*74. „Te iubesc!”.

Iar Lia rămase împreună cu Lucian, pe suprafaţa albă a planetei, unde se afla şi căţeluşul Spot, jucându-se printre mese.
- Bine. Am rămas totuşi cu tine. Acum aş putea ştii de ce m-ai reţinut? întrebă Lia.
În loc de vreun răspuns, tăcut, el se apropie, o cuprinse strâns în braţe şi o sărută îndelung, cu pasiune neprefăcută.
- Luci, nu înţeleg... Săptămână trecută, după încheierea şedinţei, tocmai mi-ai spus să...
- Lasă ce ţi-am spus săptămâna trecută! o întrerupse el. Eram doar foarte supărat atunci. Însă mi-a trecut între timp. Aşa că încearcă să uiţi ce ţi-am spus atunci. Te rog... şopti el, zâmbindu-i, apoi o sărută din nou.
- Ah, Luci, nu mă face să regret că am rămas totuşi aici, cu tine, îl avertiză ea şoptit, temătoare, încercând să se îndepărteze.
- Să regreţi?! se miră el. Nu, nu ai ce regreta, încercă el s-o convingă, lăsând-o liberă. Doream să-mi cer iertare de la tine. Aşa că, te rog, scuză-mă! Sincer, îmi pare rău...
- Să-ţi ceri iertare?! Tu?! replică ea, nedumerită. De la mine?! Pentru ce?!
- Pentru modul în care te-am tratat în ultima vreme, explică el pe scurt.
- Aaa, pentru asta... Atunci, da, ai motive serioase să-mi ceri iertare, însă, ca de obicei, te iert şi de data asta. Mai ales că a fost ziua ta...
- Adevărat?! Mă ierţi?! păru el neîncrezător.
- Evident, întări ea. Deşi te-ai comportat îngrozitor faţă de mine; poate că n-ai merita să te iert.
- Repet, îmi pare rău! Cred că am interpretat greşit unele lucruri şi m-am lăsat influenţat de acestea...
- N-ai putea vorbi mai clar?! Ce lucruri?!
- Păi, lucruri... nu preciză el nimic. Însă, de curând am aflat că te-ai implicat foarte mult în realizarea căţeluşului şi îţi mulţumesc pentru asta.
- Nu trebuie să-mi mulţumeşti doar mie. Se pare că eşti greşit informat. Toţi au contribuit cu ceva la realizarea lui.
- Da, ştiu. Iar celorlalţi le-am mulţumit deja. Însă ţie doream să-ţi mulţumesc separat, într-un mod deosebit decât celorlalţi.
- De ce? îl întrebă ea, sfredelindu-l cu ochii ei albaştri.
- Pentru că tu ai avut o contribuţie mai mare în acest sens. Şi nu încerca să negi, pentru că ştiu sigur că aşa e. Toţi ceilalţi au recunoscut deja acest lucru. Mi-au spus că te-ai zbătut foarte mult. De ce-ai făcut asta, pentru mine?
- N-am făcut-o pentru tine, în mod deosebit. Însă ar trebui să-ţi dai seama că meriţi efortul, rosti ea, pe neaşteptate.
- Adevărat?! Chiar merit?! păru el surprins de această afirmaţie a ei.
- Evident că meriţi, întări ea.
- Chiar şi după tot ceea ce am făcut în ultimul timp?
- Ah... Dacă ar fi să ne luăm doar după aceste ultime fapte, atunci ai dreptate, nu prea meriţi! Însă n-ar fi fost corect să luăm în calcul doar această ultimă perioadă. Prin urmare, toţi am căzut de acord că meriţi totuşi acest cadou, pe care l-ai şi primit. În plus, demarasem deja lucrul înainte ca tu să... începu ea să explice, însă se opri, fără a continua ideea. Nu puteam da înapoi, reluă ea, fără a aminti ce se petrecuse luna trecută.
- Înţeleg, zâmbi el şters. Oricum, îţi mulţumesc mult. Apreciez ceea ce ai făcut pentru mine. În plus, ador rezultatul, recunoscu el, privind spre căţelul care se juca nestingherit pe sub mese.
- Ai dreptate! Chiar e adorabil, îl aprobă Lia, privind şi ea către Spot, foarte zâmbitoare, apoi se întoarse spre colegul ei, redevenind serioasă. Ştii, ai avut dreptate...
- Am avut?! se miră el, neînţelegând la ce se referea ea. Bineînţeles că am avut; eu întotdeauna am dreptate! Însă... În legătură cu ce anume am avut dreptate, de data asta?
- Cu Sid, şopti ea.
- Ah, Sid... se dumiri el, îngândurat, adoptând o mină gravă.
- Chiar era îndrăgostit de mine. Ba încă mai este... rosti ea şoptit, întrerupându-l, înainte ca el să fi apucat să spună ceva. Şi ştiu că m-ai avertizat că s-ar putea întâmpla astfel. Însă eu nu te-am luat în seamă, sub nici o formă. Nu credeam că mie mi s-ar putea întâmpla aşa ceva, credeam că deţin controlul absolut asupra situaţiei, însă m-am înşelat. Când l-am întrebat ce simte pentru mine, nu m-a putut minţi, a recunoscut totul, cu o sinceritate dezarmantă.
- Şi tu?! întrebă el scurt, cu subînţeles.
- Eu, ce?! îi ceru ea detalii.
- I-ai răspuns sentimentelor lui, în vreun fel? rosti Lucian şoptit, cu glas temător.
- Nu, evident! Cum aş putea să-i fi răspuns?! Nu sunt îndrăgostită de el, absolut deloc. A trebuit să-i spun adevărul, oricât de dureros ar fi fost pentru el. Însă trebuia să fiu sinceră, nu l-aş fi putut minţi, n-ar fi fost corect faţă de el; nu puteam să-i dau speranţe false... explică ea.
- Eu... Uff, exclamă el deznădăjduit, închizându-şi pentru o clipă ochii. Chiar am interpretat greşit, totul... Dar în acele momente nu mi se părea că aş greşi.
- În seara aceea, când ne-ai văzut împreună, la acel restaurant, a fost pentru ultima oară când am luat cina împreună cu el, a fost ultimul weekend pe care l-am petrecut împreună, se simţi ea datoare să-i explice, deşi nu ştia de ce.
- Asta înseamnă că după acea seară, nu l-ai mai întâlnit deloc? se interesă el.
- Chiar deloc, nu... L-am mai întâlnit, însă doar în scopuri strict profesionale, de luni până vineri inclusiv, de la ora 14.00 până pe la 19.00-20.00, cu excepţia săptămânilor în care aveam şedinţe la bordul navei; la acele întâlniri zilnice la care ar fi trebuit să participi şi tu, însă tu ai absentat în această perioadă, în mod intenţionat.
- Ştiu. Şi îmi cer scuze, însă... Nu cred că mă simţeam în stare să iau parte la acele întâlniri.
- De ce? îl întrebă ea.
- De ce?! se miră el de întrebare, care i se păru prostească şi deşi n-ar fi dorit să-şi amintească de ceea ce se petrecuse în seara în care Lia lua cina cu Sid, sau să-i reproşeze ei ceva în acest sens, nu reuşi totuşi să evite acest lucru. De ce l-ai sărutat, atunci? rosti el, abia şoptit. Explică-mi, de ce?!
- De ce te interesează? replică ea, în loc de răspuns.
- Pentru că... Mă interesează! Ce-a fost acela?! Un ultim sărut, de adio?
- Nu, deloc... îşi pierdu ea firea, însă îşi reveni repede: Ar trebui să ştii ce-a fost, pentru că, în mare parte, tu eşti responsabil că s-a întâmplat astfel!
- Eu?! păru el uimit de această afirmaţie.
- Da, tu... Pur şi simplu, m-ai provocat, tot privindu-ne, atât de insistent... Eu nu aveam de gând să procedez astfel, mai ales că nu era deloc corect faţă de Sid, nici faţă de mine, poate că... nici faţă de tine, evident.
- Sid Kelso... La naiba, exclamă el cu glas pierdut, fără a fi furios. L-ai sărutat... Nici acum nu-mi vine să cred că într-adevăr ai făcut-o! Lia, îţi dai seama că din cauza asta m-am dat la o parte din calea voastră? De asta m-am retras, în toată perioada asta...
- Din calea noastră?! Cum adică, Luci? Ce tot spui?
- Păi, eram convins că astfel ai vrut să-mi arăţi că eşti împreună cu el, prietena sau iubita lui, iar eu aş fi în plus, deci, să-mi văd de treaba mea, să vă las în pace, ceea ce am şi făcut. M-am retras, v-am lăsat în pace... Şi tot din cauza asta ţi-am cerut săptămâna trecută să nu mă mai cauţi, să uiţi de mine; de fapt, în realitate, tot eu încercam să uit de existenţa ta, să mi te scot din minte, ceea ce nu reuşeam deloc, mi-era imposibil. Off, Lia... De asta zic, am interpretat totul greşit, dar aşa mi-ai dat tu de înţeles, prin acel gest din seara aceea.
- Nu, Luci, în nici un caz! Nu trebuia să înţelegi aşa ceva...
- Dar ce altceva?! Pune-te în locul meu şi gândeşte! Ce altceva aş fi putut înţelege?! La naiba! N-ar fi trebuit să fiu acolo! Blonda avea dreptate. Ar fi trebuit să-i dau ascultare, când mi-a propus să plecăm de acolo, înainte de a se fi întâmplat, dar eu, căpos ca de obicei, nici n-am vrut să o aud! În plus, m-am dat în spectacol, ca un prost, în faţa localnicilor prezenţi acolo, doar ai văzut cum am reacţionat atunci, dar nu m-am putut controla pe moment...
- Luci, nu te înţeleg... Ce înseamnă asta?! După felul în care vorbeşti, pari a fi gelos, presupuse ea. Ceea ce... E ridicol!
- Ridicol?! repetă el, ridicând sprâncenele în semn de mirare. De ce ar fi ridicol?! Nu, nu e deloc ridicol, pentru că, într-adevăr, chiar eram gelos, recunoscu el pe neaşteptate, apoi se corectă imediat: Nu numai că eram gelos, ci încă sunt, afirmă el, ceea ce o determină pe Lia să-l privească uimită. Sunt gelos, Lia, ba chiar foarte gelos! Pe Sid, sau pe oricine altcineva s-ar apropia nepermis, de tine! Pe oricine te-ar privi cu afecţiune!
- Poftim?! replică ea, încurcată.
- Ce ţi se pare atât de ieşit din comun?! continuă el pe acelaşi ton. Ar fi trebuit să ştii, sau să-ţi fi dat seama până acum, de când mă cunoşti, că... Da, sunt gelos, pentru că... încercă el să explice, însă se văzu întrerupt.
Exact în acel moment, căţelul, care tocmai ajunsese în dreptul lui Lucian, găsi de cuviinţă să se joace cu pantalonii stăpânului său, deşi la început preferase şireturile pantofilor, de care trăsese până în acel moment, însă acest lucru nu-l deranjase câtuşi de puţin pe Lucian, deşi îi desfăcuse deja şireturile, ba chiar le şi rosese puţin. Acum însă apucase între dinţişorii lui micuţi de cracul stâng al pantalonilor, de care trăgea serios, cu toată puterea lui de dalmaţian, în toate direcţiile posibile, smucind atât cât putea el. Lucian privi în jos, spre neastâmpăratul căţel şi încercă să-l liniştească:
- Hei, Spot! Fii cuminte! Lasă pantalonul! Du-te şi joacă-te în altă parte! Gata, micuţule, spuse el, aplecându-se, încercând să scoată cracul din guriţa căţelului, care însă strângea cu putere. Hai, dă-i drumul, rosti Lucian cu blândeţe, fără a se enerva câtuşi de puţin pe căţeluş, spre surprinderea Liei. Lasă-mi pantalonul! Căţel năzdrăvan, zâmbi Lucian, amuzat de îndârjirea cu care trăgea de cracul pantalonilor, hotărât să nu le dea drumul.
În cele din urmă reuşi totuşi să scoată din strânsoarea guriţei micului dalmaţian cracul pantalonilor, scăpat încă întreg, asta poate doar datorită faptului că dinţişorii căţelului, deşi bine ascuţiţi, erau încă micuţi. Lucian nu se supără deloc pe căţeluş, însă după această nouă mică „năzbâtie”, îi chemă pe cei doi roboţi, să vină să-l supravegheze, ca el să-şi poată continua liniştit discuţia avută cu Lia.
- Acum putem relua de unde am rămas? îi aminti Lia de discuţia pe care o purtau înainte de a fi întrerupţi de Spot.
- Sper, replică Lucian, puţin convins de faptul că vor putea discuta liniştiţi. Dar... Despre ce vorbeam, de fapt? se prefăcu el a nu-şi aminti subiectul conversaţiei.
- Spuneai ceva despre gelozie, încercă Lia să-i împrospăteze memoria.
- Ah, da... îşi aminti el, deşi nu uitase deloc între timp. Gelozia... şopti el, privind spre ea ca de obicei, de parcă era fascinat de chipul ei, ceea ce, chiar era adevărat.
Însă, în loc să-şi continue ideea pe care o începuse înainte de „incidentul” cu căţelul, o cuprinse strâns în braţe şi o sărută, cu mai multă pasiune decât până în acel moment, ca pentru a-i demonstra ei ceva. Iar când să reia firul discuţiei, se văzu din nou întrerupt, tot de căţeluş, care de data asta, scheuna de mama focului, jalnic, de parcă i s-ar fi întâmplat ceva înspăimântător.
- Ce-i asta, Luci?! întrebă Lia, îngrijorată, uitându-se după căţeluş.
- Nu ştiu... Ce s-a mai întâmplat, de data asta? se întrebă el, pornind în direcţia din care se auzea sunetul.
Găsi căţelul pitit sub o masă, unde şedea ghemuit, de parcă se temea îngrozitor de mult de ceva. Încercă să-l scoată de acolo, însă nu reuşi deloc, fiindcă dalmaţianul se ferea.
- Ce este? Ce-a păţit? se interesă Lia.
- Chiar nu ştiu, spuse Lucian, apoi privi din nou spre căţeluş. Ce nu-ţi convine?! Spotty?! Hai, ieşi de acolo!
Nedumerit, încercă din nou să-l scoată de sub masă, însă fără succes. Privind spre capul mesei, îi zări pe cei doi roboţi, care sosiseră să-l supravegheze pe căţeluş, aşa cum le ceruse comandantul misiunii.
- Ah, deci, asta era... se dumiri Lucian de îndată. Robby, Felix, întoarceţi-vă în navă, vă rog, le ceru el celor doi roboţi.
- Dar... începu Felix o idee pe care n-o termină.
- Ştiu că eu v-am chemat să-l supravegheaţi, însă se pare că am greşit. Nu-i absolut nevoie să rămâneţi aici. Mă descurc cu Spot şi fără ajutorul vostru. Serios! Aşa că, vă rog...
- Cum doreşti, îl aprobă Robby, iar cei doi roboţi porniră înapoi spre nava albastră.
Cum dispărură roboţii, micuţul Spot încetă cu scheunatul, ieşi singur de sub masă şi sări direct în braţele lui Lucian, care-l prinse, zâmbind.
- Ce-a fost asta? păru nedumerită Lia, deşi asistase la tot ceea ce se petrecuse.
- Nimic grav, replică Lucian, mângâind căţelul, pe care încă îl ţinea în braţe, încercând să-l liniştească, pentru că inimioara îi bătea într-un ritm mult mai rapid decât în mod normal. Se pare că-i e frică de cei doi roboţi, îi explică el Liei, încercând s-o lămurească.
- Ah, mititelul... zâmbi Lia, apropiindu-se de Lucian, pentru a mângâia şi ea căţelul. Cum aşa?! De ce i-ar fi frică de roboţi? Nu ei stau cu el, să-l supravegheze?
- Ba da, într-o oarecare măsură, explică Lucian. Însă roboţii au stat cu el până acum numai noaptea, când el doarme, deci, probabil că nu i-a mai văzut până acum, de aceea s-a speriat de ei; i se par poate ciudaţi, însă, sper că se va obişnui cu ei, cu timpul. Şi poate că nu-i va mai fi frică de ei, presupuse, zâmbind, mângâind blăniţa albă a căţelului, pe care-l privi cu drag. Roboţi răi, nu-i aşa, micuţule?! Lasă, i-am trimis eu înapoi în navă! Ai văzut?! I-am aranjat eu!
- Văd că eşti ocupat, Luci, aşa că am să te las cu căţeluşul, iar eu am să mă retrag. E timpul să plec, îl anunţă ea şi se pregăti să pornească spre oraşul artificial. Pa, Luci! Şi tu, Spotic, zâmbi ea şi chiar porni spre oraşul artificial.
- Nu, ce tot spui?! Stai aşa! Cum adică, „Pa”?! încercă Lucian să o oprească, lăsând uşor căţelul jos din braţe. Nu pleca! strigă el nu prea tare, privind totuşi cum se îndepărta, învăluită de aburul alb al atmosferei. Încă n-am terminat ceea ce aveam să-ţi spun! De fapt, nu ţi-am spus nimic!
- Mai vorbim noi, altădată, Luci, adăugă ea, fără a se opri sau privi în urmă.
Însă Lucian nu avea de gând să lase lucrurile astfel. Dorea o împăcare cu ea şi era hotărât să o obţină! În plus, trebuia să lămurească lucrurile, odată pentru totdeauna! Aşa că, după ce lăsă căţelul jos, porni grăbit spre ea, pentru a o ajunge din urmă.
- Stai! Aşteaptă, te rog, strigă el, din nou nu prea tare, iar în momentul în care o ajunse, o prinse de mână. Nu pleca! Lia, te rog...
Când se întoarse spre el, observă că îngenuchease.
- Ce faci?! păru ea surprinsă de gestul lui neaşteptat.
- Ce fac?! Nu vezi?! Te rog insistent să mai rămâi! Te implor chiar...
- Ce înseamnă asta?!
- Îngenunchez în faţa ta, rugându-te să rămâi! Ce altceva ai vrea să fac?! Spune-mi tu şi fac orice... Orice doreşti tu...
- Ce altceva?! Luci, ce-i cu tine?! Eşti nebun?! Nu-i nevoie să faci nimic, absolut nimic! De altfel, nu fi ridicol, ridică-te odată de acolo, îl îndemnă ea, fiindcă el încă stătea în genunchi în faţa ei.
- Bine, dacă insişti, mă ridic, spuse el şi într-adevăr se ridică.
Din obişnuinţă, se aplecă şi se scutură de praf, care, bineînţeles, nu exista, dat fiind că se aflau pe Proxima. Lia îl privi tare nedumerită, neînţelegând ce se petrecea cu el.
- Ştii, nu era nevoie să îngenunchezi în faţa mea, pentru a mă convinge să rămân aici, cu tine. Încă un singur „te rog” ar fi fost mai mult decât suficient. Ba chiar aş fi rămas şi fără a adăuga alte rugăminţi la cele pe care mi le-ai făcut deja. Au fost destule; prea multe, chiar...
- Nu contează... replică el. Faptul că am îngenuncheat nu-i nimic. Aş fi fost în stare de orice, numai să reuşesc să te opresc. În plus, nici măcar nu m-am murdărit deloc. Cred că arătam tare caraghios, încercând să înlătur praful inexistent.
- Da, arătai caraghios, îl aprobă ea zâmbind. Chiar şi în genunchi...
- Dacă ţi se pare amuzant, n-ai decât să râzi de mine; nu mă deranjează deloc, mai ales că-mi place zâmbetul tău.
- Bine. Dar, lăsând gluma la o parte, hai să vorbim serios! Deci, de ce doreşti atât de mult să rămân?
- Pentru că n-am terminat ceea ce aveam de spus. Iar de data asta, să ştii, n-am de gând să amân momentul adevărului, indiferent ce-ar fi, pentru că l-am tot amânat mereu, prea mult... De prea multe ori... Nu mai suport!
- Luci, ce vrei să-mi spui, de fapt?!
- Lia... începu el, fixând-o cu privirea lui cea expresivă. Tot nu ţi-ai dat încă seama?! De nimic?! De fapt, nu are importanţă, spuse el şi apropiindu-se de ea, o cuprinse strâns în braţe, continuând s-o fixeze cu privirea. Lia... Am să-i spun acum ceva ce de mult trebuia să-ţi fi spus, ceva ce-aş fi vrut să-ţi fi spus de la bun început, poate alta ar fi fost situaţia acum, poate lucrurile ar fi evoluat diferit. Dar nu-i loc de regrete. Aşa cum a fost, poate n-a fost totuşi rău. Cu toate astea, dacă mai tac, înnebunesc, complet! Îmi pierd minţile, zău! Şi tu nu mă vei putea ajuta după aceea; nici altcineva.
- Luci... şopti ea cu glas timid, încercând să-l determine să spună mai repede ceea ce avea de spus, pentru că, deşi-i plăcea, se simţea stânjenită în braţele lui, mai ales când îi întâlnea privirea.
- Ştii, de fapt, am mai încercat să-ţi spun de vreo câteva ori, dar am fost întrerupţi.
- Ştiu, rosti ea la fel de şoptit, amintindu-şi de momentele în care el începuse să-i spună ceva, în mod asemănător, dar se oprise, fiind întrerupt, o dată de Dick Torn, iar altădată de Nis. N-ai putea să... Să-mi dai drumul? îi ceru ea, temătoare.
- De ce? Ca să fugi în oraş? surâse el.
- Promit că n-am să plec, afirmă ea.
- Bine. Însă, atunci, n-am să-ţi dau drumul, pentru că, pentru ceea ce vreau să-ţi spun, e nevoie să te ţin astfel, altfel n-ar avea nici un farmec. Iar de data asta, indiferent ce s-ar întâmpla, tot am să-ţi spun, altfel chiar o să înnebunesc, pentru că nu mai pot să tăinuiesc ceva ce... Uff... Simt că o să explodez! Lia... Eu... La naiba! De ce mi-o fi atât de greu să-ţi spun?! Doar nu sunt copil... Şi nici n-ar fi multe de spus. Decât două cuvinte, două cuvinte magice... Eu... Te iubesc! afirmă el şoptit, glasul tremurându-i uşor, în momentul în care îi spusese, însă îi spusese, în sfârşit!
Nici nu termină bine de rostit aceste cuvinte, că şi pecetlui momentul cu un nou sărut, la fel de înflăcărat ca întotdeauna, de data aceasta fiind mulţumit că se destăinuise totuşi, după atâta timp...
Lia nu schiţă nici un gest, nici de respingere, nici de aprobare, aflându-se sub şocul provocat de afirmaţia lui, la care nu se aşteptase totuşi, deşi dorea demult să o audă, chiar dacă nu recunoştea acest lucru nici faţă de ea însăşi.
- Poftim?! Ce-ai zis?! şopti ea, la câteva clipe bune, după ce el îi dăduse drumul din îmbrăţişare.
- Te iubesc! repetă el, mai hotărât de data aceasta; de moment ce-i spusese deja o dată, acum îi era mult mai uşor să repete acest lucru, ori de câte ori era nevoie. Te iubesc, din tot sufletul meu, Lia! Şi nu de acum, ci încă de când te-am văzut prima oară, la Institut, în urmă cu opt ani... Îţi aminteşti?!
- Sigur că-mi amintesc, afirmă ea, zâmbind uşor, intimidată.
- Încă de atunci... reluă el ideea. Nici nu-mi vine să cred că a trecut atâta timp. De parcă a fost ieri...
- Ce tot spui, Luci?! replică ea încurcată, părând ca de abia în acel moment să-şi revină, după ceea ce aflase de la el.
- Ce tot spun?! se miră el de întrebarea ei şi apropiindu-se de ea, o cuprinse strâns în braţe. Cum?! N-ai auzit bine?! Te iubesc! Îngrozitor de mult... Din tot sufletul meu... Te iubesc, domnişoară consilier, îi şopti el la ureche aceste cuvinte, apoi o sărută, delicat.
- Nu! rosti ea temătoare, tremurând uşor în braţele lui. Nu e bine! Lasă-mă-n pace! Dă-mi drumul!
- Bine, spuse el şi se conformă cerinţei ei. Sunt absolut inofensiv, aşa că linişteşte-te, doar nu eşti Ly, să-ţi fie şi ţie teamă de mine!
- Nu, nu sunt, replică ea. Dar... Nu te cred!
- Poftim?! se încruntă el. Ce anume nu crezi?
- Că... E adevărat ceea ce mi-ai spus, adică... Nu cred că... Mă iubeşti, şopti ea încurcată, cu câteva pauze.
- Nu mă crezi?! Cum aşa?! păru el surprins.
- Ah, Luci... Fiind vorba despre tine... Ai uitat de reputaţia pe care o ai?! Eu, nu! Amândoi ştim foarte bine cât de mult îţi plac fetele. Probabil că le-ai declarat multor domnişoare acest lucru.
- Cum?! Nu... spuse el, închizând ochii pentru o clipă. Reputaţia mea...? Te referi la aceea, de mare Don Juan. Nu, nu-i chiar aşa, încercă el să o convingă că n-ar avea dreptate.
- Luci! îi atrase ea atenţia.
- Bine, nu încerc să neg... Recunosc, e adevărat, în mare parte, sunt vinovat, dar nu în totalitate. Deşi întotdeauna mi-au plăcut fetele, nu eram chiar un mare Don Juan, aşa cum crezi tu... Şi nu i-am spus nici uneia ceea ce tocmai ţi-am declarat acum ţie, pentru că, până la tine, nici o alta nu a reuşit să-mi cucerească inima.
- Iar eu am reuşit? întrebă ea. Ai vrea să te şi cred?
- Categoric, da... De cum te-am văzut, din prima clipă, în urmă cu opt ani, m-am îndrăgostit de tine, şopti el, privind-o admirativ. A fost ca o magie, pentru că a fost de ajuns o singură privire.
- Deci, a fost dragoste la prima vedere?
- Exact! La prima vedere; privirea ta albastră...
- Nu se poate, se împotrivi ea. Dacă te-ai fi îndrăgostit de mine încă de atunci, aşa cum susţii, de ce mi-ai spune de abia acum şi aici, după atâţia ani?!
- Ce contează timpul sau locul?! Important e că ţi-am spus totuşi. Când, cum, unde, mai devreme sau mai târziu... De altfel, ori de câte ori încercam să-ţi spun ceva, mă respingeai, deci, cum aş fi reuşit?! Ai ridicat mereu bariere în calea noastră. Vrei să recapitulăm?! Să-ţi amintesc?! Nu cred că ai fi uitat nici tu... De la bun început ai vrut să te retragi din echipaj, doar din cauză că ai aflat că eu ţi-aş fi coleg. Dar atunci nu mă deranja prea mult; la 21 de ani eram prea tânăr ca să mă fi deranjat cu ceva. Nu după mult timp m-ai făcut să-ţi promit că vom păstra între noi o relaţie strictă, de colegialitate; este vorba despre acea promisiune, pe care o invoci mereu, susţinând că mi-am încălcat-o. Ei, bine, da, mi-am încălcat-o! Cât ai fi vrut să o respect?! La nesfârşit?! Mai grav este faptul că în seara oficializării misiunii, acelaşi lucru i l-am promis şi tatălui tău.
- Tata?! Când ai vorbit tu cu tata?
- Domnul Virgil Stancu... Da, dânsul mi-a cerut să vorbim între patru ochi, înainte de ceremonie, însă am vorbit pe puntea principală, de abia după oficializarea misiunii. Mai întîi, m-a felicitat pentru „Pacifis” şi funcţia obţinută în cadrul echipajului, apoi mi-a spus direct, fără ocolişuri, să nu mă apropii de fiica lui, deci, să stau departe de tine! Eu i-am promis că aşa va fi, iar ori de câte ori încercam să-ţi spun ceva, imi apărea în minte chipul dumnealui sever, spunându-mi „Tinere, nu uita ce mi-ai promis...”, iar eu îl aprobam „Da, domnule...” Ce nebunie! Cum am putut oare să-i promit aşa ceva dumnealui, când în orice moment simţeam că vreau să te îmbrăţişez, să te sărut... Dar asta m-a ţinut destul de mult timp departe de tine. Până când, parcă fără să vreau, în prima seară de dans, aici, pe Proxima, s-a întâmplat, totuşi... Te-am sărutat, pentru prima oară! Dar, nu regret... Iar tatăl tău... zâmbi el. O să mă bată, nu-i aşa?!
- Cum?! Cine?! Tata?! Pe tine?! Nu... De ce te-ar bate?
- Da, dânsul... Când vom ajunge înapoi, pe Terra. Aşa mi-a promis. Că mă va bate, pentru a te apăra pe tine.
- Aş... Mă îndoiesc că tata ar face aşa ceva!
- Tot ce se poate... Apoi, după oficializare, ai afirmat că dom’ director mi-a acordat funcţia de comandant; nici asta nu m-a deranjat atunci, la momentul acela. Nu după mult timp, m-ai reclamat Comisiei Disciplinare a Institutului. Sunt, deci, un indisciplinat!
- Chiar eşti, surâse ea fermecător.
- Nici până acum n-am reuşit să înţeleg ce te-a determinat să mă reclami, însă n-are importanţă... Vrei să continuăm?! Ce mi-ai spus când eram pe orbita Lunii?! Că sunt incompetent, inutil, incult... Cum altfel?! Nu mai ţin minte exact; poate ştii tu, dacă-ţi aminteşti...
- Ah, Luci...
- Da; „Ah, Luci...” De când am ajuns pe Proxima, ce-ai făcut, oare? Te-ai oprit?! Nu, cred că nu... Şase luni de separare, o săptămână de beţie, iar acum, pastilele astea idioate... Nasol! Vezi ce-am putut să fac?! Nu zic deloc că ar fi fost vina ta, îmi asum în totalitate responsabilitatea asupra faptelor mele, însă... În plus, n-ai vrut niciodată să-mi accepţi prietenia, deci, cum aş fi putut să-ţi spun că te iubesc?!
- Şi totuşi, acum mi-ai spus acest lucru, deşi nici până acum nu ţi-am acceptat prietenia, din câte-mi amintesc.
- E adevărat. Însă n-aş mai fi putut rezista fără să-ţi spun. 8 ani... E deja prea mult! Cât vrei să mai suport?! De asta am luat-o razna, pentru c-am aşteptat prea mult, iar tu mă refuzai mereu. Şi că tot veni vorba despre asta, ce zici, acum, când ştii că te iubesc, îmi accepţi prietenia?! Pentru moment, doar prietenia?!
- Off... suspină ea. Nu, îl refuză din nou.
- Nu?! repetă el deznădăjduit, privind-o, surprins de răspunsul ei. Cum adică, nu?!
- Adică, pur şi simplu, nu, preciză ea.
- Păi... Nu-mi vine să cred că m-ai refuzat din nou! Chiar şi acum, când ştii că te iubesc şi de abia la două zile după ziua mea...
- Luci, nu vreau să te fac să suferi...
- Atunci, n-o face! Nu mă refuza din nou! Dă-mi o şansă! O şansă să-ţi dovedesc că merit prietenia ta, măcar! Te rog...
- Nu, repetă ea, hotărâtă. Mai bine, nu!
- Nu?! De ce? Din cauza lui Sid?
- Nici gând! Sid iese din discuţie! Doar ce ţi-am spus că l-am refuzat şi pe el, categoric!
- Atunci, nu pricep, din ce altă cauză? Mai e şi altcineva la mijloc, despre care nu ştiu?! Cineva din echipajul nostru?! Să vedem... Campionul n-ar putea fi, nici Alex, cât despre Nick... Şi atunci?! Nis?! Să fie cumva nărodul ăla?!
- Nis?! Te rog, Luci... Nu-i Nis şi nici altul din echipajul nostru, sau de pe această planetă.
- Atunci, cineva de pe Terra?! Te aşteaptă nerăbdător, să te întorci? I-ai făcut cumva, cuiva vreo promisiune, înainte de a pleca în această misiune? O promisiune pe care vrei s-o respecţi?
- Nu, spunse ea. Nu mă aşteaptă nimeni, cu excepţia părinţilor mei. Nu e nimeni altcineva în viaţa mea, deci, nu e vorba despre asta.
- Atunci, despre ce altceva?! Eu?! E vina mea?! Ce anume îţi displace atât de mult la mine, încât să mă refuzi mereu? Comportamentul, înfăţişarea, caracterul, sau ce?! Spune-mi sincer!
- Nu! Luci, te rog...
- Ştiu că nu sunt perfect, am defectele mele, poate foarte multe, dar... Nu cred că sunt chiar atât de rău, de monstruos, încât...
- Nu eşti deloc rău!
- Şi atunci?! Care-i problema, Lia?! Ştiu... Reputaţia mea! Dar, tocmai ţi-am spus, nu sunt un mare Don Juan şi nici n-am fost cu adevărat vreodată. Chiar dacă ai auzit cu totul altceva despre mine, nu trebuie să crezi întotdeauna tot ceea ce auzi.
- Luci, încetează! îl întrerupse ea. Nu-i vina ta! Tu eşti foarte bun, poate mult prea bun... Te-ai gândit vreodată că ar putea fi din cauza mea?!
- Din cauza ta?! Nu pricep...
- Nici nu e nevoie, replică ea scurt, îngândurată. Te rog, nu trebuie să te simţi prost că te-am respins din nou, chiar şi acum, aproape de ziua ta; nu înseamnă că ar fi din vina ta, pentru că tu eşti oricum altfel, dar nu rău.
- De unde ştii?! Poate te înşeli. Şi totuşi, în toţi aceşti ani, ai avut destul timp să mă cunoşti îndeajuns de bine, să-mi descoperi atât laturile bune, cât şi pe cele rele, să-mi observi calităţile, dar şi defectele, deci, cred că ştii destul de multe despre mine, cu excepţia faptului că aş fi un Don Juan indisciplinat; și incult.
- Aşa e, ştiu destule. Tocmai din acest motiv nu cred că eşti cu adevărat îndrăgostit de mine. Poate doar ţi se pare ţie.
- Poftim?! E absurd! Cum poţi afirma una ca asta?! Îmi cunosc foarte bine sentimentele.
- Poate, dar tot nu cred că eşti îndrăgostit de mine, repetă ea acest amănunt, care-i displăcea lui. Poate ţi se pare doar că ai fi, poate şi din cauză că aici nu sunt atât de multe fete, ca pe Terra, care să te înconjoare cu atâta interes, ca acolo.
- Cum adică, nu sunt destul de multe fete? În privinţa asta, te cotrazic, pentru că nu ai dreptate, sunt destule şi sunt chiar foarte drăguţe.
- Da, poate, însă ele nu sunt de pe Terra, deci, există o diferenţă. Mai ales că acestea de aici nu sunt ca acelea de pe Terra, atât de îndrăzneţe, de insistente. Ele sunt timide, finuţe şi rezervate; nu se compară unele cu altele, aduse Lia încă un argument în sprijinul spuselor sale.
- E posibil, o aprobă el, însă nu în totalitate. Dar asta n-are nici o importanţă, pentru că, după cum ţi-am spus, nu m-am îndrăgostit de tine de curând, ci înainte de a pleca în misiune, când încă eram pe Terra, de când te-am întâlnit. Numai tu ai reuşit ceea ce nici o alta nu reuşise, deşi presupun că multe au încercat, dar nici una nu mi-a trezit interesul, n-a reuşit să ajungă la inima mea. Ba chiar eram convins că n-am să mă îndrăgostesc niciodată, asta doar până te-am întâlnit pe tine. Din acea clipă, totul s-a schimbat pentru mine...
- Aş vrea să te cred, dar... Mi-e teamă să nu fie doar un capriciu de-al tău, unul trecător...
- Poftim?! Lia, ţi-am mai spus că pentru mine, tu nu eşti deloc doar un capriciu trecător... În plus, ce fel de capriciu trecător ar putea fi, după mai mult de opt ani?! Te rog, sunt cel puţin opt ani...
- Ba da, ar putea fi, îl contrazise ea. Poate din cauză că eu am fost singura care te-am respins mereu, te-am refuzat, nu ţi-am acceptat prietenia... Presupun că nu erai obişnuit să fii refuzat. Îţi plăcea să obţii totul, aşa cum îţi doreai tu. Încă îţi place acest lucru.
- Nu, nu-i din cauza asta! E adevărat că-mi displăcea să fiu mereu refuzat, însă nu ăsta-i motivul pentru care m-am îndrăgostit de tine, replică el.
- Sau poate crezi astfel, doar pentru că tu eşti comandantul şi ţi se cuvine tot ce-ţi doreşti, trânti ea o explicaţie deloc potrivită.
- Grozav! aprecie el nemulţumit, strâmbându-se uşor. E ultimul lucru pe care aş fi dorit să-l aud în acest moment, de la tine sau de la oricine altcineva! În plus, n-are absolut nici o legătură. Când te-am cunoscut pe tine, nu eram nici un fel de comandant, al nimănui şi nici nu aveam habar că voi fi vreodată. Că poate îmi doream acest lucru, e cu totul altceva...
- Luci, nu vreau să te supăr...
- Nu m-ai supărat deloc... Deci, sunt comandantul. Acum, aici, da, sunt. Ai dreptate! Şi ce-i cu asta? Crezi cumva că, fiind comandantul misiunii, nu m-aş putea îndrăgosti? Sau că nu mi-ar fi permis acest lucru? Comandant sau nu, la urma urmei, sunt doar o fiinţă umană, ca toate celelalte; am totuşi, sentimente! Nu sunt insensibil! Sau îţi închipui că în cazul meu, nu e posibil?! Ce crezi tu, de fapt, despre mine? Că sunt un monstru, incapabil de a avea sentimente, ca oricare alt om? Sigur, doar tu i-ai băgat în cap fostei tale colege de cameră, Ly, că aş fi un tip rău, foarte rău... Și apoi mi-ai reproșat că aș fi în stare să-l urăsc pe blond... Deci, sunt rău, nu-i aşa?! În ce sens sunt oare rău?!
- Luci, te rog... Ceea ce i-am spus atunci colegei mele de cameră, Ly, a fost doar o greşeală din partea mea. N-ar fi trebuit să-i fi spus nimic, ea nu avea cum să înţeleagă...
- Cum să înţeleagă, ce?! o întrerupse el.
- Anumite chestii, evită ea un răspuns concret.
- Anumite chestii?! repetă el întrebător. Nici eu nu înţeleg acele anumite chestii, spuse mai apoi, însă nu insistă asupra subiectului, revenind la cel iniţial. Deci, nu crezi că aş putea fi îndrăgostit, mai exact, nu crezi că aş putea fi îndrăgostit de tine. De ce oare?! Doar pentru că sunt comandantul? Asta e o aberaţie! Atunci, de ce, totuşi?! Crezi că-mi este interzis să fiu îndrăgostit, sau mai exact, să fiu îndrăgostit de tine?! Ăsta să fie motivul? Am greşit cu ceva, îndrăgostindu-mă de tine?! Pentru că, dacă doar asta-mi e greşeala, atunci nu regret deloc, nimic... spuse el şi din nou o cuprinse în braţe, fixând-o cu privirea-i pătrunzătoare, care-i răscolea profund întreaga fiinţă.
- Luci, te rog... Aş dori să... Să plec acum, spuse ea, intimidată de privirea lui insistentă.
- Tremuri... remarcă el. De ce? Chiar îţi este frică de mine? Încă îţi mai este? Şi ţie, Lia?!
- Nu, nu chiar, şopti ea. Nu de tine, scăpă apoi, fără să vrea.
- Nu de mine?! reţinu el acest ultim amănunt. Atunci, de cine? Sau de ce? Off... Aş vrea să te cunosc mai bine, să-ţi descifrez secretele... Aş vrea să te pot înţelege, dar nu voi reuşi. Nu atâta timp cât nu eşti foarte sinceră cu mine, pentru că simt că îmi ascunzi ceva. Doar că nu-mi dau seama ce... Dacă aş ştii, poate ar fi mai bine. Oricum, aşa cum sunt, bun sau rău, prost sau nu, indulgent sau exigent, modest sau lăudăros, arogant, tâmpit, idiot, incult, indisciplinat, sau oricum ai considera tu că aş fi, sunt totuşi îndrăgostit de tine. Asta-i sigur! Sunt îndrăgostit nebuneşte de tine! Şi nu de acum, nici de ieri, sau de curând. Ci de ani şi ani, de când te-am cunoscut. Te iubesc, repetă el şi o sărută uşor, apoi se îndepărtă puţin de ea. Şi chiar dacă nici acum nu mi-ai acceptat prietenia, m-ai refuzat din nou, nu contează! Eu n-am să renunţ! Nu voi ceda! Am să fac tot posibilul să te cuceresc, odată şi odată. Nu ca pe un trofeu, evident, ci să-ţi cuceresc doar inima, dragostea ta. Deocamdată, mă bucur că ţi-am spus şi că ştii... Că te iubesc! E totuşi un început bun, presupun. Iar pe moment, mă mulţumesc şi cu atât.
- Păi, trebuie să plec acum, îi aminti ea.
- Sigur, o să pleci. Dar, aşteaptă! Ţi-am promis că te voi conduce cu avionul, deci, aşa voi face, decise el.
- Nu, se împotrivi ea. Aş prefera să plec fără avion.
- Foarte bine! Cum doreşti, o aprobă el. Însă, cu sau fără avion, tot am să te conduc până-n oraş.
- Şi căţelul? se interesă ea.
- Ah, Spot... îşi aminti el brusc de cadoul primit. Nici o problemă, vine şi el cu noi. Dar chiar, pe unde e? întrebă Lucian, privind în urmă, după căţel.
Fiind alb, îl observă mai greu prin aburul dens al atmosferei, tot alb şi el, însă îl observă, încă jucându-se printre mese şi zâmbi în clipa în care-l zări. Nu pentru că nu mai făcuse prostii, ci pentru că nu-l pierduse, era încă acolo. Lucian strigă căţelul, nu foarte tare, pe numele pe care i-l pusese, iar spre surprinderea lui, dalmaţianul veni spre ei.
- Ia te uită, poznaşul, exclamă Lia, surâzătoare. S-a învăţat deja cu numele ăsta.
- Aşa se pare, o aprobă Lucian, privind-o plin de admiraţie. Ştii, începând de mâine, voi veni din nou la întâlnirile noastre obişnuite, de la ora 14.00, acelea de la care am absentat în ultimul timp.
- Adevărat?! se miră Lia. Ce bine, Luci! Mă bucur să aud asta. Iar lui Sid îi va face plăcere să te vadă din nou. Dar chiar vei veni?
- Chiar voi veni, o asigură el. Am stat destul în navă, de unul singur. Şi am ajuns din nou la concluzia că această izolare nu-mi este de nici un folos, nu-mi ajută la nimic. Nu e deloc interesant! Singurătatea nu e bună...
- Trebuia să-ţi fi dat mai demult seama de asta, îl dojeni ea.
- Trebuia... o aprobă el scurt. Hai, Spot! Să mergem, îndemnă el atât căţelul, cât şi pe colega lui, Lia, care porni îngândurată alături de el, îndreptându-se astfel spre oraşul artificial.
Căţelul îi urma şi el, părând a fi tare cuminţel şi ascultător...