tastatură. Luci... Ce...?! Ce-nseamnă asta? De ce sunt părinţii mei la tine acasă? Ce caută acolo?
- Nu te uita la mine, Mihai! N-aveam de unde să ştiu... Serios!
Părinţii lui Mihai îşi dădură jos hainele groase de iarnă, punându-le într-un cuier din holul de la intrare.
- Emil, Marilena... rosti papagalul. Salut! Bine aţi venit la şefu’ acasă! El nu-i aici, dar poate vine şi el... Să-l aşteptăm!
- Ah... Vezi, Mihai, de ce nu-i bine să stabilim legătura în direct cu Terra... spuse Lucian. Vezi acum?! Ţi-am spus eu!
- Da, te înţeleg perfect! Eu nu mai aveam de gând, de când cu mesajul ăla... Dar acum tu m-ai rugat! Îţi îndeplinesc doar dorinţa.
- Şi-ţi mulţumesc! Îţi sunt recunoscător pentru asta.
- Bine aţi venit! Vă aşteptam, le spuse domnul cel blond, cu glasul său domol, celor doi sosiţi. Intraţi, vă rog! Soţia mea vă aşteaptă... Diana, ce faci acolo?
- Imediat, Iuli...
Iulian Enka nu apucă să plece de lângă uşă, că iarăşi sună cineva. Deschise din nou, să-i primească pe cei care veniseră.
- Ah, alţi invitaţi... surâse blând blondul Enka.
- Virgil, Valeria... rosti degrabă papagalul.
- Părinţii Liei, şopti Lucian, privindu-l insistent pe tatăl domnişoarei consilier, în timp ce în gând îşi spunea: „Mă scuzaţi, vă rog, stimate domn, dar mă tem că nu m-am ţinut de promisiunea aceea, făcută dumneavoastră; n-am reuşit, în cele din urmă. Îmi pare rău, mi-am încălcat-o, deşi nu-mi stă în obicei să nu-mi respect cuvântul dat. Însă nu fiica dumneavoastră e cea care suferă acum, ci mai mult eu... Deci, ea m-a făcut pe mine să sufăr, nu invers, aşa că nu aveţi ce să-mi reproşaţi; îmi reproşează ea destule, mereu...”
Ly îşi privi consternată... părinţii! Părinţii ei?! Era pentru prima oară când îi vedea. Se bucură în acel moment că Lucian şi Mihai nu erau atenţi la ea, fiind concentraţi spre acele imagini, pentru că și ei i se umpluseră ochii de lacrimi.
- Virgil, Valeria... continua Rikky să vorbească. Bine aţi venit! Dar nu-i şi Lia! Ea unde e? Lia îl iubeşte pe şeful... Şi şeful o iubeşte pe Lia.
- Hmm; isteţ papagal... şopti campionul. El de unde ştie, Luci?
- N-am idee, murmură trist comandantul, auzindu-l pe Rikky.
Soţii Stancu renunţară şi ei la hainele de iarnă, apoi intrară în casă, blondul Enka urmându-i. Mihai încercă să-şi revină după şocul revederii părinţilor lui şi mută imaginea din holul de la intrare. Diana primea cadourile de la noii sosiţi, sărutându-se şi mulţumindu-le. Tăcut, Lucian îşi privi mama. Pe ea dorise să o vadă, iar acum chipul i se destinse brusc.
- Mama... E încă frumoasă... murmură el, admirând-o; şopti, de parcă ea l-ar fi putut auzi: La mulţi ani, mamă! Azi împlineşti 45 de ani. Te iubesc, mult de tot! Şi mi-e atât de dor de tine... La mulţi ani!
Cu mişcări uşoare, îşi şterse lacrimile care-i apăruseră parcă involuntar şi o privi neîncetat.
Diana Enka îşi luase cadourile şi le duse într-o încăpere alăturată, apoi reveni la masă şi se aşeză alături de... Surpriză! Lucian zise, enumerând invitaţii:
- Bunicii mei... Părinţii lui Alex şi ai lui Nis, Radu-Emanuel şi Gabriela Ştefan; Henry şi Renata-Antoaneta Harris; părinţii doctoriţei noastre, domnul doctor Sergiu şi doamna doctor Ecaterina Stejăran... Hmm... Nu-mi vine să cred!
Soneria de la uşă zbârnăi din nou. Tot Iulian Enka se deplasă să întâmpine oaspeţii.
De cum îi văzu pe noii sosiţi, papagalul se foi bucuros în lămâi:
- Andrei! Andrei! Eleonora! Bine aţi venit! Rikky vă aşteaptă! Hai, Andrei! Intră! Ce aştepţi?
- Rikky, poznaşule, surâse domnul Stoica.
- Andrei, de ce nu-i şi blonda cu tine?! Unde-i Maria? spuse Rikky, zgomotos.
- Scuze, drăguţule, Maria n-a putut veni cu noi acum, spuse doamna Stoica. Poate data viitoare, Rikky!
- Părinţii blondinei, rosti admirativ pentru acei oameni, Lucian.
- Acum sunt toţi acolo, Luci... Toţi părinţii noştri, îşi dădu seama Mihai; inevitabil, avea şi el lacrimi în ochi.
- Da, campionule, sunt... Toţi 14. Cine ar fi crezut că astfel îşi serbează mama onomastica?! Dar e bine că am aflat.
- Da, cred că da... E bine! Măcar se înţeleg... Şi îşi fac, deci, vizite unii altora. Au păstrat legătura.
- Probabil era normal s-o păstreze, rosti Lucian, îngândurat.
Toţi părinţii lor, plus bunicii lui Lucian – părinţii Dianei Enka, deci, soţii Dragomir, Mircea şi Dana; toţi erau acolo, acasă la Lucian, la masă, serbând împreună ziua Dianei, cu Rikky, evident... Lucian nu s-ar fi aşteptat la aşa ceva! Însă după câteva minute, se auzi o maşină intrând pe poartă, în curtea casei. Dându-şi seama că mai sosise cineva, de data asta, Diana Enka porni spre holul de la intrare, în întâmpinarea noilor sosiţi, nu blondul Iulian.
- Cine ar mai putea fi, Luci? se întrebă Mihai, îngândurat.
- Păi, să vedem, spuse Lucian. N-aş avea de unde să ştiu.
- Bine, aprobă campionul, mutând imaginile după Diana Enka, apoi în curtea casei.
Afară, în curte, o superbă maşină albastră, uşor înzăpezită... Lucian tresări! Cum să n-o recunoască?! Era maşina pe care o condusese de atâtea ori, la volan...
- Dom’ director... şopti el, fără ca persoana să fi coborât încă din maşina respectivă.
- A venit şi dânsul, Luci...
- Văd, Mihai.
Dar mai întâi nu se deschise uşa şoferului, ci cealaltă.
- Domnul profesor Eugen Manea! exclamă campionul, recunoscându-l pe instructorul echipajului, care coborâse.
- Traian, să nu stai mult! Ninge abundent, aşa că eu intru în casă, nu te aştept aici, rosti profesorul.
- Vin imediat, Eugen! Doar să găsesc cadoul ăla... Dar, mergi, nu mă aştepta! Altfel te transformi în om de zăpadă şi n-aş vrea...
Diana Enka ajunse la uşă şi o deschise, înainte ca profesorul să fi sunat.
- Domnule profesor, mă bucur că ne onoraţi cu prezenţa, surâse ea, cu amabilitate.
- De moment ce m-aţi invitat, cum v-aş fi putut refuza? replică profesorul şi-i înmână cadoul adus de dânsul. La mulţi ani, distinsă doamnă!
- Vă mulţumesc, domnule profesor! Şi domnul director?!
- Imediat... Trebuie să apară, dacă nu rămâne înzăpezit, afară.
- Bine. Îl aştept şi pe dumnealui. Dumneavoastră puteţi intra! Iuli, vezi că a venit domnul profesor Manea!
- Bine, dragă, răspunse Iulian Enka, venind în întâmpinarea profesorului, în timp ce Diana îl aştepta încă pe director.
În sfârşit, acesta găsise ceea ce căuta! Cadoul dumnealui pentru mama comandantului misiunii. Portiera şoferului se deschise, iar directorul coborî. Lucian îl privi admirativ, emoționat. Era la fel cum îl ştia, demn, plăcut, impunător, elegant... Un om minunat, de milioane! Nu sună, doar uşa era încă deschisă, aşteptându-l.
- Director, director, a sosit directorul, împrăştia zgomotos Rikky noutatea. Director, chei... Rikky vrea chei de la director! Şi dulciuri multe, de la Nis!
Lucian şi Mihai zâmbiră.
- Chei n-am, Rikky... Câte mai vrei de la mine?! O să mă laşi de tot fără chei, în ritmul ăsta! Dar uite, nişte dulciuri am pentru tine.
- Dublu sau nimic, nu renunţase Rikky la vechiul său obicei.
- Desigur, ştiam asta, spuse directorul, scoţând două bomboane şi două ciocolate mai mici.
- Dulciuri, de la Nis, spuse papagalul, primind dulciurile.
- Astea nu-s de la Nis, ci de la mine, Rikky.
- Nu, se împotrivi papagalul. Minţi! Dulciuri, de la Nis! Tu – director! Tu ai chei multe, nu dulciuri! Director – chei...
- Bine, dacă vrei tu, dulciurile sunt de la Nis, nu de la mine! Nis mi le-a dat, special pentru tine, bineînţeles, surâse directorul.
După primirea zgomotoasă făcută de papagal, directorul îşi aşeză haina de iarnă în cuier, alături de cea a profesorului Manea. Lucian îl privi cu atenţie, admirativ; dom’ director, neschimbat, elegant, manierat, distins, atent, un adevărat domn, tot aşa cum îl ştia el; impunea respect prin simpla sa prezenţă...
- Ai venit, Traian... auzi clar Lucian cuvintele mamei sale şi se încruntă nedumerit, privind consternat imaginile.
- La mulţi ani, scumpă Diana, răspunse directorul cu glasul său inconfundabil, iar după ce-i oferi cadoul Dianei, o sărută discret pe obraji, cu gesturi prieteneşti, elegante, dar prea familiare parcă; în plus, privind-o ca fermecat de chipul ei, cum deseori proceda el, Lucian, cu colega lui, Lia.
- Mersi, directore, surâse scurt Diana. Să intrăm! Ceilalţi sunt toţi la masă. Doar pe tine te aşteptam.
- N-aş fi întârziat, să ştii, dar drumul ăsta înzăpezit m-a împiedicat să ajung mai devreme. Altfel, eram primul sosit la ziua ta, desigur! Cum altfel?!
- Bine. Mă bucur că ai ajuns, totuşi.
- De moment ce am convenit să sărbătorim împreună ziua părinţilor membrilor echipajului, an de an, de la plecarea lor în misiune, nu văd de ce aş fi lipsit anul ăsta, tocmai de la ziua ta...
„Ce naiba fac?! Flirtează?! Nu înţeleg... Ce se întâmplă?! Nu se poate; dom’ director?! Nu-mi vine să cred! Parcă aş fi eu, când vorbesc cu Lia, nicidecum mama şi dom’ director... Mamă, nu, nu face asta, te rog! Blondule, ai grijă! Fii pe fază!” se gândi Lucian, încrutându-se îngrijorat şi nu se mai concentră la imagini. Ascultă însă în continuare discuţia dintre cei doi, în holul de la intrare, încercând să reţină totul, cuvânt cu cuvânt:
- Diana, aş putea spera să...
- Traian, taci! Eşti la mine acasă acum, aşa că...
- Bine, am tăcut! Ştiu când nu sunt în câştig de cauză. Şi ştiu că nu vrei să-l superi pe adoratul tău soţ blond... Ştiu că lui i-ai dat mereu câştig de cauză, nu mie, l-ai preferat şi încă îl preferi, pe el, nu pe mine, deşi şi tu ştii foarte bine că Luci este...
- Traian, taci! îl întrerupse Diana Enka, temătoare, înainte ca directorul să fi rostit „Luci este fiul meu...” Sau te scot afară în zăpadă chiar acum, indiferent ce-ar spune sau ar crede restul invitaţilor!
- N-ai face asta, nu?!
- Încearcă-mă, doar...
- Hmm... Prefer să nu risc, renunţă directorul. Aşa că nu-ţi face griji, scumpă Diana! Din partea mea, tăcere absolută, în continuare, iar soţul tău cel blond poate fi liniştit. Eu nu l-am supărat niciodată, cu nimic; nici acum nu intenţionez... Şi secretul tău rămâne-n siguranţă, acolo unde este el acum; pe Proxima, sper, nu în altă parte.
- Da, Luci sigur trebuie să fie pe Proxima acum, nu în altă parte. Intră, te rog, Traian! Şi ai grijă ce spui de faţă cu ceilalţi!
- Ţi-am spus că poţi fi în continuare liniştită. Scumpă Diana, ştii că nu te-aş supăra niciodată! Nu ţi-am făcut scandal până acum... De ce-aş face tocmai acum, de ziua ta?! Mai ales că Luci, secretul tău şi al meu, desigur, nu-i aici, ci pe Proxima, deci, n-am nimic de câştigat; doar de pierdut, evident, ca de obicei... Doar din cauza lui am acceptat să tac şi să sufăr mereu, de atâta amar de timp; şi pentru tine, bineînţeles. Dar pentru mine?! rosti trist directorul, apoi tăcu.
«Secretul ei, eu?! Şi al lui?! Eu?! Sunt acum aici, pe Proxima?! Ce-nseamnă asta, oare?! Ce-a vrut să spună dom’ director?! „...deşi şi tu ştii foarte bine că Luci este...” Hmm... Dar mama l-a-ntrerupt! Ce sunt eu?! Secretul ei?! Şi al lui?! De ce al lor?! De ce aş fi eu secretul lor?! Nu înţeleg... La ce se referă?! Deci, totuşi, nu flirtează... M-aş fi mirat! Ah, dom’ director... Cine sunteţi totuşi, dumneavoastră, pentru mine?! Cine sunteţi...?!»
Traian Simionescu şi Diana Enka intrau în cameră, unde se aflau toţi ceilalţi, în timp ce lui Lucian îi reveni în minte o scurtă discuţie avută cu mama lui, când dânsa îi oferise lănţişorul acela, în seara dinaintea lansării... „Traian mi-a spus că...” începuse defectuos dânsa, dar se oprise brusc, dându-şi seama că greşise rostind prenumele directorului. „Poftim?! Cine?!” sesizase de îndată chiar şi atunci fiul ei. „Domnul director, dragul meu...” se corectase Diana Enka. „I-ai spus Traian, mamă!” îi reproşase Lucian atunci. „Doar e numele dânsului...” rostise Diana. „Prenumele, mamă!” spusese grav Lucian, contrariat. „Sigur, prenumele...” acceptase Diana Enka. „De când îţi permiţi să-i spui pe numele mic directorului, mamă?!” o privise el bănuitor. „Am greşit, dragul meu!” încercase Diana să-şi convingă fiul. „Desigur, ai greşit...” păruse el nemulţumit de explicaţia primită. „Evident! A fost doar o greşeală de exprimare.” concluzionase Diana. „Sper să fi fost doar atât...” renunţase Lucian atunci la orice bănuieli.
Acum însă, bănuielile reveniră în mintea comandantului misiunii, mai acut ca oricând şi nu reuşea să înţeleagă ce se petrecea, de fapt! De ce-şi vorbeau atât de familiar cei doi?! Şi de ce se refereau, în mod evident, la el, ca la un secret al Dianei şi al directorului?! Desigur, nu ştia şi nici nu făcea legătura sau refuza categoric s-o facă, dar nu se petrecea nimic între cei doi; în nici un caz, nu flirtau, cum îşi imaginase el iniţial, derutat de replicile pe care le schimbaseră între ei; îşi permiteau uneori, când se ştiau singuri, doar erau chiar părinţii lui, ai lui Lucian – directorul şi Diana Enka; nu blondul Iulian şi Diana, cum credea el. Dar totul se limita aici, doar la atât! Nimic mai mult... Diana îşi iubea soţul, pe nimeni altul decât Iulian Enka!
- Luci, eşti bine? Ai păţit ceva?! îl trezi la realitate, din apropiere, glasul campionului; Mihai nu sesizase nimic neobişnuit în replicile dintre Diana Enka şi Traian Simionescu, pe care nu le ascultase cu atenţie.
- N-am nimic, desigur... Sunt bine, rosti el, cu glas tremurător.
Ascultă însă mai departe, după ce intraseră în încăperea în care se aflau şi ceilalţi:
- A sosit şi domnul director, se ridicase blondul, să dea mâna cu noul oaspete, privindu-l parcă pe director cu... superioritate?!
- Bună seara, domnule Enka; tatăl comandantului nostru... surâse directorul, cu înfăţişarea-i distinsă, care impunea respect parcă oricui, strângând mâna blondului Iulian Enka.
În acele momente, Lucian parcă ar fi vrut să poată să-l urască pe acel om, directorul Institutului, dar, inexplicabil, nu reuşea; era tot dom’ director, pe care nu putea să-l privească altfel, decât cu multă admiraţie, în nici un caz cu ură! Îşi aminti că, demult, pe Terra, încă la bordul navei albastre, când directorul îl îmbrăţişase cu căldură, se simţise de parcă lăsa în urmă nu pe directorul Institutului, ci o persoană foarte apropiată lui... Cumva să fi fost vorba despre... Tatăl lui?! Dar nu, alungă rapid acest gând din mintea sa! Refuză să accepte un asemenea adevăr! Nu, dom’ director... Categoric, nu!
- Luaţi loc, vă rog, domnule director, îl invită Diana Enka, iar Lucian sesiză de îndată schimbarea din formularea mamei sale.
- Vă mulţumesc, stimată doamnă, răspunse Traian Simionescu, aşezându-se lângă doamna Dana Dragomir, mama Dianei; desigur, în prezenţa celorlalţi şi dom’ director îi vorbea acum altfel mamei sale.
- Mă bucur că aţi putut ajunge în cele din urmă. Petrecerea aceasta n-ar fi avut farmec fără dumneavoastră, spuse Diana.
- N-aş fi lipsit pentru nimic în lume, doamnă, rosti directorul.
Mihai, Ly şi Lucian mai priviră câtva timp acele imagini de pe Terra, din casa familiei Enka. Până-n momentul în care sosise tortul.
- De obicei, eu îi făceam tortul, de ziua ei... şopti Lucian.
- Era de aşteptat, zise Mihai.
Diana Enka suflase lumânările în formă de cifre, 45...
- La mulţi ani, mamă, rostise fiul ei, fără ca ea să-l fi auzit; îi auzise însă pe toţi ceilalţi invitaţi, care o felicitaseră de ziua ei... Gata, Mihai! De ajuns! Opreşte imaginile, te rog!
- Sigur, Luci?!
- Foarte sigur! Şi acum promit că nu te voi mai deranja cu astfel de cerinţe. Mi-a fost de ajuns ceea ce am văzut. Chiar pentru următorii... Oricâţi ani vor fi de acum încolo! Până când vom ajunge înapoi, pe Terra. Sper să mă pot ţine de cuvânt. În caz contrar, dacă te voi mai deranja cu vreo cerinţă asemănătoare, să nu te superi, te rog! Şi să-mi permiţi să-ţi explic.
- Cum vrei tu... Văd că te-ai şi liniştit între timp, nu mai eşti atât de tulburat, cum erai când te-am găsit în navă, spuse Mihai, oprind rapid legătura în direct cu Terra, stabilită de supercomputerul Proximei.
- Da, m-am liniştit... replică el, îngândurat. Mersi mult, Mihai! Eşti cu adevărat un prieten de nădejde.
- Sigur, sunt... Cum altfel, Luci?! Dar ştii, mi-a plăcut şi mie; mi-am văzut părinţii, ceea ce nu reuşisem data trecută, când cu mesajul meu... Şi acum, domnule comandant?! Încotro?
- Mă întorc în navă, evident...
- Te ducem noi cu avionul, Luci!
- Dacă şi Ly e de acord, bine. N-am nimic împotrivă.
- Sigur, nici o problemă, aprobă Ly, îngândurată.
Iar toţi trei plecară de la marele supercomputer, intrând în avionul cu care veniseră în acel loc. Tot Ly îl pilotă, oprindu-l în apropierea navei albastre, unde coborî doar Lucian, îndreptându-se grăbit spre treptele ce duceau pe puntea principală...